Credeam candva ca figura omului si ca felul in care el se comporta sunt cele ce te fac sa te indragostesti de el. Insa realizez ca am gresit. Un chip dragut si un temperament pe placul celuilalt sunt doar acele ingrediente care atrag, insa nu te fac sa si iubesti. E greu sa suspini de dorul cuiva atunci cand nu sti mai mult decat felul in care arata si ca atata timp cat ai fost unde era si el s-a comportat asa cum iti place. Nu spun ca e imposibil, caci mie mi-a reusit si asta candva. Insa, e mult mai greu. Pentru ca exista ceva ce n-ai simtit: fiori atingerilor. Da, atingerile sunt foarte importante. Ma uit la mine si ma gandesc ca daca Mihai nu s-ar fi asezat niciodata pe leagan langa mine n-as mai fi asteptat eu intr-o astfel de suferinta momentul in care il voi revedea, nu mi-as mai fi simtit inima cutremurata de incertitudini de genul va veni sau nu va veni deseara in parc, n-as mai fi stat sa ma gandesc mereu la clipa cand era langa mine, n-as mai simti senzatia maini mele in mana lui, chiar daca aceasta n-a fost decat pentru cateva fractiuni de secunda. Nu mi-as mai fi dorit clipa de clipa mai mult si nici n-ar mai fi curs lacrimi din ochii mei asa cum fac acum fara ca eu sa stiu macar de ce.
Da, il vreau. Pe el, atingerile lui, le vreau pe toate ale mele, vreau sa le simt. Vreau sa-i simt din nou caldura, sa-l stiu iarasi langa mine, sa-i simt din nou atingerile. Vreau sa ma doreasca si el asa cum il doresc si eu, sau sa ma doreasca mai mult de atat, mult mai mult. Mihai, Mihai... Nici privirea pe care mi-a aruncat-o in momentul in care i-am ghicit zodia (sau calculat-o) i-as mai fi tinut-o minte daca n-ar fi urmat acele atingeri. Acele atingeri si acea seara in care eu stateam privindu-l in timp ce el isi rezemase piciorul de leaganul in care ma aflam eu. Si uite, acum le simt lipsa mai mult ca niciodata. Simt lipsa atingerilor lui si a priviri lui, simt chiar si lipsa unei simple posibilitati se a-l privi.
De-ar veni deseara in parc. Deci eu jur ca nu mai plec de acolo. Chiar de va fi sa raman singura, chiar daca Oana si Cristina pleaca, jur ca eu raman. Eu voi sta si-l voi astepta. Si azi, si maine. Caci poimaine e prea tarziu, poimaine plec si nu ma mai intorc abea luni. Si nu pot sa astept atata timp. Si nu pentru ca as crede ca-l pierd daca nu actionez rapid (nici macar nu stiu daca as putea sa-l am), ci pentru ca simt ca n-as putea rezista atata timp fara a vorbi cu el, fara ca macar sa apuc sa-l intreb daca ochii lui sunt albastri sau verzi, caci pe intuneric n-am reusit bine sa vad, fara sa-i privesc inca odata figura lui. Plang, dar nu prea stiu de ce... Nu sunt indragostita
