Jurnalul lui annelies

Însemnarea asta s-ar fi vrut lungă lungă. Despre cum mi-am petrecut toată noaptea uitându-mă la cd-uri cu mine pe când aveam 5-6 ani și despre cum mi-a venit să plâng la un moment dat.

Despre cum îmi vine și-acum să plâng când îmi aduc aminte duminica aia când am fost cu tata la ceea ce încă se mai numea Ștrandul Tineretului la vremea respectivă și-am stat într-un colțișor de plajă pe prosopul cu portocaliu, roșu și roz... Nu știu dacă aveam mai mult de 5 ani. Tot ce-mi mai aduc aminte e cât de entuziasmată eram când Dacia noastră 1310 bleu s-a oprit în fața clădirii dărăpănate prin care trebuia să treci să ajungi în ștrand. 

Iar în momentul în care am reușit să mă mențin la suprafață dând mai mult sau mai puțin ca un cățeluș din mâini și din picioare tata a fost atât de bucuros încât probabil n-o să uit niciodată. Atunci nu m-a marcat probabil, însă acum îmi pune de fiecare dată un nod în gât.Nu cred că l-am mai văzut râzând așa de-atunci. Cu fața luminată, cu soarele bătându-i în barba blondă și în părul ce începuse deja încet încet să albească,întinzându-și mâinile spre mine...”Da,așa,hai cu tata! Hai fata lu` tati,hai...Hai la mine!”

 Sau seara în care am mers cu bunica, Ionuț și bunica lui până aproape de grădina botanică și tot drumul ne-am chinut să găsim rime la melodia celor de la Aqua…”My oh my, do you wanna say goodbye?” era originalul…Noi înlocuisem cu "Dai un ban și iei mălai" sau "Luna s-a făcut mălai".

Sau ziua în care am cu cealaltă bunică în parc. Cu ea și tanti Ileana. Și-am fost îmbrăcată în rochița cu trandafiri, iar bunica în cea verde cu alb și mov. Și mărgele asortate.

 Sau ziua în care mă supărasem pe tata că-mi pierduse nu știu ce creion, iar el,ducându-se să facă baie mi-a spus că dacă nu-l mai iubesc el se duce pe canal o dată cu apa. A trebuit să-și facă duș în costum de baie, cu mine așezată pe marginea căzii plângând încontinuu.Parcă o aud și-acum pe mama spunându-i cu reproș "Măi băiete, să nu mai faci în viața ta așa ceva!"

 N-am avut niciodată însă o familie normală, și văzându-i pe prietenii noștri pe cd mi-a pus iar un nod în gât. Ei erau împreună, se băteau pe minge împreună cu fetița lor. Mama era acasă că se simțea rău de la prostiile pe care le făcea tata, iar noi eram în parc râzând. Sau dacă apărea,mai devreme sau mai târziu pe vreo filmare, niciodată nu râdea.

 Ce n-o să pot niciodată să uit însă e sâmbăta aia în care afară era atât de frig, iar mașina noastră atât de proastă. N-am știut niciodată de ce s-au certat ai mei în ziua aia, însă știu că au țipat atât de mult unul la celălalt, încât eu mă îmbrăcasem deja și-așteptam lângă ușă. Nu știu exact ce,dar stăteam acolo tăcută, cu globul meu de zăpadă în mână. Iar în momentul în care tata a ieșit pe ușă, am fugit după el și m-am trântit pe bancheta din spate a Daciei. Și-am stat acolo privindu-mi globul până am simțit mașina oprindu-se undeva. M-am ridicat și m-am strecurat printre scaune în față. Mașina era oprită undeva la ieșirea din oraș, iar tata stătea și privea în gol cum ningea afară. N-am mai avut noțiunea timpului, asta-i clar, dar știu că ne-am întors când deja înghețasem amândoi și începuse să se întunece afară.  

 Normal, sunt și serile în care făceam la lumina ștearsă a unor becuri proaste temele pentru grădiniță cu mama pe masa din bucătărie, sau serile în care nu ma mai mișca nimeni de pe covorul din hol în timp ce ma jucam cu zarurile colorate de Yams.  Sau mai târziu, după ce ne-am mutat, serile în care stăteam la căldură pe pernele ălea grena și mă jucam cu omuleții Lego ascultând casete cu muzică grecească.

Sau zilele în care stăteam și-o așteptam pe mătușa la gară mâncând cireșe galbene sau band ceai de la automat când era frig.

 Bineînțeles, cât de fericită aș fi fost per total ca și copil, palmele, zguduielile de mână și certurile nu se uită. Nici muzica dată tare mai târziu ca să nu mai aud strigăte, nici discuțiile interminabile despre bani și lipsa lor și nici momentele în care veneam de la școală, salutam și-apoi mă duceam direct în cameră, dădeam drumul ghiozdanului pe covor și mă aruncam pe pat cu fața în pernă plângând.

 Acum însă sunt toți la mii de kilometri de mine, iar eu aș da orice să-i am aici. Și să-i aduc înapoi pe prietenii de pe filmări care nu mai sunt de mult printre noi. Să le dau din nou posibilitatea să se joace cu fetița lor, care-i acum studentă. Sau să-i aduc pe mama și tata aici și să merg între ei pe străzile orașului ăstuia, așa cum am făcut acum atâția ani pe străzile Olăneștiului, când eu purtam pantalonași scurți roșii și adidași cu Speedy Gonzales.

 Dar nu-mi rămâne decât să-nchid ochii. Și să-mi visez familia pe care poate o voi avea și eu vreodată. Și să mi-l amintesc pe Alex întrebându-mă dacă mă văd vreodată măritată cu…el. Cu el-ul meu. Iar eu să dau în bâlbâială, dar vorbele să mi se oprească undeva în aer și să nu reușesc decât să murmur un fel de da. Și să mă visez cu el de mână și cu copiii noștri, jucându-se în căsuța din copac pe care noi le-am construi-o în amintirea visului nostru de copii de a avea una. Da,până și în copilărie eram mai asemănători decât își poate da oricine seama.

Doi copii blonzi cu părul creț, unul într-un capăt al Europei, celălalt în celălalt capăt, visând la aceleași lucruri, venind plângând de la școală și petrecându-și nopțile scriind pagini întregi de jurnal.Și doi copii suficient de proști acum cât să nu facă ceva ca să se poată întoarce unul la celălalt.

 E târziu și mi-e somn. Și încă am sufletul plin. Probabil că nu l-am descărcat nici măcar pe jumătate.Și probabil că dacă aș auzi acum ușa deschizându-se sau l-aș auzi bătând, mi s-ar face un gol în stomac și nu m-aș mai putea mișca de pe scaun. Iar în momentul în care i-aș vedea buclele blond roșcate și ochii atât de profunzi probabil i-aș sări în brațe și-aș izbucni în plans.