postat pe Weblog de emillia acum 1 saptamani, 13 ore
Chiar daca eram astazi in Madrid, nu aveam sa vad atat de multi spanioli adunati impreuna. Prin capitale sunt multi turisti, pe cand aici era o masa ...
POST
SCRIPTUM LA PRIMA IUBIRE Fiecare
dintre noi are o primă iubire la care se întoarce din când în când.
Mi
s-a întâmplat și mie.
Se
numește TEATRU.
Am
iubit înainte de orice Teatrul Național cu frumoasa sa istorie zbuciumată.
Am iubit corifeii marilor
începuturi: Pascally, Millo, Caragiale, Nottara.
Aici, Eminescu a fost actor
pentru o seară și tot aici a iubit prima oară.
Apoi, l-am iubit pe superbul
Tony Bulandra și pe divina Ventura, Iancu Brezeanu, Puiu Iancovescu,
Romaneasca, Mihai Popescu, Ion Manolescu...
Au urmat Vraca, Emil Botta,
Cozorici și Amza și Poldi și Silvia Popovici...
Îi iubesc astăzi pe cei care
fac gloria Naționalului și gloria națională.
Îi veți întâlni în paginile
următoare și îi veți cunoaște și altfel decât în luminile rampei.
Vor fi prezenți așa cum i-am
cunoscut eu, dincolo de cortină, în spatele scenei.
Sunt clipe de viață
adevărată, petrecute în acest templu de cultură care este Teatrul Național.
Sunt întâmplări reale
dintr-un loc în care aerul are alt gust. Este un aer pe
care, dacă l-ai respirat o dată, nu mai poți trăi fără el.
Am
respirat și eu aer de teatru și iată că astăzi vă aduc și dumneavoastră o
porție de vis și frumusețe.
Eu
mă întorc mereu, iar și iar, la prima mea iubire, ca un post scriptum perpetuu
la fascinația de odinioară.
Mihaela
Dordea
PARTEA ÎNTÂI
I
N T E R V I U R I L E
- Am înțeles, domnule Fotino, la ora
11 la Național.
- Știi unde, la intrarea de la
benzinărie.
- Sigur. Voi fi acolo. Mulțumesc,
domnule Fotino.
Închid
telefonul dar vocea maestrului îmi revine iar și iar. Era caldă și prietenoasă.
Îți dădea o stare de bine.
În
lunea aceea ieșise interviul cu Octave. Stabiliserăm să ne întâlnim după amiaza
ca să punem la punct ultimele detalii pentru cartea pe care o scriam despre el.
(Pe scurt, cartea se numește „Mesajul”, dar nu a apărut încă. Octav e acum în
Germania și Dumnezeu știe dacă o vom termina vreodată).
Era
cald, așa că am rămas la o terasă de lângă stația de metrou. Octav și-a luat
exemplarele din revistă, am vorbit despre carte, apoi a început să povestească
ceva. Cum vorbește mult și fără noimă, am putut să-mi văd în voie de gândurile
mele. Eram nerăbdătoare să mă întâlnesc cu Mihai Fotino și emoționată.
Ziua
de luni a trecut pe lângă mine ca și povestirea lui Octav, adică fără să o
remarc.
Dimineața
de marți a venit mai devreme decât de obicei. Plec spre teatru cu un
autobuz cam aglomerat dar nu-i nimic. Cobor la Rosetti. Traversez. Uite și
benzinăria... Ajung la barieră, trec și de ea și iată-mă în fața Teatrului
Național, care se înalță cu grație în lumina soarelui. Urc cele câteva trepte
și urmez indicațiile băiatului de la poartă: dreapta, iar dreapta, liftul până
la etajul doi și tot dreapta. Ies din ascensor și intru pe ușa din... dreapta.
Tot în aceeași direcție se întinde un culoar unde se află cabinele de la Sala
Mare. Eu merg însă înainte și pătrund într-o încăpere dreptunghiulară cu o
mulțime de uși și un perete cu ferestre.
Aici,
lume multă adunată în jurul unei măsuțe rotunde, cu șase fotolii mari de pluș
dispuse în cerc.
Pe
unii dintre cei prezenți îi știam din diverse împrejurări, pe alții îi văzusem
doar la cinema, pe scenă ori la televizor.
Spun
frumos „bună ziua” și întreb de domnul Fotino.
- Trebuie să apară, îmi spune cineva
de la masă.
Grupul
stătea în dreptul unei mici încăperi pe a cărei ușă scria „Bufet”. Intru și eu
aici și îi cer blondului care citea ziarul sprijinit de bar, o cafea și un suc.
Mă așez pe o canapea care avea deasupra un afiș mare cu Maia Morgenstern și
încep o inspecție rapidă a camerei.
În
stânga bufetului trona o oglindă în care te puteai admira în mărime naturală.
Pe aceeași latură o altă cămăruță cu câteva mese și o ferestruică corespunzând
în băruleț. Mai departe, o altă ușă metalică iar în unghi drept, o ușă dublă,
grea, ce da într-un hol. De aici poți intra în scenă sau în sala de spectacol,
ori dacă ai să cobori pe treptele din dreapta, ajungi la etajul unu unde este
recuzita, tapițeria de scenă, regizoratul și încă alte asemenea.
Îmi
aprind o țigară, deși pe perete era un afiș cu „Fumatul interzis” de care, de
altfel, nu ținea nimeni cont, și mă pun pe așteptat. Și aștept...
Între
timp, din scenă apare Virgil Ogășanu, puțin obosit dar cu un zâmbet plăcut pe
față, care îmi răspunde la salut și se lasă greu pe unul din fotolii, rămas
liber.
Curând
se ivește și Eusebiu Ștefănescu. Răspunde galant la salutul meu politicos și se
îndreaptă spre cabine.
Florina
Cercel pleacă la scenă iar eu trec într-un fotoliu rămas vacant și intru în
vorbă cu blondul de la bufet. Imediat apare un actor grăbit și intră și el. Mă
ridic și îl abordez:
- Bună ziua, Andrei.
- Sărut mâna, răspunde el puțin nedumerit.
Își revine din această stare
într-o clipă, și iată-ne, pe mine și pe Andrei Duban, zâmbind unor ani în care
el era copil iar eu foarte tânără. După ce am depănat
amintiri, ne informăm despre prezent, și, din una în alta:
- Andrei, când ești dispus să facem
un interviu?
- Păi, chiar acum. Am o fereastră și...
Intrăm
în cabina lui și începem o discuție ca între doi prieteni ce nu s-au văzut de
mult.
„- Ce mai faci tu, Andrei Duban?”
„- Bine. Chiar foarte bine.”
Vorbesc
cu Andrei și mă bucur că l-am întâlnit și, mai ales că, după atâția ani, ochii
lui sunt la fel de frumoși și veseli.
Aveam
să constat în timp că a rămas același năzdrăvan, pus pe șotii ca atunci când
era copil.
„MĂ
FASCINEAZĂ MULTE LUCRURI PE MĂSURĂ CE LE DESCOPĂR”
interviu cu actorul
Andrei Duban
- fragment-
motto:
“Taina fundamentală a tinereții stă în
credința că poți înfăptui orice”
- I. S. Turgheniev -
De
multă vreme, pentru Andrei Duban, jocul nu mai este o joacă. Și asta nu pentru
că are 27 de ani și este pe lista vedetelor, ci pentru că Andrei și-a început
cariera artistică încă din copilărie.
Astăzi,
deși bărbat în toată firea, păstrează în zâmbetul și mai ales în privirea sa,
acea lumină caldă și puțin iscoditoare pe care o știu de când avea cam cinci
anișori.
Dar
haideți să vedem ce mai face Pistruiatul.
Andrei Duban: Sunt în
repetiție cu o piesă în regia lui Horea Popescu, „Moartea unui comis-voiajor”
de Arthur Miller la Teatrul Național, în care am unul din rolurile principale.
E o posibilitate, o șansă pentru mine. În paralel, pregătesc o emisiune
duminicală „Ora 1 a venit” la Tele 7abc care a început să fie deja cunoscută și
să aibă o audiență destul de mare. Am un program plin, plin. Deci pentru viața
personală nu-mi mai rămâne timp, pentru că alerg de colo-colo. Nu-mi pare rău,
asta mi-am dorit și-mi place ce fac.
Rep: Spune-mi, Andrei, care a fost povestea frumoasă în
care un copil a devenit un actor deja celebru?
A.D.: Am început ca orice copil să recit tot felul de
poezii. Pe vremea aceea, era un celebru festival „Cântarea României” la care
începeam toți și așa am început și eu. Am
trecut de toate fazele și m-au văzut câțiva regizori de la televiziune cu care
am făcut emisiuni pentru copii. Tot duminica. Se pare că mă urmărește ziua de
duminică.
Rep.: Nu cumva te-ai
născut într-o zi de duminică?
A.D.: Nu știu exact în ce
zi din săptămână a căzut 19 iunie 1974, dar cred că era ceva de weekend. Cert
este că totul se leagă. Așa, la televiziune m-a văzut Gheorghe Nagy, regizor de
film, care m-a distribuit pentru prima dată într-un rol principal. A urmat
colaborarea cu Buftea, cu televiziunea, cu radioul și puțin înainte de
revoluție, cu teatrul profesionist. Am început la Creangă cu „Pistruiatul”,
dramatizarea făcută de, Dumnezeu să-l ierte, Francisc Munteanu. După revoluție
am intrat la facultate, la ATF și am terminat la clasa prof. Ion Cojar. În anul
IV am venit aici, la Național, prin concurs cu Andrei Șerban, ultimul lui
concurs înainte de a pleca din țară. Am obținut roluri mai mici, foarte mici,
roluri mai mari... și acum mă îndrept spre... roluri.
[....]
Rep.: Care este punctul
sensibil al lui Andrei Duban?
A.D.: Reacționez plăcut,
sunt impresionat de tot ce este curat, venit din sufletul omului. Sunt și eu vulnerabil.
Dar asta e altceva.
[....]
Rep.: Ești emotiv, Andrei?
A.D.: Da, sunt emotiv.
Rep.: Se pare că omului
nu-i mai ajunge starea finită și încearcă să evadeze în infinit. Crezi că se
depărtează de realitate?
A.D.: E foarte adevărat
că omului nu-i mai ajunge finitul și vrea mai mult, mai bun și mai departe.
Cred, însă, că omul ar trebui să facă un mic pas înapoi și să caute infinitul
în interiorul său. Să fie mulțumit cu infinitul din el și cu ce-i dă Dumnezeu.
Nu e de ajuns să cauți, alergând, o viață ca apoi să constați că nu ai avut
timp să te bucuri de viață. Infinitul este în noi.
Rep.: Crezi în Dumnezeu?
A.D.: Cred în Dumnezeu
foarte mult și sunt sigur că numai datorită lui mi se întâmplă tot ce mi se
întâmplă. Și bune și rele.
Rep.: Cât loc ocupă
iubirea în viața ta?
A.D.: Un loc foarte mare.
Trebuie să spun că mă îndrăgostesc foarte repede și de foarte multe lucruri. De
o zi superbă de primăvară, de ninsoare, de un tablou, o melodie sau de o fată.
Recunosc. Dar asta mă ajută să fiu așa cum sunt și îmi place. Mă simt bine așa.
Rep.: Ai suflet de poet.
Scrii?
A.D.: Din păcate nu
scriu. Mai aștept să acumulez experiență și senzații.
[....]
Rep.: Dacă ar trebui să
scrii câteva cuvinte la baza unui monument care ar reprezenta Omul, ce ai fi
tentat să scrii?
A.D.: Să aibă totdeauna
în spirit tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte.
*
* *
E
o zi caldă de toamnă și soarele se joacă în cabina de la Național cu șuvițele
blonde ale unui tânăr actor. Eu aud însă râsul copilului de odinioară, alergând
prin iarba moale.
Mihai
Fotino nu a venit în ziua aceea.
Mai
beau o cafea și îi smulg o promisiune lui Virgil Ogășanu:
- Nu vă puneți speranțe prea mari,
îmi spune Sebi. Pe Ogășanu îl prinzi greu sau deloc.
A
avut dreptate.
Se
face ora unu iar repetiția e pe terminate. Aflu de la Silviu, blondul de la
bufet, că a doua zi era repetiție tehnică, deci pe actori îi mai găsesc peste
două zile. Nu prea mai are clienți, așa că mai sporovăim puțin și apoi plec și
eu.
Mi-a
plăcut acel loc. Era intim și primitor. M-am simțit mai bine ca oriunde aici,
în REGRUPARE.
După
o nouă convorbire telefonică cu domnul Fotino, iată că urmează să ne vedem tot
în regrupare și tot la ora 11.
Am
plecat mai târziu din redacție așa că ajung pe la 12. Tocmai bine. Domnul
Fotino ieșise de la repetiție și se odihnea pe o canapea. Când intru, se ridică
și mă poftește în cabina numărul 1, cabina „Gheorghe Cozorici”.
Se
așează la masa de machiaj și mă invită alături, pe un fotoliu.
Începem
firesc o conversație care îmi dezvăluie OMUL, așa cum este el: cu gândurile
sale, cu bucuriile și îndoielile sale... Vorbim despre întrebări al căror
răspuns e greu de găsit. Vorbim și despre teatru, dar altfel. O să vedeți
dumneavoastră. Acum însă, în difuzorul instalat deasupra oglinzii se aude o
voce care se adresează chiar interlocutorului meu:
- Mișu Fotino! Mișu Fotino! În scenă!
Maestrul se ridică și mă roagă să-l
aștept.
- Pot fuma, până reveniți? îl întreb.
- Da. Sigur, îmi răspunde și îmi
oferă o scrumieră.
E
cald și astăzi. Prin fereastra deschisă văd în dreapta Inter-ul. În față,
Universitatea. Aici, în cabină, urma unor treceri celebre. Trag aer în piept și
simt că are alt gust. Îmi place și înțeleg în acest moment
că respir AER DE TEATRU. Același pe care l-au respirat și Nottara, și
Caragiale, și Eminescu... și Tony Bulandra, și Ventura... Și Vraca... Și
Cozorici și Amza...
Uite!
În acest fotoliu se odihnea cândva Gheorghe Cozorici între două intrări în
scenă. Poate că în fața acestei oglinzi și-a potrivit machiajul Amza... sau
Poldi...
Brusc,
se deschide ușa. În cabină intră Maria Teslaru. Elegantă, frumoasă, îmi
zâmbește și mă întreabă dacă am pus murături pentru că ea cu asta s-a ocupat
toată săptămâna.
- Nu încă, îi răspund ușor amuzată.
Poate mai târziu și doar varză. De restul se ocupă mama.
Actrița
intră grăbită în baie și când iese, explică râzând:
- Făceam pe mine. Acum plec. Mi-a
părut bine.
Nu
apuc să mă dezmeticesc, când intră domnul Fotino:
- Unde am rămas?
Vorbește frumos Mișu Fotino
și din suflet. Aproape că nici nu-mi vine să-l întrerup cu întrebări.
Povestește cu farmec și nostalgie despre niște timpuri în care mi-ar fi plăcut
să exist.
Cu pioșenie, cu evlavie, îmi
vorbește despre dascălii și colegii domniei sale, cei care sunt, cei care au
fost...
Se supără puțin pe vremuri
și își amintește că a fost un timp în care actorii erau văzuți altfel, și dacă
lucrurile nu mergeau perfect nici atunci, parcă totuși era mai frumos...
Vocea din difuzor îl cheamă
din nou la datorie și rămân încă o dată singură printre atâtea amintiri...
Mai aprind o țigară și mă
privesc în oglindă... nu văd decât o aureolă de fum.
Când intră domnul Fotino dau
să îmi sting țigara, dar maestrul mă oprește și ne continuăm dialogul acela
ciudat și fantastic pe care l-am transpus pe hârtie în forma unui monolog, care
în ziua aceea de septembrie târziu a mai creat o stare de suflet.
„M-AM NĂSCUT CU TEATRUL ÎN CASĂ”
·interviu cu actorul Mihai Fotino –
·fragment –
Nu prin cuvinte
se poate descrie o trăire. Nu atunci când stai în fotoliul în care Gheorghe
Cozorici se odihnea între două intrări în scenă. Și nu atunci când, alături,
marele actor Mihai Fotino îți povestește despre o lume fantastică presărată cu
nume care au făcut gloria teatrului românesc. În această situație, reporterul
nu poate decât să tacă și să asculte.
MIHAI FOTINO: [....] Am mers pe calea teatrului de foarte timpuriu. Tatăl meu a fost
actor. M-am născut cu teatrul în casă, aș putea spune. Eu am jucat prima oară
teatru, dar teatru adevărat, nu în familie sau undeva la copii, ci pe o scenă
de teatru serios unde se plătea intrarea și veneau spectatori. Asta era prin
\'36-\'37, fă mata socoteala cât e de atunci, când cel care îți vorbește avea
vreo șase anișori.
Jucam
într-o comedie bulevardieră franțuzească, era la modă pe atunci, în anii
dinaintea războiului, se numea „Coloniale”. Spectacolul avea loc la Teatrul
Liber, cu sediul la subsolul Odeonului, o săliță cochetă care făcea parte din
trustul de teatre al lui Sică Alexandrescu, marele regizor, marele om de
teatru, mare personalitate, cu rol mare, insist, pentru că mă socotesc un
produs al școlii Sică Alexandrescu. Am „obrăznicia” să spun asta!
Jucam
alături de Maximilian, Silvia Fulda, Maria Filotti, Nora Piacentini. Debuta
atunci, dacă vă mai amintiți de Silvia Chicos, vestitul „copil minune” al
teatrului radiofonic. Juca și Ion Talianu... Da, de atunci am teatrul în sânge.
Au urmat apoi anii de școală, liceul. Dar știam încă din acea vreme că fac
teatru. Sunt dintre cei care fac meseria pe care
și-au dorit-o de copii. Știam că mi-e inutilă matematica, trigonometria,
geometria... toate astea de ce s-or fi inventat pentru mine?
M-am
strecurat prin școală. Am făcut liceul la Matei Basarab. Am uitat să vă spun că
sunt bucureștean. După școală, am reluat activitatea artistică întreruptă
pentru cursuri și iată că anul acesta (1999 – n.a.) în toamnă, serbez
cincizeci de ani de teatru dacă socotim de la „Coloniale”.
Prin 1948, am intrat
în ultima trupă de teatru particulară a acelor ani. Venise eliberarea, venise
momentul trupelor sovietice și am încercat să trăim așa cum știți cu toții. În teatrul particular am jucat în „Clasa a opta B”, unul din marile succes
ale lui Radu Beligan, înlocuindu-l chiar pe tatăl meu în rolul bătrânului
intendent al liceului. Insist pentru că de aici începe activitatea mea de peste
cincizeci de ani.
Am
făcut și regie de culise cu Ion Vova, apoi am făcut primul film românesc de
după 23 august, se numea „Răsună valea”. Voi pomeni, din păcate, despre mulți
dintre cei care au plecat dintre noi, poate prea devreme. Despre cei care au
mers în marea trupă pe care a alcătuit-o Dumnezeu acolo, sus în rai, unde sunt
acum atâtea valori care au întărit trupa acolo, iar aici pe pământ, s-a
micșorat tot mai mult calitatea actorilor.
Am
dat și la institut. Fugind la film, nu m-a mai primit la examenele de sfârșit
de an și iată-mă... repetent la clasa G. Storin, decanul de atunci. Vai de
mine... M-am dus cu coada între picioare, în toamna lui \'49 la Brașov, unde
lucra tata: „Ce fac?! Uite, trebuie să repet anul, uite ce-am pățit! Rușinea
lumii”... „Ți-am spus să lași filmul, trebuia să te ții de institut”. Ce facem,
ce facem... Vorbește tata cu Maximilian, Puiu Maximilian și „hai să-l băgăm să
facă ceva prin teatru”. Atunci se putea să „te califici la locul de muncă”.
Iată-mă la 1 ianuarie 1950 figurând pe ștatul de plată al unui teatru de stat,
ca actor. Colegii mei de institut erau în anul doi de studiu, eu, în anul întâi
de teatru. După șapte ani la Brașov, timp în care am tot făcut turnee la
București, m-a chemat Sică Alexandrescu la Teatrul Național din București, să-l
dublez pe Radu Beligan în „Steaua fără nume”. Am dat concurs la București. Din
vreo 40 sau 400, nu mai știu, am intrat patru: Draga Olteanu, regretata Coca
Andronescu, Matei Alexandru și cu mine. Era în 1957. Fiecare dintre noi
însemnând ceva la ora actuală în teatru, chiar și biata Coca a fost o pagină de
glorie a Teatrului Național. Ei, și de atunci am jucat foarte mult teatru.
Cred că sunt actorul care a jucat în cele mai multe scene din țară. Am cochetat și cu
regia. Mii de reprezentații cu „O femeie cu bani”, „Comedie de modă veche”,
„Siciliana”, „Idolul și Ion Anapoda”, acum „Bădăranii”. Am jucat la Nottara, la Comedie, doar la Municipal nu am fost... la
televiziune, la radio, în film. Copil fiind, m-a marcat momentul când Iancu
Brezeanu m-a mângâiat pe creștet. Trăind în preajma acestor mari actori, am
avut norocul, fericirea să joc cu acești titani, să schimb replici cu Ion
Finteșteanu, o, Doamne, cu toți ar trebui să încep. Cu Radu Beligan, Marieta
Deculescu, Ion Aurel Munteanu, Giugaru, Birlic... Când ai avut norocul să
trăiești în preajma lor, crede-mă și înțelege-mă, că la ora asta mi-e foarte
greu să fac teatru.
Nu
mă pot acomoda cu ce se întâmplă acum în lumea teatrului. Păcat, și o spun cu
tristețe. Vreau să fiu bine înțeles: altfel era teatrul atunci, altul e teatrul
acum.
[...]
Dacă
vrei, mă socotesc puțin romantic. Îmi plac Sebastian și Cehov mai mult decât
comedia bufă, iubesc mai mult teatrul melo, cu o lacrimă și un zâmbet decât
hohote de râs și porcărioare spuse pe scenă. De multe ori am simțit sala
tăcând. E foarte important să simți liniștea unei săli de spectacol, la fel cum
e important și râsul la poantele bine date.
Mi
s-a întâmplat de multe ori să fac, cum spune Moliere, proză fără să-mi dau
seama, să „culturalizez”, să simt publicul că vine cu mine. Așa s-a întâmplat
la „Comedie de modă veche”, când jucam cu minunata parteneră Carmen Stănescu.
Păcat că nu se mai fac astfel de spectacole.
Vine
anul 2000 și am foarte multe dorințe. În primul rând, îmi doresc sănătate. Nu
că mi-ar lipsi, dar când nu o ai o prețuiești. Apoi, doresc ca 2000 să-mi
liniște și, în sfârșit o așezare în țara asta.
Mărturisesc
pentru prima oară într-un interviu că sunt obsedat de cutremur, sunt stresat,
traumatizat. Mi-e frică. Sincer. Cred că voi muri de frică și nu de o cărămidă
în cap.
Aș
vrea o lume mai bună. Am impresia că lumea se „strică”. Vreau binele țării și al poporului meu, așa și mie mi-ar fi mai bine. [...]
Ne
vom reveni. Căutăm încă, dar va fi și altfel.
Mi-ai
pus o întrebare frumoasă și grea totodată. Deși răspunsul pare să vină ușor. Ce
aș scrie la baza unui monument care ar reprezenta Omul? Aș scrie așa: „Omule,
uită-te bine la semenii tăi, încearcă să-i înțelegi, încearcă să-i îmbunezi și
încearcă să-i aduci pe soclu lângă tine”.
Ei,
ce părere aveți? Nu-i așa că a fost minunat?
*
* *
Pentru
că aveam întâlniri la teatru cu actorii, veneam aproape în fiecare dimineață la
Național. Uneori, veneam doar să beau o cafea și să mai schimb o vorbă. Mă
așezam în fotoliul deja al meu, aici, în regrupare, și îmi făceam meseria. Și
chiar dacă doar mă relaxam, aveam ocazia să cunosc oameni interesanți, să mă
familiarizez cu locul acesta care mă chema, mă făcuse să capăt dependență.
În
teatru oamenii sunt foarte sociabili. Prietenoși chiar. Și nu doar actorii. Așa
se face că într-o dimineață se așează lângă mine Marian. Are o figură de om
bun. Așa a fost întotdeauna și așa este și acum. Și nu am să uit niciodată cum
băiatul acesta modest și cumsecade m-a ajutat într-un moment de grea cumpănă.
*
* *
În
dimineața aceea aveam o întâlnire importantă. Ajunsesem mai devreme iar
persoana pe care o așteptam nu sosise încă.
La
ora fixată cobor în holul de la intrare. Aici, în locul celui așteptat, am
parte de o mare surpriză. În fața mea era nimeni altul decât cel pe care l-am
considerat totdeauna ca fiind suveranul încoronat al scenei românești: Mircea
Albulescu, regele meu și al dumneavoastră.
- Bună ziua, domnule Albulescu, îi
spun surprinsă și emoționată.
- Sărut mâna, buna mea, răspunde
magnificul zâmbind, purtându-și veșnica servietă către ascensor.
Nu
mai știu dacă întâlnirea din ziua aceea a avut loc. Știu doar că atunci când am
ajuns acasă, eram mai bogată sufletește. Și nu spun vorbe mari.
Dar
asta nu a fost singura mare bucurie pe care am avut-o în zilele acelea de
toamnă aurie și plină de daruri cum nu a mai fost alta.
Plecam
spre redacție cu fotografiile maestrului Fotino. Jos, o figură distinsă a teatrului
românesc tocmai intră. E maestrul Radu Beligan. Încă nu am întâlnit atâta
noblețe îmbrăcând ca o aureolă un om. Până și aerul din preajma domniei sale
este princiar. Îmi răspunde la salut cu un glas la fel de delicat ca toată
ființa sa. Îmi sărută mâna cu eleganță și îmi spune că nu poate da interviuri
până nu termină cartea sa de memorii.
Rămân
plutind o bună bucată de vreme. De fapt mă simt extraordinar de liniștită. Așa
te simți în preajma maestrului. Așa te face maestrul să te simți. Desigur, nu
se întâmplă cu toată lumea. Are domnia sa simpatiile sale. Și eu sunt fericită
că mă aflu printre ele.
*
* *
Ca
să pot prezenta cititorilor un portret real al artiștilor, trebuie mai întâi
să-i cunosc foarte bine. Pentru asta, stăteam mult timp în preajma lor. Nu mi-a
fost greu să mă acomodez cu viața în Teatrul Național. De fapt, s-a întâmplat
atât de firesc, încât nici nu mi-am dat seama. Așa cum am mai remarcat, aici
oamenii sunt foarte deschiși și prietenoși. Bine, nu sută la sută. Mai sunt și
sceptici. Dar și aceștia au sfârșit prin a-mi deveni prieteni, și chiar foarte
apropiați.
Ne
obișnuisem unii cu alții. Țin minte că uneori, după o zi de absență de la locul
meu din regrupare, mă mai întreba careva, mai în glumă, mai în serios ce s-a
întâmplat de am lipsit ieri?
Așa
am intrat eu în marea familie a Naționalului în acea toamnă superbă al lui \'99.
Dar
astea erau doar diminețile. Scenariul avea să se desfășoare în continuare, pe
cât de surprinzător, pe atât de firesc.
În
ziua aceea, Silviu era cam agitat. Aștepta niște invitații pe care i le
promisese Eugen la spectacolul din seara următoare cu „Scrisoarea pierdută” al
lui Tocilescu.
Auzisem
despre acest spectacol – nici nu se putea altfel – dar nu-l văzusem.
Silviu
și Marian au recepționat mesajul și chiar a doua zi aveam patru locuri la
„Scrisoare” pentru duminică. Până atunci, urmăream cu mare atenție indicațiile
de mișcare pe care i le dădea Beatrice Bleonț lui Claudiu și lui Marius Bodochi
la o scenă din „Macbeth” de Eugen Ionesco, premieră pe care o pregăteau de ceva
vreme.
Pregătirea
unei premiere este greu de imaginat dacă nu te afli în mijlocul evenimentelor.
Pe lângă munca ucigătoare ore și zile în șir, aproape fără pauză, era ceva
special, fascinant. Fiecare etapă însemna o altă poveste. Eu am numit-o „Magia din
spatele scenei”. Vom vorbi despre asta, după ce am să aflu
și eu mai multe. Acum privesc fascinată la ceea ce se întâmplă în regrupare, în
fața oglinzii.
Vara
nu se îndură să plece și, deși e 4 octombrie, soarele arde cu putere.
Bântuiam
prin regrupare când o aud pe Florina Cercel spunând cuiva „La mulți ani”.
Întorc privirea în direcția cu pricina și văd toată distribuția de la
„Moartea...” năvălind la urări și pupături. Sărbătoritul e foarte emoționat și
abia când ceilalți pleacă în scenă, îndrăznesc și eu să-i urez??? regelui meu
cu ocazia aniversării sale. Magnificul împlinea 65 de ani. Ca să nu ratez
momentul, îl rog să se gândească la posibilitatea unui viitor interviu pentru
rubrica mea „Cariere artistice”.
- Sigur. Ne mai întâlnim pe aici și
stabilim.
Și
pleacă maestrul. Și rămân doar cu Vizante în regrupare. Vizante va fi
următoarea mea „victimă”. Înainte însă aveam interviu cu genialul recitator al
„Casei lui Jack”, Eusebiu Ștefănescu.
Cu
Sebi m-am întâlnit într-o cabină de la „Amfiteatru”, într-o zi de repetiție la
piesa „Călătorii cu mătușa mea”.
Îmi
place Sebi. Aer un aer de „Sir”, un gen de noblețe englezească cu joben și
baston de promenadă, dar fără răceala specifică britanicilor, ci doar cu o
căldură discretă și dătătoare de siguranță. Cel puțin așa mă simt eu când este
prin zonă.
Pare
un tip retras, chiar distant dar e numai o aparență. În fond este un timid care
adoră singurătatea dar nu este un însingurat.
Atmosfera
în care s-a desfășurat discuția cu Sebi a fost una de turneu. De ce? Nu știu. Așa m-am
simțit și mi-a plăcut.
Mi-a
povestit multe lucruri interesante, dar istoria călătoriei sale în Japonia m-a
impresionat în mod deosebit.
A
știut atât de bine să mă introducă în atmosfera locurilor, să povestească
despre legenda roninilor și despre cultura și credința japoneză, încât aveam
senzația că fac parte din decor.
Dar
despre cum știe Eusebiu Ștefănescu să povestească, vom mai avea ocazia să
vorbim.
„NU VREAU ȘI NU-MI
PLACE IDEEA DE A FORȚA DESTINUL”
·interviu cu actorul Eusebiu Ștefănescu –
·fragment –
Dacă ar fi să creionez
profilul spiritual al actorului Eusebiu Ștefănescu, aș folosi cuvintele lui
Lucian Blaga: „Spiritele neliniștite și foarte impulsive fac adesea impresia
unei solidități, a unei liniști și stăpâniri de sine uimitoare: fântâni
săritoare care, privite de departe, apar ca niște columne solide de marmură.”
[...]
Rep.: Ce vă fascinează și
ce vă nemulțumește la lumea de azi?
E.Ș.: Mă fascinează
partea vie a lumii, acest miracol care este viața, cu părțile ei de lumini și
umbre. Acea tensiune, lupta cu viața, care până la urmă este o formă de a te
consuma cu folos, pentru că orice și oricum ai face, viața te trăiește. Ea,
viața, ne trăiește pe noi, și nicidecum invers.
Îmi
displace că îmi pierd reperele. Am fost obișnuit, ca unul care am avut o
educație, și nu numai de la părinți, cu anumite principii. Mi-aduc aminte că,
dacă niciodată nu am fost tentat să fur, asta se datorează mamei mele, care o
dată cu „Înger, îngerașul meu” m-a mai învățat și că „Dacă nu te vede nimeni,
te vede Dumnezeu”. Iar eu, nici când sunt singur, nu-mi permit să încalc
anumite reguli. Mic fiind, nu striveam nici un gândac, pentru că îmi veneau în
minte aceste cuvinte. Și atunci încercam o împăcare între mine și curiozitatea
mea, ca să nu fac ceva care să-L supere pe Dumnezeu. Eu sunt un om care are
permanent aceste repere, principii. Mai ales că sunt născut în zodia Taurului.
Nu trec prin existență cu ușurință. Știu că am niște responsabilități. Că nu am
voie să apar într-o postură care să mă dezavantajeze. Asta ține de respectul
nostru public. Dacă spectatorul vine și mă vede în Despot-Vodă, el trebuie să
știe că l-a văzut pe Despot, și nu pe actorul respectiv în cine știe ce
situație penibilă, cândva, în afara teatrului. Maestrul meu din facultate,
Alexandru Finți, era de părere că actorul nu trebuie să se amestece prea tare
în zarva lumii. Acest lucru ar prinde bine și politicienilor, pentru că ei
depind de public. Publicul îi alege. Ar trebui să nu se compromită prin
corupție. Cred că pentru a fi un adevărat politician trebuie să ai talent.
[...]
Rep.: Ați avut vreodată
tendința să treceți peste cerințele obișnuite ale publicului și să-l faceți să
treacă la un nivel superior de spirit și cultură?
E.Ș.: Acest aspect este o
temă de gândire pentru noi, oamenii de teatru din totdeauna. A fi la același
nivel sau a urca la un nivel superior împreună, public și actor, este o formă
de comunicare care implică energie, un schimb de energie, SINERGIE, cum se
numește în psihologie. Când Shakespeare sau Cehov, ori indiferent care
dramaturg așterne pe hârtie gândurile sale, își închipuie o lume pe care o
propune ca pe o altă realitate publicului. Tu, ca actor, porți în tine acest
univers în care inviți și publicul care are un sentiment de superioritate față
de omul de pe stradă care nu a avut posibilitatea să trăiască această
transformare. Se face acest schimb de energie între public și actor care, în
acest moment, devine un fel de magician. Chiar mă frământă această idee. Omul
care vine la teatru are propriile gânduri, propriile sale probleme. Dacă după
spectacol pleacă cu aceleași frământări, el pleacă acasă ca spectator. Dar dacă
tu, ca actor, reușești să-l purifici în spirit și gândire, dacă reușești să-i
emoționezi pe toți în aceeași clipă, să râdă toți în același moment, atunci din
spectator omul, oamenii din sală devin PUBLIC. Abia atunci
satisfacția actorului este foarte mare. E o realizare. La un moment dat, am avut o controversă cu un psiholog, care mi-a explicat
ce este EMPATIA. Este de fapt, un fel de a intra în pielea celuilalt. Ajunsese
la concluzia, într-o ierarhie pe care o făcuse, că cel mai înalt grad de emoție
îl are actorul. M-am simțit obligat să-l contrazic, având nu doar experiența de
actor ci și de spectator și cititor, și i-am spus: „Domnule, e ciudat, dar nu
actorul este pe primul loc ci spectatorul”. Pentru ca eu, ca actor, dacă aș fi
în pielea lui Othello, aș omorî-o pe Desdemona și la zece și douăzeci s-ar
întâmpla o crimă pe scenă. Numai că eu sunt întotdeauna conștient că eu joc pe
Othello, eu nu sunt el. Eu ca actor transmit prin jocul meu o stare pe care o
percepe spectatorul. Noi actorii, prin jocul nostru, reiterăm „Creația”.
Rep.: Care este punctul
dvs. sensibil?
E.Ș.: Dacă cineva ajunge
la partea intimă a sufletului meu, la acea zonă a credinței în Dumnezeu, dacă
mă sensibilizează pe latura credinței, obține orice de la mine, fie că e vorba
de o femeie, de un copil sau de un prieten. Punctul meu sensibil este exemplul
jertfei și umilinței pe care l-a dat însuși Dumnezeu.
[...]
Rep.: Ați simțit vreodată
că vă stă ceva în cale?
E.Ș.: Da, dar nu am făcut din asta o problemă. Nu pot spune
că am avut o viață netedă; în general însă nu am forțat destinul. Nu am făcut nimic în plus ca să mi se întâmple tot ce mi s-a întâmplat.
Atunci când s-a ivit ceva, am încercat să-mi joc cât mai bine șansa și, slavă
Domnului, nu pot să mă plâng. Poate realizările nu au fost pe măsura ambițiilor
mele, dar nu cred că am vrut niciodată mai mult. Nu vreau și nici nu-mi place
ideea de a forța destinul. Cred că am fost mai norocos decât alții.
Rep.: Credeți că
aspirațiile omului de azi către infinit îl îndepărtează de realitate?
E.Ș.: Nu cred că îl îndepărtează de realitate. Tot căutând, va ajunge la Dumnezeu. Și poate că tocmai ăsta e drumul.
Drumul credinței. Omul trebuie să-și depășească limitele. Limitele noastre sunt
și limitele universului.
Rep.: Ce vă definește cel
mai elocvent, ce personalitate?
E.Ș.: Cred că o anume „dereglare” a mea. Una ține de o ambiție de a nu traversa nici o zi fără să mă întâlnesc,
măcar fugar, cu un mare gânditor. Este ca un ritual, mai ales dimineața, îmi
face plăcere să citesc câteva pagini. Mai există o „dereglare” aș zice, aproape
psihică: nu pot să stau într-un loc fix. Eu trebuie să mă mișc mereu. Cred că
ăsta e motivul pentru care nu am o masă a mea, cu oglindă și sertare, cum au
toți actorii. Chiar mă gândeam ce m-ar deosebi de ceilalți, ca
personalitate.... În perioada mea ploieșteană, deși am avut o viață artistică
foarte activă, nu am vrut să am un loc fix. Și când am un gând
care mă frământă, o problemă, rezolv totul din mers. Și de învățat, învăț foarte bine în mijloacele de locomoție.
Rep.: Concluzia ar fi că
nu sunteți omul locului și al momentului.
E.Ș.: Idealul meu este
singurătatea. Îmi doresc să fiu singur. Măcar câteva clipe. Să fii singur
înseamnă să ai un loc al tău de contemplație, de liniște. E un ideal. Probabil
îl vom obține la „FINAL”. Eu, cel puțin, în această viață nu îl pot realiza.
Sunt și oameni care se plâng de singurătate într-o lume atât de zgomotoasă. Nu
știu de unde le vine spaima aceasta de izolare. Poate așa se explică unele
sinucideri.
Rep.: Aveți copii?
E.Ș.: Da. Am un băiat
care acum este unul dintre cei mai buni flautiști. Este prim flautist la
Filarmonică. Am un sentiment de frustrare, pentru că, fiind actor, nu am avut
prea mult timp să fiu alături de el, și asta tocmai în momentele când avea
nevoie de mine. Îmi aduc aminte de o seară ploioasă, în care fiul meu se uita
pe fereastră și i-a spus mamei lui: „Ce bine că plouă, că poate vine tata
acasă”. A crescut și s-a împlinit în viață, mama lui fiindu-i alături cu grijă
și dragoste. Eu aveam numai zilele de luni libere ca să pot sta mai mult cu el.
Din acest motiv, există o comuniune a mea cu copiii. Intuiesc psihologia
lor și îmi place să modelez cumva comportamentul lor. Fac minuni cu copiii. Ce
alții nu rezolvă cu ei, rezolv eu cu ușurință. În repertoriul meu am câteva
numere acroșante pentru copii, printre care și „Casa lui Jack”, care le place
foarte mult.
Rep.: Și nu numai lor.
Mărturisesc că și eu iubesc această poezie și mai ales modul de interpretare.
E.Ș.: Știu. Copiii au
însă un univers al lor pe care eu îl înțeleg. Sunt foarte atașat de ei cum sunt
atașat și de animale. Îmi plac și caii și câinii.
Rep.: Dacă s-ar înălța un
monument dedicat OMULUI, ce ați scrie la baza lui?
E.Ș.: Am avut șansa unei
călătorii în Japonia, de 70 de zile, în care am avut un contact destul de intim
cu mentalitatea lor, cu această fantastică privire a lor care este o altă
lentilă prin care văd ei viața. În limba japoneză nu există cuvinte pentru
gândirea abstractă. S-ar amuza teribil să citească un Hegel sau Kant sau
Platon. Ei văd în simboluri. Universul platonian îl văd într-o piatră, de
exemplu. Au un fel al lor de a se apropria de lume. Un lucru foarte interesant
este concepția lor despre monumente. La japonezi nu se ridică niciodată monument
unui om care a făcut ceva pentru țară. De ce? Pentru că asta este cel mai
firesc gest: să-ți dai viața pentru țară. La fel un om care a creat o operă
deosebită cu care Japonia se mândrește, se consideră că a avut un dar de la
Dumnezeu pe care l-a onorat. El și-a îndeplinit doar rostul lui în lume. Deci
nu au monumente de acest gen. Au, în schimb, monumente ale jertfei. De exemplu,
o femeie care își jertfește trupul, îl vinde pentru ca Hu Ku Sai să cumpere
culori ca să picteze și astfel să devină un pictor celebru al Japoniei, are un
monument pentru sacrificiul ei ca el să-și exercite harul. Sunt apoi „RONINII”
care și-au jertfit viața pentru ca să apere și să păstreze intactă onoarea
stăpânului jignit. Cred că dacă ar fi să se ridice un astfel de monument, al
OMULUI, ar fi pe ideea jertfei. M-a impresionat foarte tare acolo monumentul
„bombei”. Se știe că bomba a fost dată la Hiroshima din sadismul americanilor:
japonezii recunosc însă că pe jumătate sunt și ei vinovați pentru că s-au
încrâncenat să se lupte sălbatic. A fost un dezastru în care s-au curmat atâtea
vieți într-o clipă. Pe acel monument-mormânt scrie așa: „Dormiți liniștiți, noi
nu vom mai greși niciodată”. Pe acel monument al Omului, aș scrie ceva care să
garanteze integritatea sa, dimensiunea lui în viitor. Aș scrie, poate, poezia
lui Kipling: „Dacă poți să umpli neînduplecatul minut cu valoarea celor 60 de
secunde parcurse/ Al tău este pământul și tot ce e în el, ba, și ce-i mai mult,
VEI FI OM, FIUL MEU”.
Ne
vom mai întâlni cu Sebi și atunci am să vă povestesc ce crede el despre
iubire. M-a impresionat foarte mult mai ales că a început acest răspuns
vorbindu-mi despre mama sa. Veți vedea.
*
* *
La
o primă vedere, un material despre actori pare simplu de realizat. Pui câteva
întrebări, faci o statistică a rolurilor interpretate, mai nou ar trebui să dai
și o știre de senzație (a se citi scandal) și cam atât. Unii consideră asta o
chestie de mare profunzime. A, da, la redactare bagă câteva cuvinte grele, din
acelea cu multe consoane, pe care nu le înțelege nimeni, nici măcar cel care
le-a folosit, și gata faima. Adevărul e că astfel de articole nu sunt citite
decât la examen, unde examinatorul se face că înțelege ca să nu-l creadă lumea
prost.
Lăsând
gluma la o parte, un astfel de material, ca să fie și bun și adevărat, trebuie
foarte bine documentat.
Meseria
de actor nu este una obișnuită. Și nici ușoară. Actoria este o artă și „nu
iartă”, vorba unui celebru personaj.
Și
pe urmă actorii sunt oameni extrem de sensibili. O vorbă, o remarcă nelalocul
ei îi poate răni. Și trebuie să știi lucrurile astea și încă multe altele ca să
poți lucra cu ei iar ei să fie alături de tine.
Era
deci momentul să-mi extind programul la Teatrul Național.
Am
povestit până acum despre diminețile mele. Voi vorbi și despre serile mele.
O seară în regrupare
are un farmec special. Dacă din motive profesionale este
foarte importantă, pe plan sufletesc este fascinantă. Și chiar atunci când
devine obișnuință, îți place tot mai mult să fii seară de seară aici, pentru că
teatrul în sine îți dă dependență și trebuie să vii iar și iar ca să-ți iei
porția de aer de teatru.
Foarte
repede, legăturile profesionale se transformă în legături afective. Prietenia
începe chiar înainte de colaborare. Cu mine s-a întâmplat de la sine. Nu încerc
să fac o analiză, pot doar să spun că este o mare onoare să te numeri printre
prietenii actorilor de la Național, să faci parte din marea familie a Teatrului
Național.
Am
avut ocazia să văd acolo o mulțime de oameni, actori sau doar cunoștințe ale
lor, care se întorceau uneori în regrupare doar de dragul unei jumătăți do oră
în acel loc intim și primitor, cum era atunci. Îmi plăcea forfota aceea. Îmi
plăceau oamenii și locul. Era nemaipomenit.
În
seara aceea se juca „Numele Trandafirului”. Aveam interviu cu băieții din figurație. Niște
aiuriți simpatici și inteligenți cu care am făcut un material superb. De
altfel, colectivul care alcătuiește figurația este foarte interesant. Vin aici
oameni cu mulți ani în spate, care fac asta din tinerețe. Sunt
prost plătiți, dar sunt mândrii de ceea ce fac, doar sunt și ei artiști. Este
plăcut, uneori trist, să vezi un bătrânel modest îmbrăcat, cu părul alb căzut
pe fruntea încrețită, cum povestește că vine de la „filmare” sau își amintește
de actorii cu care a „jucat” și care astăzi nu mai sunt... Este și asta o lume,
cea a figurației, care întregește familia cea mare.
„FIGURAȚIA ÎN
SCENĂ”
„Se
spune despre unul care nu a făcut mare lucru în viața lui că a trecut prin lume
ca figurantul pe o scenă. Nu știu cât este de corectă comparația, știu însă că
o piesă de teatru sau un film fără figurație ar fi ca o nuntă fără nuntași.
Imaginați-vă un film ca „Dacii” sau „Ultima noapte de dragoste” fără soldați pe
câmpurile de luptă, sau scena întrunirii electorale din actul trei al
„Scrisorii pierdute” fără asistență.
Nu-i așa că ar părea
cel puțin o ironie?
Figuranții,
chiar dacă nu apar pe afiș, sunt cei fără de care nu se poate. Ei sunt cei care
creează pe scenă atmosfera necesară desfășurării acțiunii. Ei sunt, în ultimă
instanță, acel „cui” care trebuie bătut ca să nu se dărâme totul.
Am
întâlnit în Teatrul Național București zeci de actori fără replică, figuranți
în multe spectacole, mândri de ceea ce fac.
De
la copii la persoane cu părul alb, toți sunt foarte concentrați asupra
partiturii, luând în cel mai serios mod răspunderea pe care le-o creează
distribuirea în spectacol.
Figurația
se triază în urma unor anunțuri. Candidații se prezintă la vizionare și
regizorul decide cine intră în pâine. Unii, mai norocoși, sunt aduși în teatru
de rude sau cunoștințe, apoi rămân în atenția regizorilor pentru un nou
spectacol.
[...]
Stau
de vorbă cu trei „soldați” din „Numele Trandafirului”. Sunt tineri și veseli.
Nu par obosiți de munca depusă la repetiția de până acum de la „Macbeth”.
- Sunt în teatru de doi
ani, îmi spune Răzvan. Am început prin a lucra la tehnic: decor, recuzită...
acum fac figurație, și asta pentru că îmi place. Este o experiență interesantă
care implică atenție și înțelegere pentru a putea comunica cu regizorul în ceea
ce privește mișcarea scenică, rolul în sine.
Figurația
nu pare mare lucru. Necesită, însă, anumite calități printre care și aspectul
fizic, care are importanța sa în context. Se
fac de asemenea pregătiri pentru lupte: scrimă, de exemplu, ceva cascadorie, în
unele piese este nevoie și de coregrafie.
În
afară de figurația simplă mai apare și cea cu rol vorbit. Pentru toate aceste
aspecte este necesar un mare volum de muncă. Ideea care susține eforturile
celor din figurație este pasiunea sinceră și necondiționată pentru ceea ce fac.
Este frumos și apoi mai este și satisfacția când, la aplauze simt că au
contribuit și ei cu ceva la acest succes.
Pe
lângă astfel de bucurii, tinerii figuranți sunt încântați să stea în preajma
unor mari valori ale scenei și ecranului: Radu Beligan, Mircea Albulescu..
[...]
Așa
cum mi-au spus tinerii mei interlocutori, figurația este și o școală de viață. Înveți
multe lucruri utile pentru viitor în teatru. Înveți chiar și cum să minți, iar
minciuna folosește uneori în viață.
Și
dacă de-a lungul timpului cât au făcut figurație nu s-au gândit că ar putea
deveni actori, tentația este însă uriașă.
În
urmă cu foarte mulți ani, un tânăr absolvent de liceu având o statură pe care
nu i-o invidia nimeni și o dicție la fel – motiv pentru care fusese respins la
Conservator – pe numele său Grigore Vasiliu, ca să mai facă rost de bani a
făcut figurație în teatru, ajutat de bunul său prieten Jules Cazaban. După
ratarea Conservatorului, își vede în continuare de figurație până într-o
zi când Victor Ion Popa pune în scenă piesa lui Sudermann „Stana de piatră”, o
dramă cu un final impresionant. Avea nevoie și de figurație așa că printre
alții îl cheamă și pe Grigore Vasiliu și îl pune să joace „un zidar”. Desigur,
„zidarul” nu avea de spus nici un cuvânt, trebuia doar să ia o expresie de
groază la sfârșit. Ei bine, grimasele sale, sincere de altfel, au fost atât de
pline de haz, încât nu numai spectatorii dar și actorii din scenă au izbucnit
în hohote de râs. Finalul dramei a fost desigur ratat, dar atunci și-a început
cariera unul dintre cei mai mari actori de comedie din România: Grigore
Vasiliu-Birlic.
„Figurația
în scenă!” se aude în difuzorul de lângă noi. Cei trei soldați își pun
coifurile, își înfig spadele în teci și se îndreaptă spre scenă, intrând pregătiți de misiune. În aceste
momente nu pot să nu mă întreb: Oare cum ar fi fost „Dacii” sau „Pădurea
spânzuraților” fără soldați, sau cum ar fi fost „Antigona” fără corul antic?”
*
* *
Venisem în seara aceea cu
Lelia. Ea a mers în sală cu Marian să vadă spectacolul, eu rămân în băruleț ca
să fac materialul pe care tocmai l-ați citit.
La
pauză, maestrul Radu Beligan vine în regrupare să se odihnească la măsuță. Îmi
place să-l ascult vorbind și mă duc mai aproape.
- Ce mai faceți? îl întreb în șoaptă.
- Mă odihnesc puțin.
E
într-adevăr obosit. Titanul susține partitura timp de trei ore într-un
spectacol de categorie grea. Este însă uimitor cum strălucește și în acest
maraton.
- Mai aveți de scris la „Memorii”?
- Încă mai am.
De
aici începem o discuție legată de ceea ce se întâmpla în jurul nostru.
- M-am săturat de mizeriile care apar
acum în presă. Atâta vulgaritate, atâta incultură. Ți se face silă.
Îl
ascult până la capăt. Știu că are dreptate. E motivul pentru care încerc să
schimb, după posibilități, câte ceva în zona culturală a presei.
- Dacă nu aș avea respect pentru
publicul care vine aici seară de seară, nici nu aș mai păși pe scenă, a
continuat maestrul.
Din
păcate începea partea a doua așa că ne despărțim purtând fiecare un zâmbet
amar.
Mai
târziu, după multe reprezentații urmărite de mine cu „Numele Trandafirului”, mă
întreabă maestrul:
- Nu te-ai plictisit de piesa asta?
- Niciodată.
Dacă
ați văzut spectacolul de la Sala Mare, sigur îmi veți da dreptate, este un
adevărat regal organizat de un mare regizor – Grigore Gonța, „Generalul”, cum
îi spun eu. Dar despre „Numele Trandafirului” ceva mai târziu. Acum să așteptăm
sfârșitul săptămânii când, ca de obicei, se juca „Scrisoarea Pierdută” de
Caragiale.
În seara aceea aveam
interviu cu Vizante.
Așteptam
să vină Marius și mă plimbam prin regrupare când apare de la scenă Ștefan
Iordache. Vorbisem cu el cu ceva vreme în urmă pentru un viitor material. Îmi
lăsase numărul de telefon dar încă nu-l sunasem. Acum tot era acolo, așa că
abordez subiectul la fața locului.
- Nu trebuia să vorbim la telefon?
- Ba da, dar am zis că nu e tocmai
civilizat să sun la ore târzii.
- Dacă vrei interviu, mă suni
indiferent de oră.
- Bine, când să sun?
- Când vrei.
Nu
aveam replică pentru că domnul Iordache știe să fie foarte categoric uneori.
Ștefan
Iordache nu prea stă în regrupare. Rar îl vezi așezat în vreun fotoliu, cu o
veșnică țigară aprinsă și în pozițiile cele mai ciudate. Cu timpul, va veni mai
des aici.
Iată
că apare Marius și încercăm să găsim un loc mai liniștit ca să putem înregistra.
Intrăm
într-o încăpere care nu avea decât o măsuță și un birou pe care era un telefon.
La măsuță, două scaune și ceva mai încolo un fotoliu.
Luăm
loc pe scaune și-i dăm drumul. Urmează o conversație pe cât de haioasă, stil
Vizante, pe atât de serioasă în fond. Ce mai, Marius m-a cucerit.
În
toiul discuției, se deschide ușa și intră „Majestatea Sa” și cu scuze pentru
deranj merge să dea un telefon. Ne privea mirat, bănuiesc că și asculta
fragmentul de interviu care tocmai se desfășura, a ieșit apoi la fel de jovial
și amuzat ca de obicei.
Interviul
cu Vizante a ieșit cum nu se poate mai bine. Ba chiar a născut și unele
comentarii în regrupare. De bine, desigur.
„EU
TREBUIE SĂ JUSTIFIC DE FIECARE DATĂ
ACEL
METRU ȘI JUMĂTATE DE DEASUPRA PUBLICULUI”
·interviu cu actorul Marius Florea Vizante –
„Arta teatrală rămâne
neclintită și maiestuoasă în egoismul ei, și poți să aduci toate
jertfirile că ea nu-ți acordă nici o concesie, și năzuința de care ești ațâțat
rămâne fără efect dacă nu ești însuflețit de acel simțământ misterios care se
cheamă talent și pe care pretinde să-l ai” scria C.I. Nottara în 1926, la 29
mai.
Cuvintele marelui maestru
al teatrului românesc, valabile în orice timp, reprezintă un adevăr fără de care
nu se poate în artă.
L-am văzut pe tânărul
actor Marius Florea făcând un joc de excepție în Iordache Brânzovenescu din
„Scrisoarea Pierdută” a lui Caragiale și am înțeles încă o dată că măiestria
actorului stă, alături de multă muncă, în talentul pe care îl are.
Cine
este, însă, Marius Florea vom afla chiar de la protagonist.
Marius Florea Vizante:
Sunt Marius Florea zis Vizante. Vizante, de la un monolog din timpul liceului,
monolog despre care puțini mai știu dar în urma căruia toată lumea mă știe de
Vizante și mai puțin de Marius Florea. Cine mai sunt eu? Băiatul lui Florea din
Drumul Taberei. Sunt o dovadă vie a faptului că „dacă vrei, poți” reuși. Am
terminat ATF în anul 1997 la clasa Gelu Colceag, asistent Radu Gabriel. În
scurt timp am devenit actor la Teatrul Național din București, în urma unui
concurs. Nu am făcut nimic altceva decât să-mi doresc să fac această
meserie.
[...]
M.F.V.: Devin sensibil în momentul în care sesizez o
nedreptate. Chiar dacă o sesizez eronat,
reacționez extrem de prompt și de vehement. Vehement, nu violent. Este greu să
mă stăpânesc și lupt până în pânzele albe dacă am convingerea că așa este și
așa e drept. Evident, pot greși. Am curajul să recunosc că am greșit dar nu
în acel moment. Să zicem că acesta ar fi un punct slab. Dacă cineva ar dori să
mă provoace sau să mă domine, ar reuși într-o astfel de situație.
Rep.: Când aveți de luat hotărâri, cum procedați?
M.F.V.: Aici fac un soi de deducție logică și zic așa:
dacă lumea din jur mă cataloghează ca dezaxat sau deplasat, consider că
pornirile mele, impulsurile mele sunt într-o măsură destul de mare, normale. Și
atunci dau acestor impulsuri prezumția de nevinovăție și acționez în
consecință.
Rep.: Sunteți un
sentimental?
M.F.V.: Da, da, da. Sunt
un sentimental. Sunt și un păgubos în dragoste.
Rep.: Chiar mă gândeam să
vă întreb ce loc ocupă iubirea în viața dvs.?
M.F.V.: Ca aspirație, ca
dorință, ocupă un loc foarte mare. Din păcate, nu întotdeauna și trăiesc acest
sentiment. Îmi doresc, și atunci când apar primii germeni – terminologia e cam
săracă – nu preget să dau curs pornirilor în acest sens. Chiar dacă nu știu cum
se va termina, consider că o astfel de trăire e mult mai frumoasă decât
suferința ulterioară. Chiar și așa, e mai bine să trăiești dezamăgirile decât o
viață plată, bazată pe rațiune. Mai bine la limită decât monoton.
[...]
Este cât se poate de
evident că între actor și public se face un schimb prin care amândoi devin mai
bogați.
Rep.: În aceste condiții
se creează o punte spirituală între dvs. și sală.
M.F.V.: Da. Aici ar mai
fi un singur lucru de spus: eu trebuie să justific de fiecare dată acel metru
și jumătate de deasupra publicului. Eu, actorul, eu persoana publică, eu
personalitatea nu personulitatea.
Rep.: Credeți în Dumnezeu?
M.F.V.: Aici aș putea
răspunde că am o relație personală cu Divinitatea. Nu sunt un practicant, dar
cred cu tărie.
[...]
Rep.: Dacă ar exista un
monument al omului cu „O” mare, ce ați scrie la baza lui?
M.F.V.: Mie cuvântul mi
se pare restrictiv. Cuvântul în sine este literă moartă. El înseamnă ceva,
capătă viață, așa cum se întâmplă în teatru, doar în momentul în care este
încărcat cu emoții. În astfel de condiții, o literă încrustată nu poate genera
decât revelații intelectuale. Așa că nu cred că aș scrie nimic.
[...]
Trebuie
neapărat să vă mai spun că Marius este un tip extrem de sensibil. Are un prea
plin sufletesc pe care, dacă și l-ar dezvălui măcar în parte, ar fi fericit pe
deplin. Credeți-mă, știu eu ce spun!
*
* *
Ploua.
Venise toamna fără drept de apel. Chiar dacă începuse să fie mai rece,
atmosfera din regrupare era la fel de caldă și de plăcută ca întotdeauna.
Coboram
într-o dimineață pe scări spre etajul unu. De jos urca grăbit unul dintre cele
mai valoroase talente ale teatrului românesc: Valentin Uritescu. Nici nu știu
despre ce să vorbesc mai întâi: despre omul, despre actorul ori despre
scriitorul minunat care este „NEA VALI”. Nu-ți trebuie mai mult de două vorbe
ca să nu-ți vină să mai pleci de lângă acest ardelean cumsecade. Mi-e drag să-l
ascult și nu mă mai satur de vorba sa molcomă și nuanțată de parcă ai avea în
palme o pâine aburindă și aromată abia scoasă din cuptor. Aceeași senzație
extraordinară o ai citindu-l pe nea Vali. Scrie la fel de firesc cum vorbește.
Dar când îl vezi pe scenă?! Este ca o simfonie de Beethoven. Dar cuvintele sunt
sărace pentru a reda tumultul sufletesc pe care îl trezește spiritul în
adevăratele recitaluri de virtuozitate pe care le dă indiferent de rol. Și să
vă mai spun ceva: este teribil de modest. Ai crede că nici nu-și dă seama cât
este de „mare”.
Deși
ne mai întâlnisem, profit de zâmbetul domniei sale și îi propun un interviu. A trecut atâta timp,
dar nu l-am făcut încă.
O
nouă seară de „Scrisoare”. Lume multă în sală, lume multă în regrupare.
Fixasem
interviul cu maestrul Ion Lucian pentru fereastra din actul patru.
Până
atunci mai stau în fotoliul meu și încerc să-l „descopăr” pe Toca. Este așezat
chiar în fața mea și mă privește circumspect, dar numai pentru puțină vreme.
Începe recitalul de bancuri și povestiri pe care le spune cu un farmec aparte.
Vrea să pară dur. Dar nu înșeală pe nimeni. Pe mine, cel puțin, nu m-a făcut
niciodată să mă simt intimidată. Cu toate acestea, Alexandru Tocilescu este un personaj
special, original și foarte deștept. Îmi place genul lui de noncomformism. Sub
atitudinea sa nepăsătoare se ascunde o mare sensibilitate dar și conștiința
valorii sale.
În
difuzor se aud hohotele de râs ale spectatorilor și aplauzele. Văd în ochii
regizorului satisfacția. O satisfacție nedisimulată și pe deplin justificată.
Din când în când mai iese din scenă un personaj din piesă, epuizat de efort dar
fericit de reacția publicului. Toca găsește elemente noi de regie și le indică
actorului ca și cum i-ar spune o anecdotă. Acesta intră în scenă și face ce i-a
spus regizorul. Mai pune și de la el. Efectul este exploziv. Sala freamătă de
plăcere și aplauzele nu se mai opresc. La final este chemat regizorul. Îl
solicită publicul. Toca nu se duce. Modest?
Maestrul
Ion Lucian merge să se schimbe pentru tabloul final și imediat mă invită
în cabină. Se așează la masa de machiaj și se întoarce spre mine care am
deschis deja reportofonul. Nu avem prea mult timp. Așa că începem.
Înainte
de a pune vreo întrebare, mă gândesc că de fiecare dată când am luat un
interviu la cabine, actorii s-au așezat la masa de machiaj. Să fie firescul
meseriei?
Spirit,
inteligență, umor și delicatețe, aceasta ar fi caracterizarea în patru vorbe a
marelui om de teatru, și asta în afara uriașului talent cu care l-a dăruit
Dumnezeu.
Există
atâta finețe în acest om încât atunci când treci pe lângă domnia sa îți vine să
pășești cu grijă.
Îmi
spunea odată Dan Puric, tot într-o seară de „Scrisoare”, arătându-l pe
domnul Lucian: „Iată un actor căruia trebuie să-i mulțumim că există”.
Aș
adăuga vorbelor lui Dan că trebuie să fim mândri că suntem contemporani cu un
astfel de om.
„ÎMI PUN SUFLETUL
ÎN SERVICIUL RAȚIUNII”
- interviu cu actorul
Ion Lucian -
motto:
Când
orice muritor va dobândi conștiința artistului, fața lumii se va schimba.
T.
Vianu
Universul
gândului și al gestului de împlinire a frumosului reprezentat prin artă este
greu de pătruns dacă nu cunoști omul căruia îi aparține. Acesta este artistul
care face ca flacăra să urce pe culmi greu de biruit, prin maniera sa de a
dărui și a se dărui.
„Sfânt
este ceea ce leagă multe suflete unul de altul” spunea Goethe.
Acest
sentiment îl ai și în sala de spectacol, la sunetul nesfârșitelor aplauze care
consfințesc această coeziune spirituală între actor și spectatori.
Zaharia
Trahanache din „Scrisoarea pierdută” de Caragiale, întruchipat de marele actor
Ion Lucian încântă prin ținuta sobră ți interpretarea de excepție a artistului.
Aveți
puțintică răbdare și trecem imediat la „cestiune”, stimabililor.
Rep.: Ce mai faceți dvs.,
domnule Ion Lucian?
Ion Lucian: Ce să fac?!
Muncesc foarte mult. Poate chiar mai mult ca la 30 de ani. Pe mai multe
planuri, pentru că în ziua de azi, daca nu se găsesc și câțiva nebuni care să
muncească, treaba... s-ar duce de râpă.
Rep.: Cum ați ajuns să
urmați acest drum fascinant al teatrului?
I.L.: Dintr-o întâmplare.
Mă pregăteam pentru profesiunea de inginer care era, de altfel, și visul
tatălui meu. Datorită războiului și condițiilor materiale grele, tata a fost
nevoit să rămână în cadrilaterul cedat, mama, aici, cu o situație modestă – am
socotit că la 16 ani este obligația mea să ajut familia și să nu fiu doar o
povară. Așa că am intrat în figurație la Teatrul Național., elev încă în clasa
a șaptea de liceu, cam cum ar veni acuma a unsprezecea, și după un an de
molipsire cu acest superb microb al scenei, am aflat că pot da examen la
Conservator – Institutul de Teatru, chiar dacă nu ai încă bacalaureatul, cu
condiția să-l obții până la sfârșitul anului întâi. M-am înscris la
Conservator, am reușit la examen, iar la sfârșitul anului întâi, când mi-am
luat și bacalaureatul, în mai puțin de două luni de zile s-a dat un concurs
pentru ocuparea a cinci posturi de actori tineri, am reușit și din acel moment
s-a definitivat destinul meu.
[...]
Rep.: Ce vă supără la
lumea din ziua de azi?
I.L.: Mă nemulțumește
lipsa de înțelegere, mă nemulțumește violența, răutatea care s-au instalat în
relațiile dintre noi, spre stupefacția mea, pentru că noi, românii, nu am fost
niciodată așa, eram un popor cunoscut pentru bunătate, generozitate, pentru
sentimente umane, prietenești. Țăranul român punea fructele la poartă pentru ca
oricine să se înfrupte. Acum, se așează la masă tată și fiu, la un pahar cu vin
și se sfârșește cu o armă. Nu știu care lovește pe care, dar se varsă sânge...
cu cuțitul. Mi se pare treapta cea mai de jos la care poate ajunge o societate
omenească.
Rep.: Marile hotărâri le
luați cu sufletul sau cu rațiunea?
I.L.: Îmi pun sufletul în
serviciul rațiunii.
Rep.: Credeți că, dacă
omul încearcă să rupă barierele finitului ca să treacă în infinit și
transinfinit, se depărtează de realitate?
I.L.: Eu aș zice că,
dimpotrivă, realitatea – și asta e o realitate urâtă, hâdă, a început să
crească așa, ca într-un fel de beci, de canal, să se ridice sufocându-ne.
Pentru că realitatea e hâdă, dorința de evadare către niște sfere superioare este
tocmai o reacție la ceea ce „murdărește” în fiecare zi.
Rep.: Fiind un mare
actor, ați depășit cu bună știință cerințele obișnuite ale publicului ca să-l
purtați undeva, mai sus cu o treaptă pe plan spiritual și cultural?
I.L.: A fost profesiunea
mea de credință. În asta am crezut, ăsta mi-e crezul. Trebuie să-l iau pe
partenerul public și să-l port prin locuri pe care, fără tangența culturii, nu
le poate atinge. Și am avut satisfacții mari, mai ales în rândul copiilor de a
căror educație prin cultură și artă mă ocup de 40 de ani. Au fost mari bucurii
dar au fost și mari decepții. [...] Mi-am construit
personajele și spectacolele de așa manieră ca să aibă accesibilitate și să fie
în același timp o invitație spre frumos.
Rep.: Sunteți unul din actorii care se mențin și fizic și
artistic. Care este secretul? Există oare o rețetă a tinereții fără bătrânețe?
I.L.: Există. Toată lumea mă întreabă, mă admiră, spunând
că mă țin bine, de parcă ar trebui să fiu o epavă. Cred că secretul este că nu
am timp să îmbătrânesc.
Rep.: Ce așteptați de la
trecerea în noul mileniu?
I.L.: Nu știu. Cât am
trăit, am zis: Doamne, ajută-mă să trec și eu în anul 2000. Acum îl privesc cu
puțină suspiciune. Poate că festivitatea încheierii unui mileniu va trezi în
noi sentimente mai bune, mai frumoase, mai generoase, mai optimiste. Cred că
lumea va înțelege că nu trebuie să mai așteptăm să ne dea cineva, ci trebuie să
ne facem singuri un drum în viață. Tot așteptând mila și pomana străinilor, a
celor avuți, mi se pare o poziție de cerșetorie, și poate, cu 2000 ăsta, vom
înțelege că noi suntem cei care își pot crea și își pot face, trebuie să-și
facă o stare mai bună.
Rep.: Vorbind despre
oameni și omenie, în prag de an 2000, spuneți-mi, dacă ar exista un monument al
omului cu „O” mare, ce ați scrie la baza lui?
I.L.: Ce faci tu, semen
al meu?
Nu
este ușor să pătrunzi în universul de gândire și de spirit al unui om. Pare și
mai complicat dacă omul este actor. Doar dacă, atunci când într-un moment de
„respiro”, actorul –om se simte între prieteni și își pune puțin din suflet în
căușul palmelor și-l dăruiește sincer și cu gânduri bune. Așa s-a întâmplat și
acum, când, în sunetul aplauzelor de final, sufletele se leagă unul de altul și
simțim că asta e ceva sfânt, cum spunea Goethe, iar Ion Lucian, un mare actor,
este liantul”
*
* *
Aplauzele
s-au stins de mult. Actorii de la Național pleacă pe rând spre casă, sau,
poate, la o vodcă ori la o cafea. Sunt obosiți dar fericiți pentru că au mai
dăruit o bucățică de suflet din preaplinul lor celor care, seară de seară,
devin complicii (actori)lor fiindcă zâmbetul artiștilor este unul din secretele
dintre ei și spectatori.
Merg
și eu spre stația de autobuz copleșită de frumusețe dar și puțin tristă în
zgomotul străzii, pierdută în lumea pe care încă nu m-am obișnuit să o consider
și a mea.
Pentru
că singurul loc unde mă simt în siguranță este teatrul.
*
* *
Luni
seară mă hotărăsc în sfârșit să-l sun pe Ștefan Iordache. Îl găsesc și-l întreb
dacă s-a decis în legătură cu interviul.
- Vorbim data viitoare, la teatru. Vii
la „Scrisoare”.
- Ca de obicei.
Când
am ajuns seara la spectacol, Ștefan era la bufet. Intru și eu ca un obișnuit al
locului și după ce ne salutăm, intru direct în subiect.
- Dacă tot suntem aici, hai să fixăm o zi pentru....
- Acum nu știu ce să-ți spun. Mai
vorbim la telefon.
Eram
puțin nedumerită. Nu era prima oară când aveam o astfel de conversație. Poate
era reticent... sau poate că se juca, pur și simplu. Dacă e așa, hai să ne jucăm.
Din
când în când mai dădeam un telefon și primeam invariabil răspunsul:
- Vorbim la teatru. Ne vedem la
„Scrisoare”.
Veneam
des la „Scrisoare”. Mai aveam încă destule materiale de pregătit până să termin
cu această distribuție.
Uneori
intram în sală să văd spectacolul, de obicei actul trei unde era un adevărat
maraton de talent, maraton la care participau toți greii, iar Vizante și Dan
Puric – cei doi jucau alternativ Brânzovenescu – provocau explozii de râs și
tunete de aplauze.
De
cele mai multe ori, însă, stăteam în regrupare unde se aduna elita.
Aici
aveam ocazia să cunosc câte ceva despre eroii articolelor mele. Acum eram
foarte preocupată de regele meu, care îmi făcea tot mai des favoarea să-mi
sesizeze prezența. Mă tolera în preajma Majestății Sale și, ca un bun
cunoscător de oameni, mă intuia, chiar dacă nu se manifesta.
La
rândul meu, începusem să-i cunosc unele obiceiuri, începusem să-mi dau seama
când era bine dispus sau dacă ceva nu mergea. Îi simțeam starea de spirit și
ușor-ușor, am început să înțeleg și cât este de pretențios maestrul în ceea ce
aștepta de la cei din jur. De fapt, nu cere nimic ci tratează pe fiecare ca
atare.
Nu
pot să afirm că îl cunosc pe Mircea Albulescu foarte bine nici măcar acum, după
atâtea stagiuni (în teatru timpul se măsoară în stagiuni) pentru că, după cum
spune chiar domnia sa, „întotdeauna mai este loc”.
Revelația
avea să fie în această seară când titanul a hotărât:
- Când ies din actul trei, facem
prima parte a interviului și restul, mai vedem.
Ascult
în difuzorul din regrupare ultimele replici din actul trei. Gata! Aplauze...
acum ar trebui să apară... Și apare.
- Merg să mă schimb și vin să te iau,
îmi spune din mers și dispare pe ușa care duce la cabine.
Nu trece mult și revine, îmbrăcat
pentru tabloul final:
- Hai.
În
mare viteză urcăm spre loja unde avea loc ultima scenă. Mărturisesc că maestrul
este mai rezistent decât mine. Ajungem și ne așezăm să ne tragem sufletul, mai
mult eu, și începem. Mi-am dat seama că e puțin sceptic sau măcar curios. De la prima întrebare, însă, s-a petrecut ceva și discuția a urmat o
traiectorie surprinzătoare chiar și pentru mine.
Îi
spusesem în mai multe rânduri că vreau un interviu de suflet. Evitase cu tact
un răspuns iar acum regele meu îmi făcea cea mai frumoasă confesiune pornită
din SUFLET. Simțeam asta, dar aveam nevoie de o confirmare, așa că la final
l-am întrebat:
- Și... partea de... suflet?
- Dar asta ce crezi că a fost?!
A
intrat în lojă, nu înainte să-mi arate pe unde să mă întorc. Atunci încă nu
cunoșteam toate locurile din teatru. Abia mă obișnuiam. Acum știu fiecare
cotlon din Teatrul Național.
„MĂ BUCURĂ CÂND
CINEVA MĂ ÎNTREABĂ CE MAI FAC”
-
interviu cu actorul Mircea Albulescu -
motto: În timpul
vieții mele, am văzut cu ochii mei
un
rege. Apoi am mai văzut...
Dar mă jur, pe cuvânt,
că am văzut!
Nichita
Stănescu – Confesiune
Cunoscând labirintul
artei teatrale, pătrunzându-i profunzimile, actorul Mircea Albulescu stăpânește
rolurile până la virtuozitate revenind mereu la acea emisferă personală ca la o
certitudine liniștitoare, după cercetarea zonelor ascunse, reinventându-le.
Cele două emisfere,
artistică și umană, care formează universul albulescian se intersectează
uneori, și atunci Mircea Albulescu, care refuză aproape categoric o anumită
intimitate, creează ceea ce mie mi se pare că are artistul mai personal: o
viziune specială a omului și a sentimentelor. Excesiv de cugetat, spiritul
descoperă și înfăptuiește rațiuni adânci dovedind o mare putere de a comunica
acel „ceva” pe care îl știe numai omul, iar artistul îl percepe și îl transmite
mai departe.
Rep.: Ce mai faceți dvs.,
domnule Mircea Albulescu?
Mircea Albulescu: Mulțumesc
foarte mult pentru întrebarea dvs. În general mă bucură când cineva mă întreabă
ce mai fac. Înseamnă că zilele mele, nopțile mele, gândurile mele mai pot
interesa pe cineva și atunci, dvs. și cititorilor dvs. vreau să vă spun în
primul rând: Mulțumesc, mulțumesc. Sunt sănătos, sunt în activitate la Teatrul
Național, la Teatrul Nottara, Teatrul Mic, la Radio și activitățile mele
continuă într-un tempo, poate nu atât de intens ca mai înainte, totuși pot
spune că fac bine, mulțumesc.
Rep.: Activitatea dvs.
artistică fiind foarte cunoscută, am să vă rog să faceți cunoștință publicului
cu omul Mircea Albulescu.
M.A.: Nu cred că publicul
de teatru este foarte interesat de omul Mircea Albulescu. Publicul de teatru
vine la teatru să vadă producțiile teatrului și ca atare pe actorul Mircea
Albulescu în aceste producții. În ceea ce privește omul Mircea Albulescu, fără
îndoială că el influențează în mod direct întreaga mea activitate. Dar, pe cât
se poate, caut să separ aceste două entități, omul de pe stradă și omul de
acasă de actorul care se manifestă pe scenă. În general, nu e bine să amestecăm
aceste două lucruri, indiferent de îndeletnicirea pe care o avem. Fie ca suntem
artiști, fie că suntem oameni politici, din învățământ sau simpli meseriași.
Sigur că cele două domenii de activitate, cea diurnă, a omului de zi cu zi, și
cea de seara, a actorului cu rolurile sale, se interferează în foarte multe
momente, dar este bine să nu duc pe scenă omul Albulescu și nici personajele
actorului Albulescu să umble haihui pe stradă după ce spectacolul s-a
terminat. Spectatorul e bine să știe că dacă se duce într-un anumit loc,
găsește ceea ce caută, adică spectacolele în care îl găsește pe Albulescu
actorul, și dacă se duce la el acasă sau într-un loc cum îl numim noi „civil”,
poate să stea de vorbă cu omul Mircea Albulescu și să cunoască bucuriile și
necazurile lui, împlinirile și neîmplinirile lui, ceea ce reprezintă viața lui
de fiecare zi. În îndeletnicirea asta, vedeți dvs., este foarte important ca
atunci când urci pe scenă să poți să uiți toate problemele pe care le-ai avut
peste zi. De aceea eu, personal, vin întotdeauna la teatru cu o oră, o oră și
jumătate mai devreme, o dată ca să joc piesa pentru mine, pregătindu-mă pentru
ce va fi, și, cu această ocazie, să pot să pun acest interval de timp, acest
spațiu între mine și personajele mele, să nu aduc pe scenă bucuriile sau
necazurile din ziua respectivă și să pot să FIU, nu să joc, să fiu personajul
din seara aceea, care să nu fie cu nimic influențat de evenimentele pe care
omul Albulescu le-a trăit în ziua respectivă. De asemenea, după terminarea
spectacolului, îmi trebuie o bună bucată de vreme ca să pot să mă obișnuiesc cu
gândul că mă voi întoarce fie la greutățile, fie la bucuriile mele, ca să pot
fi al lor așa cum timp de două-trei ore am fost al teatrului. Omul Albulescu și
actorul Albulescu sunt două entități care, sigur că da, somatic aparțin
aceluiași om, dar ca fire dacă vreți, ca preocupare, dacă vreți, și ca
realizare, până la urmă, pentru că îndeletnicirea noastră actoricească este o
chestiune de har, dar și a fi om, după părerea mea, este o chestiune de har.
Din păcate, din păcate nu oricine poate fi om în înțelesul cel mai sfânt și mai
frumos al acestui cuvânt.
Rep.: Și atunci omul
obișnuit, cel care trece pe stradă și întâmplător vă vede, vede omul Albulescu
și se bucură de omul Albulescu.
M.A.: Nu cred că aveți dreptate. Pe omul Albulescu îl cunosc foarte puțini. Oamenii se bucură când... O
instituție – haideți să vorbim cât se poate de limpede - o instituție în
care au investit un an, cinci, zece, patruzeci de ani, o întâlnesc la un moment
dat pe stradă, mă refer la persoana mea sau a altora ca mine, se bucură când
văd obiectul investiției lor de încredere, de suflet, de bucuria de a petrece o
seară cu spectacolul în care a fost Albulescu. Deci oamenii de pe stradă se
bucură când văd actorul Albulescu și nu recunosc omul Albulescu decât acei unu
doi, zece sau o sută cu care eu am avut relații de tip omenesc, în afara
îndeletnicirii mele actoricești, și atunci nu spun: uite-l pe Albulescu, ci
vin, îmi dau mâna, stăm de vorbă, îmi povestesc ce-au mai făcut, ce s-a mai
întâmplat cu dânșii, ce ar mai dori să se întâmple, și în măsura
posibilităților caut să-i ajut dacă nu cu un sfat, cel puțin cu tăcerea de a-i
asculta. De foarte multe ori, oamenii între oameni caută acest lucru extrem de
prețios și care în ziua de azi se găsește din ce în ce mai puțin: un partener,
un om care să nu facă nimic altceva decât să asculte. În ultima vreme mi se
întâmplă să întâlnesc în diferite locuri, cel mai des când trec pe stradă,
oameni care vor să-mi spună ceva. Nu vor neapărat să se vaite, nu vor neapărat
să ceară ceva, vor, pur și simplu, să-și împărtășească un preaplin, fie el de
bucurie sau de durere. Ei bine, această comunicare uneori se poate face cu omul
Albulescu. Dar instituționalizată, pentru că vorbeam de instituția Albulescu,
se poate face peste rampă, în cadrul unei săli de teatru în care oamenii vin să
primească semnalele pe care noi le dăm pe scenă și, în același timp, se
întoarce înspre scenă în acest flux și reflux de energie între sală și scenă,
această energie a lor de a arăta că au înțeles, că participă, că se bucură că
putem trăi împreună ceea ce numim noi o seară de teatru.
Rep.: Pentru că ați vorbit
de comunicare, comunicarea actor-public, public-actor, spuneți-mi dacă vreodată
ați încercat să treceți peste cerințele obișnuite ale publicului și să-l
purtați împreună cu dvs. undeva, pe o treaptă superioară de spirit și cultură?
M.A.: Acesta este demersul
cotidian al spectacolului de teatru, într-un teatru cult. Într-o instituție de
teatru cum este Teatrul Național în clipa de față, și cum sunt de altfel toate
teatrele cu excepția câtorva – acele „excepții” cu ghilimele și multe semne de
mirare, care urmăresc doar un fel de divertisment de joasă, mult prea joasă
speță, ceea ce eu nu consider a fi teatru ci satisfacerea nevoii de a se
apropia și a-și apropia grobianismul unei anumite categorii de oameni. Dar nici
nu vreau să discut despre asta. Repet, demersul fiecărui spectacol de ceea ce
se cheamă TEATRU este acela ca totdeauna să-l facă pe spectator să gândească,
și gândind să reușească să-și înalțe fruntea cu acel submilimetru, cu acel
micron și să poată ieși din sala de spectacol gândind, foarte puțin poate, dar
absolut sigur altfel, lumea înconjurătoare și demersul lor personal în această
lume.
Rep.: În această lume, ce
vă fascinează și ce vă nemulțumește?
M.A.: Ca să răspund la
această întrebare, ar trebui să consum foarte multă bandă, pentru că a arunca
două-trei cuvinte mi se pare în primul rând nepoliticos față de cititorii dvs.
În măsura în care încerc să argumentez un punct de vedere de la înălțimea
vârstei și a experienței mele, atunci trebuie neapărat să practic acest discurs
nu neapărat exhaustiv, dar, în orice caz, să mă explic foarte bine, pentru ca
cei care mă citesc și mai ales cei foarte tineri să înțeleagă punctul meu de
vedere. Sunt multe lucruri care mă nemulțumesc astăzi. Voi da totuși un răspuns
în general, dar în același timp sunt foarte încrezător că ceea ce mă
nemulțumește pe mine, presupunând că am dreptul și am dreptate să fiu
nemulțumit, sunt niște lucruri pasagere și care până la urmă vor ajunge
acolo, la acel orizont personal de așteptare al meu în ceea ce privește lumea despre
care vorbiți dvs., și că această lume, până la urmă, perfectibilă fiind, sigur,
fiind un organism atât de minunat și de viu în același timp, va găsi
posibilitatea să ajungă, intr-un fel, și la gustul meu. Dar gustul meu, ceea ce
mie îmi place sau nu, ceea ce mă supără sau nu, este, la urma urmelor, puțin
esențial. Pentru că nimic nu e mai fals decât gustul personal într-o asemenea
împrejurare. Lumea evoluează de fiecare dată, și de fiecare dată găsește justa
măsură pentru propria ei generație și pentru congenerii și contemporanii săi.
Ar fi o foarte mare greșeală – spun asta și în calitate de pedagog – să aplic
măsurile cu care m-am învățat în tinerețea și copilăria mea, tinerilor și
copiilor de azi; ei sunt cu totul altceva. Își pregătesc o altă viață, a lor,
pe care și-o asumă ca atare, și cel mai mare efort, și cel mai bun sfat pentru
mine și cei ca mine este să se lupte din răsputeri să poată să-i înțeleagă și
să poată să țină pasul cu ceea ce este astăzi cu adevărat nou și tânăr. Nou și
tânăr nu înseamnă neapărat altceva, nou și tânăr poate însemna mai profund, mai
adevărat, mai capabil să privească cu mai multă încredere și responsabilitate
ceea ce va fi peste puține zile, iată, anul 2000.
Rep.: Ce așteptați de la
anul 2000?
M.A.: Nu mai mult decât
de la oricare an nou. Nu cred că ar reprezenta mai mult decât o trecere a
timpului. Sigur că poară o haină specială cu paiete, sigur că va face ca
această noapte dintre 1999 și 2000 să fie cu totul specială pentru că este, de
fapt, o trecere de la un an la altul, de la un deceniu la altul, de la un secol
la altul, chiar de la un mileniu la altul. Iată patru factori care se suprapun.
De fapt, bucuria va fi la fel de simplă, la fel de directă, că suntem împreună,
că suntem sănătoși, că putem petrece cu cei dragi o seară pe care s-o numim și
de astă dată REVELION, chit că el se cheamă REVELION 2000.
Rep.: Ce ați fi tentat să
scrieți la baza unui monument care ar reprezenta OMUL?
M.A.: Aș fi tentat să
reiau o replică din Gorki: „Omu\'” – cum zice el, cu apostrof – „Omu\', ce
minunat sună acest cuvânt!”. Iată că de mii, de zeci de mii de ani omul pășește
pe drumul acesta despre care vorbeam mai devreme, și anume despre obligația,
într-un fel, a tinerilor de a-i nega pe cei bătrâni. De a-i nega cu
condiția, la fel de obligatorie, să pună ceva mai bun în loc. Aceasta este
marea calitate a omului, și nu numai a lui. În general, toate speciile au
supraviețuit perfecționându-se. Și din acest motiv, apar toate aceste scântei
de superbă inteligență, tocmai pentru a face ca aceste miliarde de oameni să
poată până la urmă să supraviețuiască o parte din populația momentului, iar
cealaltă parte să poată descoperi modalitățile ca într-adevăr această
supraviețuire să existe. Omul este, ca oricare specie din lume, o entitate perfectibilă,
și asta aș lăuda cel mai mult la acest monument. Faptul că este capabil să
intre în rezonanță cu lumea în care trăiește, cu pădurea, cu florile, cu marea,
cu submarea, cu aerul, cu tot ce trăiește împreună cu noi. Noi trebuie să ne
luptăm mult, să dovedim multă inteligență ca să fim contemporani cu o lume
dincolo de inteligența umană, dincolo de noi, de om.
Sunt
fericită că mi-a fost dat să fiu mesagerul de suflet al lui Mircea Albulescu
pentru că, dacă fiecare are în interiorul său, într-o măsură mai mare sau mai
mică, această încercare a sentimentelor omenești, artist este doar acela care
comunică, relevând plenitudinea gândurilor sale, cu atât mai mult cu cât
coeficientul valoric al artistului este mai mare, iar experiența mesagerului este
unică. Pentru aceasta, domnule Mircea Albulescu, MULȚUMESC, MULȚUMESC.
Așa
încheiam atunci articolul. Același MULȚUMESC îl spun și acum, după atâta timp,
pentru mărturisirea de suflet, unică, făcută mie, de regele meu.
*
* *
Era
o seară rece, de sfârșit de noiembrie, când a ieșit interviul cu Mircea
Albulescu. Am
urcat la etajul doi și am intrat în cabina maestrului.
- Bună seara. V-am adus presa, îi spun cu oarecare
emoție. A ieșit frumos materialul făcut împreună, adaug.
- Eram convins că o să iasă frumos.
- Să înțeleg că v-a plăcut?
- Sigur că mi-a plăcut. Cui nu i-ar plăcea un astfel de
interviu, când cine pune întrebările știe să o facă bine?
În seara aceea, regele era
supărat. Cu toată durerea din suflet, a jucat dumnezeiește un rol de comedie.
Nimeni nu a bănuit nimic. Îi cunoșteam tristețea,
și de aceea nu m-am mirat, când la aplauze Mircea Albulescu nu a mai ieșit. Cu
toate astea, la pauză a venit la mine și mi-a cerut încă un exemplar din
publicația aceea. Am devenit atunci cea mai proaspătă supusă a Majestății Sale.
Cu timpul, îmi va conferi titlul de „Principesă”. Pentru că noi doi am
constituit aici o monarhie. Dar asta e o altă poveste.
*
* *
- Ne vedem duminică la 5, mi-a spus
George Ivașcu la finalul spectacolului. Eu vin de la 4, dar am antrenament cu
d-l Iordache.
- S-a făcut.
Pe la cinci și un sfert vine dinspre
scenă cu racheta în mână... Ștefan Iordache.
- George Ivașcu este pe aici? îl
întreb.
- Vine și el acum, îmi răspunde cu un
aer ușor amuzat.
Nu
știu de ce zâmbește dar nu-l mai întreb nimic. M-a salvat George Ivașcu,
extraordinarul creator al unui nou Tipătescu.
Mă impresionează
seriozitatea și sinceritatea acestui artist care, chiar dacă nu impune prin
statură, se înalță cu mult deasupra altora prin talent și pasiune.
Nu
este un om obișnuit G. Ivașcu. Are ceva special, legat de structura sa
interioară. Este un căutător și un descoperitor totodată al unui adevăr
absolut, pe care el îl cunoaște. Și este și un mare visător. Doar e și el
Vărsător.
Discuția
cu George Ivașcu m-a făcut să mă simt recunoscătoare pentru privilegiul de a fi
stat de vorbă cu el.
*
* *
La
vreo două săptămâni de la apariția articolului, într-o seară, George Ivașcu a
venit la mine și mi-a spus cu emoție în glas:
- Știți că articolul dvs. m-a ajutat
foarte mult. Aveam nevoie de un articol în presă care să mă caracterizeze și
acest interviu mi-a adus o categorie superioară.
- Mă bucur mult, dar e meritul dvs.
Eu nu am făcut decât să scriu ce am constatat. Felicitări!
„Ce lume, ce lume, ce lume”
·interviu cu actorul George Ivașcu –
Motto: Numai pentru că visam
Crescuseră
aripi la pești.
Și
stelele luminau
Cu
păsări cerești”
-
Nichita Stănescu – Atunci-
În
contextul actual al teatrului românesc, George Ivașcu nu seamănă cu nimeni. Aș
spune chiar că este propriul său reper. O personalitate concretizată prin
aspirația către un adevăr total, aflat la limitele universului, cu o structură
artistică în care se desprinde pe sine ca un descoperitor genial al unui mod
absolut de a fi el însuși.
Rep.: Cine sunteți dvs.
de fapt, d-le George Ivașcu?
George Ivașcu: Sunt, în
primul rând, un om care caută să viseze cât mai mult. Răspund astfel la
întrebarea „De ce fac teatru?”. Datorită faptului că îmi place să visez, și cum
asta îmi permite a visa în realitate, iar teatrul mai mult decât oricare dintre
arte îți permite să și fii în interiorul acelui vis, prin actorie, bineînțeles.
A fi actor asta înseamnă: a evada într-o altă existență, într-o altă realitate
virtuală, în care ești și nu ești tu, ceva din tine rămânând. Sunt deci un om care
vrea să viseze.
Rep.: Visătorii sunt niște oameni cu o mare sensibilitate.
Punctul dvs. sensibil care este?
G.I.: Punctul meu
sensibil este tocmai omul. Îmi place teribil o replică din „Piesă fără titlu”
de Cehov, unde Platonov, personajul principal, este întrebat: „Ce te doare?”
iar el spune: „Platonov mă doare”. Deci omul, omul cu problemele lui. Aici mă
sensibilizez cel mai tare. Sunt foarte atent la oameni pentru că eu încă nu am
avut șansa să întâlnesc oameni fericiți. Am întâlnit oameni, nu neapărat
fericiți, dar fiind în căutarea fericirii, oameni într-o luptă continuă cu ei
înșiși. Omul este punctul meu sensibil.
Rep.: În acest context,
există niște criterii după care dați valoare omului?
G.I.: Nu mai fac de mult
acest lucru pentru că am descoperit că pot judeca greșit. Sunt oameni timizi
care reacționează agresiv. Oameni foarte sensibili care ascund acest lucru,
care nu vor să-l arate. În concluzie, nu mai
judec oamenii după aparențe, în mod special, deci nu mai dau valori. Rămân
deschis pur și simplu pentru a cunoaște omul și a comunica iar dacă el îmi
propune comunicare la rândul lui, sau necomunicare, atunci intru sau nu în
relația respectivă. Sunt o fire foarte curioasă. După zodiacul chinezesc, sunt
Maimuță, deci cel mai aproape de om, iar după cel european sunt Vărsător, care
are caracteristic verbul „a ști”. Teatrul m-a învățat că eu nu am voie să judec
omul după niște valori care sunt, poate, numai ale mele, pentru că nu-i cunosc
idealurile, nu-i cunosc necazurile, pentru că... pentru că... pentru că...
Rep.: Știu că Vărsătorii
au idealuri dintre cele mai înalte. Fiind pe scenă, ați simțit vreodată nevoia
să depășiți cerințele obișnuite ale publicului și să-l purtați undeva, la un
nivel superior de spirit și cultură, împreună cu dvs.?
G.I.: Nu este un obiectiv
pe care să mi-l fi propus în primul rând dar știu că acest lucru se întâmplă.
Mulți mi-au spus, după ce au văzut acest spectacol („O Scrisoare Pierdută” –
n.a.) sau pe domnul Iordache sau alt actor ori pe mine, că acest lucru se
întâmplă. Chiar dacă nu mi-am propus asta în mod special, știu însă că dacă
faci pasul cât mai adevărat spre destinul uman, spre destinul personajului pe
care îl interpretezi, dacă ajungi la un adevăr intim al acelei personalități
care este eroul, omul interpretat în acea seară, publicul va înțelege categoric
ceva mai mult despre ceea ce reprezintă acest caracter. Actorul trebuie în mod
special să transmită emoție. Spunea Caragiale – pentru că tot suntem înaintea
unui spectacol de Caragiale – că „Spectatorul nu are voie să iasă din sală fără
o lacrimă de râs sau de plâns”. Asta nu înseamnă că trebuie să plângă în hohote
sau să râdă să se prăpădească. O stare, însă, trebuie să i se impună, iar
starea asta, cum spune Tolstoi, este o stare „psihologică”. Automat se produce
ceva în mecanismul său de gândire, începe să se învârtă o rotiță, sigur.
Rep.: Am sugerat această
discuție pentru că, văzând în timp mai multe puneri în scenă ale „Scrisorii”,
personajul Tipătescu m-a impresionat mai puțin. Asta până acum, când,
interpretat de dvs., capătă o altă relevanță. Devine „om”.
G.I.: Într-adevăr,
Tipătescu este considerat ca fiind unul dintre cele mai ingrate personaje. Nu
are nici măcar monologurile cele mai frumoase, este mai mult un personaj de
primire. La el vin informațiile. Toți ajung la el acasă și îi spun: „aha, am
aflat că vrei să-l alegi pe ăla... aha... aha”. Plecând de la această idee,
mi-am dat seama că acest om care primește informațiile este și cel mai dramatic
din acest punct de vedere. Este motivul pentru care nu am vrut să caricaturizez
sub nici o formă. Nu am vrut nici să-l fac „junele-prim” de până acum. Am vrut
să-l fac, pur și simplu, un om care, din cauza unei iubiri nepermise, a unei
înșelătorii pe care o face, probabil că i-a venit timpul să și piardă. Este,
deci, momentul să plătească. De asta am abordat rolul și din replica finală,
cea pe care eu o consider finală, pentru că de aici încolo nu mai am decât
replici neimportante, deci replica din actul patru când el spune: „Ce lume, ce
lume, ce lume...”. Și pot să spun, sunt foarte mulțumit că aproape seară de
seară acest monolog este aplaudat foarte, foarte generos de public. Pentru că,
pe undeva, cu toții suntem și ne simțim în acest carusel: „ce lume, ce lume, ce
lume...” am vrut să nu fac un rol de serviciu, am vrut să scot în evidență un
om care pierde, fără însă a-l face un personaj pozitiv, Tipătescu având tarele
lui.
Rep.: Impresionant este –
și am simțit asta și la public care este, în ultimul timp, un public foarte
evoluat intelectual – faptul că Tipătescu, cu toate defectele sale, este, în
interpretarea dvs., un om pe care îl simțim foarte aproape de noi.
G.I.: Categoric, publicul
este un public evoluat și simte drama prefectului, care este, până la urmă, o
victimă a societății. În acest fel gândește o societate plină de compromisuri.
Este o victimă a sistemului, și câți nu pică în această „mașină de tocat” în
acest fel?! Tipătescu este unul dintre ei.
Rep.: Legat de societate,
de vremuri, ce vă fascinează și ce vă nemulțumește la lumea de azi?
G.I.: Mă fascinează în
continuare omul, cu calitățile lui, dar mă și dezamăgește foarte tare faptul că
preferă să se descurce cu ceea ce îl compromite: minciuna, înșelătoria. Mai
bine să... decât să... Este un punct care mi se pare paradoxal la om, pentru că
eu cred că se poate câștiga și cu generozitate, cu sinceritate, cu o relație
normală. Cel mai mult, însă, mă dezamăgește anormalitatea și, cred, cum spune
Mrajek, că trăim o epocă a alienării. Vedeți, omul preferă să lenevească
într-un fotoliu, mulțumindu-se cu o informație primită pe calea undelor, decât
să mai deschidă o carte și, citind pe Dostoievski, de exemplu, ar putea
înțelege mai mult. Sigur, se spune că nu este timp, dar nu cred. Îmi spunea un
șofer care mă aducea cu taxiul, că nu a mai fost la teatru de dinainte de
revoluție. Nu pot să cred că mai bine de zece ani nu a simțit nevoia să iasă în
oraș, măcar o dată. Și dacă tot ieși în oraș, poți merge la un spectacol și
apoi la o bere cu familia sau prietenii, unde poți discuta ce ai văzut acolo.
Ăsta, sunt convins, e un pas în plus. Omul trăiește într-o comoditate de
neînțeles, pentru că, să nu-mi spună mie nimeni că în zece ani de zile nu poți
aduna 30.000 de lei, cât costă un bilet la teatru. Sigur că da, mai este și
lipsa de respect pentru artă și asta e o mare dezamăgire. Pornind de la acest
Decebal Traian Remeș (ministru de finanțe în acea perioadă – n.a.) pe care, nu
mi-e jenă și o s-o spun oriunde, că toată viața, cât voi trăi, îl voi pomeni pe
acest domn care spune că în asemenea momente, cultura tace. Cultura nu a tăcut
niciodată. Cultura nu are voie să tacă, pentru că știți ce nu înțelege acest
domn? Că în cultură, în învățământ, se investește pentru ani de zile. Vom vedea
această lipsă de... bani peste câțiva ani, când vor fi generații mai
nefericite, nu sufletește ci intelectual. [...]. În zece ani de zile, când se
va schimba generația, vom ajunge o națiune bolnavă, prin neinvestirea în
cultură și învățământ. Deci, domnul Remeș este, după părerea mea, mai rău chiar
decât Ceaușescu. Pe vremea lui Ceaușescu măcar se făcea teatru, măcar erau bani
pentru învățământ, ba era chiar obligatoriu. Vorbim deci de genocidul cultural
pe care îl face acest Decebal Traian Remeș, pentru care, cum să vă spun, nu mai
am nici un pic de respect. Până și ăia, în peșteri, desenau ceva pe pereți sau
băteau toba și dansau. Asta mă dezamăgește, dovadă că m-am și enervat.
Rep.: În momentele de
decizie, ce puneți înainte, sufletul sau rațiunea?
G.I.: Cred că rațiunea. Am o chestie ciudată. Atunci când
am probleme mari, tac, mă izolez. Ca să iau o
decizie, argumentez pro și contra, dar asta numai vis-a-vis de mine însumi. De exemplu, când am
picat la facultate, m-am închis în mine și mi-am spus că, dacă nu am reușit să
conving este, poate, vina mea. Dacă s-a întâmplat
ceva, am și eu un aport mai mare sau mia mic de greșeală. Deci, în astfel de
momente, stau și mă gândesc mai mult decât să acționez la primul impuls.
Rep.: Omul de azi
încearcă să rupă zona limitată, zona finită de până acum și tinde tot mai mult
către infinit și transinfinit. Credeți că se depărtează de realitate?
G.I.: Nu. Este o condiție
de când am fost izgoniți din Rai. Lui Adam și Evei li s-a luat, ca pedeapsă,
nemurirea. Nemurirea care ține de zona infinitului. Omul, deci, este mereu în
căutarea aceasta a atingerii acestui infinit, a nemuririi, prin faptul că,
măcar la primul nivel, lumea are parte de procreație, lăsând în urmă copiii,
dacă nu, măcar o casă sau altceva. Probabil că de asta s-au inventat
cimitirele. Ca omul să lase în urma sa măcar o cruce. Creația, într-un sens
superior, este de a crea din imaginar nimic. Zicem creație de la faptul că
Dumnezeu a creat omul după chipul și asemănarea sa. Asemănarea, deci, nu „la
fel ca”. Asemănarea este putința de a fi creator. Eu cred foarte mult în
Dumnezeu. Cred că dacă El ne-a picurat acest lucru, asemănarea, Dumnezeu este
infinitul iar noi, căutându-L, facem ceea ce este normal, absolut normal.
Rep.: Dați o semnificație
deosebită venirii anului 2000?
G.I.: Nu. Pentru că, așa
cum am spus, cred în Dumnezeu, deci nu știu care este destinul nici al meu,
nici al celorlalți, dar cred că trebuie să ni-l asumăm cu fruntea sus. De ce
să-mi fie frică? De ceva care Dumnezeu știe mai bine de ce e așa și nu altfel?!
Cu frica ne naștem. Licența mea a fost „Discurs despre frică”. Cineva mi-a
propus chiar să continui să scriu despre frică, ca impuls primar. Spiritual
vorbind, atunci când ne este frică, nu mai suntem liberi. E normal să se
schimbe mileniul, iar dacă va fi să se întâmple ceva, va fi pentru că așa vrea
Dumnezeu, ca noi să înțelegem ceva. Nu dau importanță decât în măsura în care
așa vrea Dumnezeu. Nefiind un resemnat! Atenție mare! Sunt un om care își
continuă viața, lupt pentru idealurile mele și credința mea. Dar știu că așa
sunt lucrurile chivernisite de cineva care e deasupra mea. Întotdeauna încerc
să scap de obsesia ideii că nu există nimeni deasupra mea. Există întotdeauna
cineva deasupra mea și acela, categoric, nu e șeful.
Rep.: Ce ați fi tentat să
scrieți la baza unui monument care ar reprezenta omul?
G.I.: Să fii om!
Există
undeva o lume în care poți visa, o lume în care fiecare floare, fiecare izvor,
fiecare stea e un cuvânt pe care nu-l poți învăța decât pătrunzând în zona
aceasta minunată a teatrului. Aici există oameni care își pun sufletul în
căușul palmelor și ni-l oferă nouă, celor din fotolii. Dar, dacă nu încercăm să
ne apropiem de ei, trecem pe lângă teatru fără să ne oprim o clipă măcar,
atunci poate că din toate acestea nu ar rămâne decât povestea învăluită în
mister a unei convorbiri de suflet dintre un redactor și una actor”.
*
* *
Cu Radu Gabriel am avut o
nouă revelație. Argint viu pe scenă și în afara ei, plin de umor și talent,
simpaticul „Cetățean” mi-a făcut o demonstrație de adâncă înțelepciune și
seriozitate.
Are o putere de muncă
uimitoare. Deși bolnav – în timpul interviului sorbea dintr-o sticlă cu ceai
pentru durerile cumplite de stomac pe care le avea – a jucat ca și cum era în
cea mai bună formă fizică din lume. Mai târziu s-a și operat și nu a stat prea
mult departe de scenă. De fapt, așa sunt cu toții. Adevărați
slujitori ai scenei, care se dăruiesc ei și nouă, spectatorilor cu trup și suflet,
indiferent ce se ascunde dincolo de stratul de fard.
Așa
este și Radu Gabriel pe care îl admir și vreau să cred că mă consideră ca pe
unul dintre prietenii săi.
„Nu
agreez teatrul cu actori puși să fie păpuși”
- interviu cu actorul
Radu Gabriel -
Motto: Sunt bun, ca privirea unui copil
îngenunchind spre
rugăciune. Sunt
crud, ca răzvrătirea unui
nedreptățit.
Sunt OM.
-
O. Densușianu – Fiul -
La
prima vedere, degajă impresia de lumină foarte puternică sau de ...
scurtcircuit. Radu Gabriel este însă un profund căutător al unui anume mod de a
opri în loc ceea ce nu se poate opri niciodată: secunda de emoție.
Într-o
continuă mișcare și neliniște, caută acel punct de sprijin de care are nevoie
în contemplarea nestingherită a Universului. Extrem de sensibil, sufletul său
își descoperă, fără să-și dea seama, propria poezie. Pe scenă, Radu Gabriel
este... Radu Gabriel. „Cetățeanul Turmentat” sau „Primarul” din „Boabe de
rouă”, el are mijloace de a comunica sălii viziunea sentimentelor abia
descoperite. Și o face cu un firesc specific artei pe care o slujește,
structura sa umană fiind în același timp și structura sa artistică.
Rep.: Cine sunteți dvs.,
domnule Radu Gabriel?
Radu Gabriel: De când s-o
iau?
Rep.: De când doriți.
R.G.: În momentul ăsta
sunt actor, asistent universitar, regizor, scenarist și actor la grupul „Vouă”.
Am
fost pe rând: depanator radio-TV – am reparat televizoare – am fost metodist la
o casă de cultură a tineretului, o vreme am fost paznic la o arhivă și pe urmă
student la Academia de Teatru.
Rep.: Dar ca om, cine sunteți?
R.G.: În acest sens,
întrebați-mă peste vreo 20 de ani. Încă mă descopăr.
Rep.: Sper să fiu în formă atunci, ca să o pot face. Până atunci, spuneți-mi: de unde atâta suflet?
R.G.: Ca să se rezolve
niște probleme într-o oră și jumătate-două cât ține un spectacol, este nevoie
de un consum mare de energie. Nu e ca în viață. De unde am eu atâta energie?!
În primul rând, sunt un tip coleric și fac risipă de energie pentru orice. Nu
este un lucru foarte bun, dar este o chestiune de structură și nu știu neapărat
de unde îmi vine.
Rep.: Mă gândeam la
suflet, și asta pentru că în această risipă de energie se desprinde o bucățică
din el, pe care dvs. o puneți în palmă și o aruncați generos înspre sală.
R.G.: Asta, normal, e de
la mine. Ca orice actor, îmi pun o bucată mare de suflet, din mine, în omul
acela, în personajul respectiv, că tot eu sunt, numai că preiau problemele pe
care le are el. Deci, e normal ca ceva din mine să fie și acolo.
Rep.: Ce vă
sensibilizează cel mai tare?
R.G.: Aseară am fost la o premieră. Mă impresionează până la lacrimi, și nu-mi explic de ce, momentul când la o
premieră sau la un spectacol obișnuit, actorii ies la aplauze. Atunci mă
surprind foarte emoționat, eu, ca spectator. Nu știu, ceva, undeva... Știind
câtă muncă se depune, actorii sunt speriați pentru că nu știu cum vor ieși
lucrurile, dacă vor merge bine, cum va fi, ce va fi... Simt asta și ca
spectator și, normal, ca actor, care știe ce e în sufletul colegilor săi. Este
lucrul care mă impresionează invariabil, dacă vorbim de o emoție pur omenească.
Rep.: Din punctul de
vedere al laturii umane, ce segment al personalității dvs. credeți că a
dezvoltat teatrul?
R.G.: Nu știu. E dificil
de spus. Sigur că oamenii progresează. Fiecare pas făcut nu mai e același ca
acum 20 de ani. Nu știu dacă e bine sau rău. Sigur că sunt mai bogat cu niște
experiențe pe care nu le-aș fi avut dacă nu eram actor. Aș fi avut poate
altele, mai mari, dacă eram, să zicem, la „Medicins sans frontières”.
Întâlnirea cu mari actori pe scenă înseamnă foarte mult, ca orice contacte cu
oameni de calitate și mare valoare. Nu știu ce a dezvoltat la mine actoria. Nu
știu dacă sunt mai generos, mai bun, mai... mai... sau poate mai rău decât...
decât ce? Decât cel de acum zece ani? Probabil că sunt mai bun și mai generos
și mai rău. N-aș îndrăzni o apreciere pozitivistă. Evaluăm și în bune și în
rele. E legea firii. Sigur că în evoluția asta unele lucruri se estompează,
altele se cizelează. Încă nu am avut timp pentru o autoanaliză. Din nou vă
invit peste 20 de ani, când vom fi amândoi la pensie și vom avea timp să
reflectăm, și, uitându-mă în urmă, să zic: uite, atunci aș fi putut răspunde
așa...
Rep.: Să revenim la
prezent – pensia mă sperie – și să urcați din nou pe scenă. Mă gândesc la
legătura care se naște între dvs. și publicul care simte emoție și apropiere,
trece parcă dincolo...
R.G.: Adică trece rampa?
Rep.: Da. Sigur. Se face
parcă un transfer de stări. Dvs. simțiți, acolo, pe scenă, acel moment, acea
căldură?
R.G.: Un fel de osmoză.
Da. Se simte. Evident. Și asta înseamnă că e bine. Dar se mai creează, uneori,
și un gen de paravan transparent, de sticlă, ceea ce înseamnă că ceva nu merge,
nu e în regulă, și nu se mai petrece acel schimb de emoții despre care vorbiți.
Omul de asta vine la teatru. Să vadă întâmplări, oameni vii, să se emoționeze.
Dacă se întâmplă așa, atunci se produce acea osmoză despre care spuneați
și e foarte bine. Dacă vă referiți la faptul că actorul simte asta, da, o
simte. Atunci când emoția există, actorul care își spune replicile acolo pe
scenă, vine bolnav și pleacă sănătos. E o experiență. E ceva pozitiv.
Rep.: Credeți că ceea ce
se petrece pentru public și actor, acest transfer de emoții, vine de la ceea ce
propune actorul, de la dăruirea sa?
R.G.: Păi, dacă nu pune
suflet, dacă nu se dăruie, nu se întâmplă acel transfer emoțional. Toți actorii
au acest har, de a transmite emoții publicului spectator și unii au capacitatea
de a primi de la acesta, de a se reîncărca și a merge mai departe. Nu cred că
eu sunt un caz special de actor care pune suflet mai mult decât alții. Această
senzație vine, poate, de la faptul că, indiferent de ce se mi se spune, eu cred
în ceea ce fac și cred în cei care fac actorie, îi respect. Eu sunt un tip
conservator. Cred că este nevoie de maeștri ca de un acumulator, pentru a te
încărca, având idolii tăi. Spun că sunt conservator pentru că am văzut că nu se
mai poartă asta. Mă rog... Eu așa văd la acești maeștri și am văzut și la cei
care nu mai sunt printre noi, că toți puneau suflet și făceau din personajele
lor oameni. Eu cred că teatrul este cu oameni adevărați, cărora li se întâmplă
lucruri pe scenă, sunt cu trup și suflet acolo și nu recită, nu strigă... Nu
neg că se poate și altfel, dar e o experiență care pe mine nu mă interesează.
Nu agreez teatrul cu actori „puși” să fie păpuși. Toți actorii au
disponibilități de dăruire, dar unii nimeresc sub îndrumători care îi fac orice
altceva: pânze, pomi, roți... Eu cred în dăruire. Rolul este de fapt o trecere
la problemele „omului” respectiv, fie el „Cetățeanul turmentat”, fie el
„Primarul” din „Boabe de rouă”. Eu așa cred. Probabil, și acum răspund, cred,
la acea întrebare, probabil de asta aduc cu mine atâta suflet de care spuneați.
Eu, de fapt, nu joc un rol. Nu știu, habar nu am să „joc” un rol. Trebuie să
fie comod și cu rezultate estetice. Asta dacă discutăm la o cafea, făcând
filozofia teatrului. Eu nu știu să fac așa. Mă mulțumesc cu cât pot și cu ochii
la maeștri.
Rep.: Cum vedeți relația dvs. cu oamenii, în general? Mi
se pare că sunteți un tip prea rațional sau așa vreți să păreți, în orice caz
sunteți temperamental, mai iute...
R.G.: Sunt iute pentru că am un temperament coleric, iar
asta nu reprezintă ceva bun, spre lauda mea. Sunt iute, dar nu sunt atât de
rațional cum mi-aș dori. În relațiile cu oamenii nu sunt un maestru. Iau
lucrurile și oamenii așa cum sunt, încercând să nu-i judec pe cei din jur. Nu
sunt ranchiunos. Dacă cineva mă dezamăgește, înseamnă că așa trebuie să fie,
sau mi-am pus eu prea multe speranțe și nu era cazul, deci e vina mea. Nici nu mi-e frică de oameni, nici nu iubesc „aglomerația”. Sunt un om normal.
Rep.: Credeți că sosirea anului 2000 are o semnificație
deosebită?
R.G.: Nu. Și am să vă
spun și de ce. Pentru că noi, din păcate, nu ne putem face planuri. Știți cum
e? E important, se schimbă prefixul, nu știu ce, când ai planuri pe termen
lung; asta înseamnă ceva. Noi, se observă, din păcate nu putem. E important pentru
cei care trăiesc în condiții normale și se pot gândi și la asta. Sunt oameni
care se asociază pentru protecția animalelor, ocrotirea furnicilor de casă...
și e foarte frumos să te ocupi de ecologie. E o chestie de care trebuie să se
ocupe oamenii, ei fiind ființe raționale, bla, bla, bla. Atâta vreme cât mă
ocup cu lucruri cu care știți că ne ocupăm cu toții...
Rep.: Da, dar sunteți
artist și artistul reprezintă cultura care ar trebui să rămână....
R.G.: Nu știu
dacă va rămâne ceva. Am văzut prea multe lucruri care se uită și nu
îndrăznesc să cred decât în ceea ce rămâne după cele două ore de spectacol,
când oamenii pleacă puțin mai marcați pozitiv.
Rep.: Publicul de teatru
mi se pare un public care crede în cultură.
R.G.: Da, sigură că
publicul de teatru nu e public de „Polivalentă”. Fiecare public primește și se
încarcă cu ceea ce cere.
Rep.: Nu ați încercat
niciodată să dați mai mult decât se cere?
R.G.: Conștient, nu. Dar
fac tot ce pot și cred că fac destul de mult pentru asta. Și la școală sunt la
fel. După patru ore cu studenții plec epuizat. Epuizat, dar cu o stare de bine.
Evident. Mă duc la „Vouă” să filmez și, până nu iese un lucru de calitate, care
cred eu că e bun, nu mă las.
Rep.: Am vorbit despre oameni și emoții. Spuneți-mi, dacă ar exista un monument care să reprezinte Omul, ce ați
scrie la baza lui?
R.G.: De scris aș scrie:
„Ecce homo”, dar nu știu ce aș pune deasupra.
Prin
felul său de a fi, Radu Gabriel se generalizează pe sine, esența sa sufletească
fiind însă greu de bănuit. Eul său autentic nu este unul obișnuit. Este unul
care își caută identitatea, încercând prin Tăcere, o anume tăcere, să dea o
valență sensibilității sale. Și dacă omul este înconjurat de mister, actorul
dezvăluie publicului, mereu, câte o existență umană, care, din punctul de
vedere al artei, poate fi înfățișată cu umor și fantezie. Iar omul, dăruit cu
talent, se avântă într-o splendidă aventură de o seară, micșorând până la
desființare distanța dintre actor și spectator.
*
* *
Cu
ochii blânzi, cu accentul său inconfundabil de megieș al lui Creangă, Mihai
Mereuță sfințește și acum scena Naționalului.
Licențiat în
filozofie, a făcut teatru și a rămas actor.
Câtă putere și câtă durere
în strigătul personajului din „Boabe de rouă”, Niță Snaie. Câtă caldă împletire
de gravitate și umor. Dar, cel mai mult, m-a copleșit d-l Mereuță cu bunătatea
și înțelegerea sa. Nu știu prin ce fire nevăzute, d-l Mereuță s-a apropiat de
mine și a rămas undeva, în sufletul meu. Și știu că am și
eu un locușor în inima sa mare și curată.
Discuția
cu domnia sa a avut efectul serilor de ajun, când se coceau cozonacii și se
împodobea bradul și așteptam colindele care vor veni în curând.
Scena
este, pentru inimitabilul actor Mihai Mereuță, locul în care își desfășoară,
prin artă, mult mai exact decât prin știință și filozofie, partitura
cunoașterii. Aici descifrează, mai ales pentru publicul de care este legat
spiritual prin natura sa specială, umană, minunatul text al existenței noastre
firești.
Departe
de a fi numai artă, actoria este gândită de Mihai Mereuță ca o componentă
fundamentală a vieții, aflată în fiecare om, începând însă de fiecare dată, cu
sine.
Este
de ajuns să-l urmărești în rolul lui „Niță Snaie” din piesa „Boabe de rouă pe
frunze de lotus în lumina lunii”, ca să poți parcurge împreună cu artistul,
două ore și jumătate de viață adevărată.
Reporter: Ce mai faceți,
domnule Mihai Mereuță?
Mihai Mereuță: Lucruri firești,
legate de meseria mea. În acest moment joc, după cum bine știți, la Teatrul
Național București, în piesa „Boabe de rouă pe frunze de lotus în lumina
lunii”, o piesă care îmi dă mari satisfacții din punct de vedere profesional.
[...] Apoi, colaborez la televiziune, la radio și în rest, treburi obișnuite pe
lângă casă: lectură, mai mâzgălesc și eu din când în când niște hârtii, îmi vin
în minte niște momente din viața mea, destul de lungă; am început activitatea
în 1948 și am, slavă Domnului, ce îmi aminti. Cam asta e ceea ce fac.
Rep.: Puțină lume știe că
dvs. aveți licență în filozofie. Care este legătura dintre aceste două
întâmplări din viața dvs., filozofia și teatrul?
M.M.: Este o poveste nu
„mai complicată”, ci chiar firească pe undeva. După ce am terminat liceul la
Iași, tata și mama au vrut să fiu profesor, și atunci m-am înscris la
Facultatea de Litere și Filozofie din Iași, unde am urmat cursurile de limbă
română și filozofie. Povestea însă nu s-a oprit aici, pentru că eu eram deja
student la Conservatorul George Enescu din Iași. Se pare că nu eram un student
mediocru, pentru că doamna Gina Sandri – Bulandra, cumnata doamnei Lucia
Sturdza Bulandra, profesoara mea, m-a apreciat atât de mult – să nu mi-o taxați
ca pe o lipsă de modestie - mi-a dat doi ani într-un an, fapt pentru care
am continuat Conservatorul în paralel cu Facultatea de Litere și Filozofie.
Acum intervine o întâmplare destul de nostimă. În 1948, am fost angajat actor
la Teatrul Național din Iași, ceea ce l-a determinat pe tata să vină să mă
scoată de acolo, pentru că el mă voia profesor, nu actor. A urmat o discuție cu
directorul teatrului, căruia tata i-a spus: „Dați-l afară, că el nu are ce
căuta în meseria asta. El trebuie să fie profesor, că ăsta a fost gândul meu și
al mamei lui” și așa mai departe. La care directorul i-a răspuns așa: „Dar
știți, el este un băiat talentat, va face meserie frumoasă în teatru”. Iar
tata: „Talentat?! Nu e, așa e el de când îl știu, doar eu l-am crescut”. Seara,
tata, care nu mai văzuse un spectacol în viața lui, a rămas la teatru. Era o
comedie despre Revoluția de la 1848 care a plăcut tatei foarte mult și a spus:
„Dacă ăsta e teatrul, e bun. Fă-l în continuare”. Și așa am rămas în
teatru. Nu am mai dat curs meseriei de profesor, cum au vrut mama și tata, și,
ca să mă înțelegeți, vă spun că mi-a plăcut iar dacă am greșit sau nu rămânând
actor, publicul e în măsură să judece. Privind în urmă la toată activitatea
mea, roluri în film, în teatru, la tv, la radio, eu cred că nu am greșit.
Rep.: Și aveți dreptate. Există, însă, o legătură între
teatru și filozofie?
M.M.: Sigur că există.
Gândindu-ne la dramaturgia antică, la toată dramaturgia shakespeariană, la
clasicii francezi și la ai noștri, toate piesele de teatru conțin o profundă
înțelepciune și filozofie. Nu se poate face teatru până nu înțelegi perfect și
profund sufletul omenesc. Noi, în meseria noastră, nu mai suntem „noi”, chiar
dacă fizic existăm acolo pe scenă, întrupând anumite personaje. Acolo avem alte
gânduri, alte idei, alte atitudini și ca să le faci credibile, trebuie, în
primul rând, să le înțelegi tu. Or teatrul presupune o muncă de acest gen.
Facultatea de filozofie m-a ajutat foarte mult din acest punct de vedere. Nu am
fost, și nu sunt niciodată mulțumit să fac un rol în care să nu fiu crezut. Și
pentru asta, eu trebuie să-mi înțeleg personajul în primul rând. Și apoi,
trebuie să înțeleg și celelalte personaje cu care se desfășoară acțiunea. Numai
atunci, relația dintre personajul meu și celelalte va fi credibilă și pentru spectator.
Și ăsta e scopul muncii noastre.
[...]
Rep.: Iată, acest
spectacol, în care rolul dvs., un rol de compoziție, este perfect asimilat de
public și acceptat ca atare – este un moment de coeziune. Se creează aici o
relație specială actor-spectator, de înțelegere reciprocă.
M.M.: Țin neapărat să vă
spun un lucru. Când am fost solicitat pentru acest rol de d-l director artistic
Gelu Colceag și chiar de d-l director general Ion Cojar, am fost plăcut
surprins și am cerut să văd piesa. Nu-mi place să mă angajez în ceva care să nu
fie la înălțimea Teatrului Național, și nici la vârsta mea și în situația mea,
la un lucru pe care să nu-l pot duce la capăt. Am citit piesa și mi-a plăcut
personajul. M-a ajutat foarte mult la acest rol și originea mea. Eu sunt țăran.
Oleacă școlit, dar țăran. Când am venit la liceu la Iași, m-am descălțat de
opinci la bariera Iașului, m-am încălțat cu o pereche de bocanci și am dat
examen la liceu. Toată povestea lui Niță Snaie eu trăit-o la tata acasă, în
satul meu, cu toți țăranii de acolo. Și îi cunosc bine. În această situație
m-am confundat cu personajul. Nu vă pot explica mai mult. L-am simțit, pur și
simplu. Am fost ajutat și de colegi, iar Gelu Colceag, regizorul acestui
spectacol, l-a gândit foarte solid și serios. Și vă mărturisesc – e o afirmație
care o să vă surprindă probabil – la un moment dat, nu mă mai interesează ce e
în sală, ci ceea ce trebuie să fac eu cu personajul ăsta al meu. Eu, actorul
Mereuță, am pornit dintr-un punct, iar personajul, Niță Snaie, de la un alt
punct, în fața mea. Eu mergeam spre el, el venea spre mine și undeva, la
mijloc, a avut loc această osmoză, această unire în care eu mă simt foarte
bine.
[...]
Rep.: Pentru că aveți o
foarte mare experiență de viață și de teatru, ce credeți despre omul de azi, ce
se întâmplă cu el, și dacă nu cumva istoria se repetă?
M.M.: Vedeți dvs., în
momentul în care exiști ca persoană fizică în lumea asta, nu exiști așa, pur și
simplu, numai că trebuie. Trebuie să-ți justifici existența și asta nu se poate
face decât prin muncă. Muncă adevărată, cinstită. Observ, însă, că astăzi, în
diferite sfere de activitate, nu se prea mai pune bază pe muncă. Nu știu, poate
lipsa de înțelegere, de comunicare, dar relația dintre oameni s-a deteriorat în
multe privințe. Văd și citesc despre lucruri care pe mine mă dor foarte mult:
corupție, furturi și altele, la care nici nu vreau să mă gândesc. Le știți și
dvs., și le știe toată lumea. Nesiguranța, incertitudinea, fac ca oamenii să
nu-și mai facă treaba cu plăcere. [...] Dar să vă spun ceva. Ultimul lucru care
trebuie să moară la om este speranța. Dacă ți-a murit speranța, trăiești în
virtutea inerției. Eu am speranța că lucrurile se vor limpezi o dată și o dată.
Și nu cred că ar exista cineva care să nu vrea să se petreacă acest lucru.
Rep.: Să fie oare nebunia
aceasta de sfârșit de secol, de mileniu, când omul încearcă să evadeze cumva?
M.M.: Totdeauna a existat
tendința oamenilor de a evada. Depinde cum și în ce situație. Brâncuși, Enescu,
nu au evadat? Și mai e acel moldovean, Palade, care dacă rămânea aici, ar fi
fost un simplu profesor de biologie la Urziceni, pe când așa, a luat Premiul
Nobel. Oamenii au încercat întotdeauna să evadeze din ceea ce este minor, ce
nu-i satisface intelectual și spiritual. Au încercat să ajungă într-o altă
lume, o altă sferă de înțelegere. Omul simte nevoia să fugă de banal.
Rep.: Ce credeți că ar
trebui să predomine în viața omului, rațiunea sau sufletul?
M.M.: Nu aș face o
departajare. Ca să fac un lucru, trebuie să-l înțeleg, iar înțelegerea se
bazează pe rațiune. Ca să înțeleg, trebuie să pătrund în suflet, însă, în
senzații, în emoții... Există o armonie între rațiune și sentiment. Dacă nu, nu
e bine. Cred că așa se nasc unii care fac lucruri nepermise: crime, războaie.
Se gândesc să facă și... fac, dând la o parte sentimentele. Așa se măcelăresc
copii, femei, bătrâni. Eu nici nu mă mai uit la televizor când se anunță așa
ceva. Eu iubesc foarte mult copiii. Umblu cu bomboane în buzunar, pentru ei. Le
dau și bani, cât am, nu e mult, dar le fac o bucurie. Cum aș putea să văd un
copil măcelărit? Unde e sensibilitatea celui care face așa ceva?
Rep.: Credeți că
sentimentul este legat de credința în Dumnezeu?
M.M.: Da. Sigur că este.
Aici este o problemă. Pe Dumnezeu nu-L poți localiza în spațiu. Este în fiecare
dintre noi. În tot ce ne înconjoară. E pretutindeni. Ce reprezintă Dumnezeu?
Cele zece porunci: să fii bun, să nu furi, să nu minți... sigur că da. Biserica
mă deconectează. Mă simt într-o altă lume. Dar asta e în mine. Credința trebuie
să fie în tine.
Rep.: Dați o semnificație
specială venirii anului 2000?
M.M.: Mi se pare foarte
normal. Anul 2000 trebuie să vină. Nu are încotro. Se termină secolul XX și începe secolul XXI. 1999, 2000, 2001 și așa mai
departe. Calendaristic, este normal. Ca semnificație, aș spune că trebuie să ne
punem pe treabă noi, să ne înțelegem, să ne unim. Mă gândesc la câte probleme a
avut țara asta. Îmi amintesc că în1941 am plecat în refugiu. Eram pe malul
Prutului și veneau armatele sovietice. Am trăit acele momente, când mama și
ceilalți care plecau, ultimul lucru pe care îl făceau era să sărute ograda,
pământul. Când ne-am întors acasă, noi și toți cei plecați în bejenie, primul
lucru a fost să sărutăm pământul, că am revenit acasă. Dacă am ajunge să
înțelegem fenomenul iubirii de țară, de pământ, de înțelegere, eu cred că va fi
foarte bine în secolul următor.
Rep.: Dacă ar exista un
monument dedicat omului, ce ați scrie la baza lui?
M.M.: Omule, bine ai
venit pe lumea asta și ai grijă de viața ta, de munca ta, de viitorul tău.
Rep.: Pornind de la un om
ca dvs., ce mesaj aveți pentru cei tineri, care abia acum vă descoperă și pe
care îi iubiți?
M.M.: Le doresc din tot
sufletul și din tot ce am mai bun, ca rațiune și ca sentiment, să muncească cu
pasiune, cu dăruire, pentru că numai așa vor putea realiza ce-și doresc. Să se
gândească că în ultimă instanță, viitorul nostru și al lumii este în mâinile
lor. Ce sarcină frumoasă și importantă pentru ei!
Stau
de vorbă cu Mihai Mereuță, dar îi ascult și tăcerile. Par să transmită unde
adânci de inteligență și bunătate. Aceleași unde de inteligență și bunătate pe
care le regăsești și în tăcerile lui Niță Snaie. Și nu poți să nu-ți dorești,
ca acum, în prag de sărbători, să ningă, puțin măcar, peste tăcerile noastre și
să ne bucurăm împreună. Și împreună, pentru că de curând a împlinit 75 de ani
de viață, să-i urăm din suflet: „La mulți ani, domnule Mihai Mereuță!”
*
* *
Era
deja 20 decembrie când a apărut interviul cu d-l Mihai Mereuță și încă nu
ninsese în București. Se apropiau sărbătorile de Crăciun și ne doream cu
toții colinde cu zăpadă. De aceea, în comentariul de final din materialul cu d-l profesor
mă rugam să ningă.
Sâmbătă,
la „Boabe de rouă”, citeam acest articol în regrupare cu protagonistul și cu
alții prezenți acolo, și cineva a venit vesel și ne-a spus:
- Uitați-vă pe fereastră. Ninge!
Erau
fulgi mari și pufoși, primii din acea iarnă a lui 1999. Era ca o seară de Ajun
și am avut atunci și colinde, la finalul piesei. Așa era scenariul...
Imi
amintesc cu drag de cel care a fost Mihai Mereuta. Vorbesc la trecut… Din toate
serile acelea minunate, mi-au ramas, undeva pe o caseta, vorbele domnului
profesor. Acest interviu. Ultimul sau interviu.
- Dacă vrei să scoți un material cu adevărat
special, mi-a spus într-o seară d-l Mereuță, vorbește cu Florin Zamfirescu, și
dacă nu o să vrea, spune-i că l-am rugat eu, profesorul Mereuță. O să vezi că
veți fi mulțumiți amândoi.
Îl
știam pe Florin Zamfirescu din serile mele de „Scrisoare”, dar nu ne spusesem
mai mult de „bună seara”.
Iată-mă
acum pe holul de la cabine, băgându-l la înaintare pe d-l Mereuță.
- Ei, Doamne, cum să nu vreau?! Chiar
dacă nu mă ruga domnul profesor, tot aș fi acceptat, mi-a spus Florin cu
zâmbetul lui inconfundabil.
În
seara programată, Florin Zamfirescu a făcut risipă de frumusețe și iubire. Nu
am cuvinte să descriu felul cu adevărat special de a fi al lui Florin. Mi-a
confirmat că mai există speranță și frumusețe, și asta doar pentru că oameni ca
el trăiesc printre noi. Și am mai înțeles ceva, că fără iubire, nimic nu e. O
știam si eu, de mult, dar confirmarea lui Florin Zamfirescu i-a deschis inca o
fereastra in suflet.
„CINE
POATE IUBI E UN OM FERICIT”
- interviu cu actorul Florin Zamfirescu -
Motto: „Iubirea mea se
plimbă slobodă în mine. Sunt eu, în întregime, dragoste”.
-
Ilarie Voronca – Povestire -
Florin
Zamfirescu contopește în sine două contrarii, mușcând din mărul cunoașterii dar
nepermițând tăișurilor ascuțite ale rațiunii să desprindă sufletul din armonia
universală. Prezență delicată, cu spiritul într-o alertă continuă,
înregistrează, judecă și intervine. Dacă aș face o ecuație om-artist,
rezultatul ei ar fi o personalitate puternică într-un actor înnăscut . Nu am să
fac aici un sumar al rolurilor interpretate de Florin Zamfirescu – se ocupă
alții cu statisticile - am să vă spun doar că, prin talent și dăruire în
artă, este în permanentă legătură cu dramatismul uman, trăind pământescul,
chiar dacă firea artistului călătorește prin lumi ideale.
Reporter: Ce mai faceți,
domnule Florin Zamfirescu?
Florin Zamfirescu: Eu fac
bine, dar n-am cui. Și nu este o glumă. În ultima vreme, am sentimentul că nu
mai este primită intenția bună a omului. Îți afirmi un proiect și nu mai este
analizat. Oamenii nu se mai ascultă unii pe alții. Trăim o perioadă în care eu
însumi fac eforturi să ascult ce mi se spune, pentru că îmi dau seama că sunt
luat de val și nu mi se pare normal să ajungem, la zece ani după 1989, într-un
așa hal de democrație încât parcă suntem 22 de milioane de țări. Deci, aș face
bine dar nu am cui.
Rep.: Aceasta fiind lumea
de azi, ce vă fascinează și ce vă nemulțumește la ea?
F.Z.: Mă fascinează
superficialitatea și lipsa de Dumnezeu pe care o au oamenii. Mă fascinează
efectul dezastruos pe care l-a putut avea comunismul asupra unei societăți. Mă
fascinează tineretul care și-a pierdut busola mai mult decât cei în vârstă. Eu
mă socotesc deja dintre cei mai în vârstă. Spun asta în sensul că am fost
crescut de niște părinți care mergeau la Biserică, de niște bunici care cântau
„Deșteaptă-te române” în casă și care pe mine m-au învățat cântece interzise la
acea vreme. Chiar și „Trăiască regele” am fost învățat. Și „La arme!”, cântece
de pe vremea bunicului. Mă fascinează o lume într-o derută atât de mare, încât
eu ajung să mă pierd pe mine însumi. Mă simt ca o moleculă într-o imensitate de
alte molecule. Simt că-mi pierd identitatea în această lume în care trăim. Sunt
dezorientat și sunt speriat îngrozitor. Simt că singura noastră salvare este
credința în Dumnezeu, adică revenirea la punctul fix, privitul într-un singur
punct.
Rep.: În actualele
condiții, omul de azi are tot mai mult tendința de a rupe barierele finitului
și a accede către infinit și transinfinit. Se depărtează, oare, de realitate?
F.Z.: Cercetând
transcendentul, omul nu se poate depărta de realitate. Adică încercarea de a
transcede, de a trece „dincolo” nu este o pierdere de sine. Eu însumi fac asta,
citind literatură de acest gen, sunt chiar pasionat de astfel de emisiuni tv,
mai mult decât de politică și, în ultima perioadă, chiar mai mult decât de
literatura propriu-zisă, poate tot din dorința de a ne căuta pe noi înșine. Eu
cred că mersul pe Lună ne-a întors, de fapt, puternic cu privirea spre noi
înșine și ne obligă să încercăm măcar să ne autodefinim.
Rep.: În acest context,
care credeți că ar fi punctul dvs. sensibil?
F.Z.: Prin asta eu
înțeleg punctul în care aș putea fi lovit, punctul sensibil, pentru că, în
ultima perioadă ești lovit în punctele sensibile. Omului i se urmăresc aceste
puncte. Punctul meu sensibil este, în primul rând, meseria pe care o am și pe
care o fac, cu onestitate, cât pot de corect și de dăruit. Și, slavă Domnului,
dăruirea o pot demonstra: dacă ziua ar avea 48 de ore, eu tot asta șa face de
dimineață până noaptea, și aproape fără odihnă. Al doilea punct sensibil, chiar
vulnerabil, este familia mea, prin asta înțelegând soția, copiii mei și pot s-o
mărturisesc public că, dacă cineva lovește în familia mea, îmi face un foarte
mare rău.
Rep.: Dăruirea în meserie
fiind primul punct sensibil, spuneți-mi, ați avut vreodată tendința să depășiți
cerințele obișnuite ale publicului, și luându-l de mână, să-l purtați cumva,
împreună cu dvs., pe niște trepte superioare de spirit și gândire?
F.Z.: Este o exprimare
frumoasă, superbă, și mulțumesc pentru asta. Din păcate, trebuie să fim
realiști și să recunoaștem că teatrul este o artă a prezentului. Nu faci teatru
pentru generațiile viitoare, nu ai cum. Poți să pictezi, să faci muzică sau
sculptură pentru generațiile viitoare, poți să fii un neînțeles. Van Gogh poate
fi cel mai vândut sau cel mai scump pictor, acum, după ce o viață întreagă nu a
vândut decât un singur tablou, fratelui său. În teatru nu merge. Teatrul ăl
faci pentru cei care trăiesc azi. E adevărat că sunt două moduri de a privi
relația scenă-sală, actor-public. Este actorul care se abandonează publicului
și dă ceea ce, chipurile, publicului îi place. Dar este și actorul care ia publicul
de mână și îl poartă pe un drum mai frumos, mai dificil, spre un „ceva” pe care
numai artiștii îl observă. Sper să fac parte din această a doua categorie, fac
efortul de a face parte din ea și mi se pare categoria normală. Nu cea a
actorului subordonat gustului publicului, ci actorul care, fără a da senzația
că ar conduce, o face, de fapt. Pentru că arta precede realitatea, actorul
fiind un „naintemergător”, el descoperă un drum pe care îi atrage și pe
ceilalți, și actorii de teatru, când sunt artiști, fac parte din acești
descoperitori.
Rep.: Care parte a laturii umane din personalitatea dvs. a
dezvoltat-o arta, actoria?
F.Z.: Curiozitatea. De când mă știu, de fapt de când nu mă
știu, mama îmi povestește că o înnebuneam cu întrebarea „De ce?”. De ce, de ce curge apa? De ce bate vântul? De ce pișcă furnicile? Spune
mama: „De mii de ori mi-ai pus această întrebare: De ce?”. Pe urmă, când am
devenit conștient de mine însumi, țin minte că demontam jucăriile tot timpul,
ca să văd ce au în ele, cum funcționează și le stricam, bineînțeles. Și acum
sunt foarte curios asupra oamenilor din jur, asupra a tot ce mă înconjoară,
asupra vieții. Până și motorul mașinii mele mă face curios. Relațiile dintre
vecinul și vecina mea îmi stârnesc curiozitatea. Totul mă interesează în mod
excesiv și fără să îmi propun asta. Mă pot dedubla, însă, și pot să remarc
această caracteristică: de a fi extrem de curios. Oi mai avea și alte defecte,
dar îl am și pe ăsta.
Rep.: Plecând de la
curiozitate, ce credeți că va aduce anul 2000?
F.Z.: Eu pot să spun ce
mă tem că va aduce anul 2000. Va aduce o nebunie și mai mare. Eu cred, am de
altfel o experiență, și e tristă, și îmi pare rău c-o spun, o avem de altfel
toți cei care am trăit anul 1977, când, câteva zile pe stradă, ne iubeam unii
pe alții, cunoscuți sau nu, ne luam de mână și întrebam: „Ți-e bine? Ai scăpat?
Familia e bine? E-n regulă?”. Se dădea pe stradă pe aici apă minerală. Nimeni
nu lua mai mult decât îi trebuia: „o gură, atât, mulțumesc, că mai au și alții
nevoie”. Era o omenie, care, până la urmă, îmi demonstra că omul, la origine,
este bun, în interiorul său este bun. Ne trebuie însă un dezastru mare, ca să
poată ieși la iveală acest lucru foarte necesar: bunătatea din noi, relația
omenească, pentru că nu vorbesc de mila aceea penibilă, în care dai ce ai prin
buzunare unui cerșetor care, uneori, e mai avut ca tine. Mi-a spus unul: „Eu
sunt mai bogat ca dumneata. Habar nu ai câți bani am eu!”. Am rămas cu gura
căscată. Din păcate, cred că anul 2000, fără o zguduială puternică, nu ne va
calma și, din nefericire, vor cădea și oameni care nu o merită. Și nu mă refer
numai la mișcări sociale, ci și la altfel de zguduieli, așteptate și
neașteptate.
Rep.: Ați vorbit de
oameni și omenie. Există vreun criteriu după care dați valoare omului?
F.Z.: Da. Există. S-ar
părea că sunt rasist dacă spun cuiva că e țigan. Pentru mine, însă, țigan
înseamnă așa: mincinos, hoț, murdar. Nu niciodată probleme cu culoarea pielii.
Nu mă interesează dacă cineva este negru, roșcat sau alb. Pentru mine, țigănia
este o chestiune care nu ține de rasă, ci ține de comportament. Or, omul care
nu are cuvânt, nu vine la ora fixată la o întâlnire, sau are datorii și nu le
plătește, pe acest om îmi vine să-l stârpesc. Adică devin agresiv, pentru că mă
simt trădat, mă simt mințit și mă simt vândut.
Rep.: Spuneați mai
devreme că vă socotiți ca făcând parte dintr-o generație mai în vârstă. Credeți
că există un secret al tinereții fără bătrânețe? Care ar fi acela?
F.Z.: Iubirea. Cred că omul este dator să iubească. Â, nu, bine ar fi să fie dator și să o și poată face! Nu poate iubi
oricine! Iubirea e un mare noroc. Cine poate iubi e salvat. Și acum să mă
explic. Nu înțeleg prin iubire iubirea creștină, iubirea aceea patetică și
penibilă. Înțeleg iubirea de tot. Iubirea de o femeie. Să fii îndrăgostit! De
aia ne-a dat Dumnezeu puterea de-a iubi, ca s-o folosim! Să nu o stârpim în
noi. Sigur, iubirea de copil, de mamă, iubirea de patrie. Nu e un lucru rușinos
să-ți iubești țara, cum ne-au făcut să credem din cauza forțării comuniste.
Patriotismul! Cum să nu fii patriot?! Iubirea de pământul pe care stăm și pe
care îl distrugem chiar cu existența noastră. Iubirea cred că este liantul
dintre două pietre care nu se potrivesc, este mortarul dintre două cărămizi,
care altfel nu se leagă între ele. Iubirea este singura noastră salvare. Cine
poate iubi este un om fericit. Pot să vă mărturisesc că în sensul ăsta cred că
am să mor îndrăgostit. Nu vreau să vorbesc de prezent. Eram elev și din cele
20-25 de colege din clasa întâi până într-a patra, am fost îndrăgostit de toate
, pe rând. Câte o oră, o zi, o săptămână. Nu știa nici una, dar la fiecare
găseam câte ceva sublim, apoi îmi trecea și mă îndrăgosteam de alta. Când aveam
4-5 ani, m-am îndrăgostit prima dată. Era o îngeriță pictată pe o carte de
rugăciuni. O fetiță cu aripi, un înger, dar cu chip de fetiță. Cred că nu a
existat o zi în viața mea, nici un singur minut, fără să fiu îndrăgostit.
Pledez pentru asta. Iubirea nu trebuie comparată. Multe din sfaturile primite
distrug iubirea și asta e o crimă a părinților împotriva copiilor lor.
Rep.: Iubirea ocupă,
deci, un loc important în viața dvs.
F.Z.: Totul. Iubirea
ocupă primul loc. Și iubirea de meserie, tot iubire este. Cred că omul, în tot
ce face, trebuie să fie total. Chiar dacă urăște, s-o facă cu totul. Așa cum
fac copiii mici, când li se strică jucăria: plâng din toată ființa lor. Și când
se bucură, râd din toată ființa lor. Ei sunt totali. De asta, copilul mic nu
este vulgar, nu este „teribil”. Copiii mici sunt deplini. Or noi am pierdut
asta. Disimulăm și atunci suferim, abia atunci.
Rep.: Dacă ar exista un
monument al omului, ce ați scrie la baza lui?
F.Z.: Un vers dintr-un
sonet de Michelangelo: „Căci oamenii din cer o să-și aleagă/Atât frumos, cât
pot să înțeleagă”.
Mesajul
de iubire transmis de Florin Zamfirescu este, cred eu, acel frumos pe care,
dacă omul îl alege, poate că o să-l înțeleagă. Și chiar dacă Florin Zamfirescu
nu ar fi fost actor, cu atâtea frumuseți în suflet, și cu atâta iubire, ar fi
fost tot artist. Teatrul poate că este arta prezentului, dar talentul este
pentru eternitate.
La
Teatrul Național se joacă „O scrisoare pierdută” de I.L. Caragiale.
Agamemnon Dandanache, în viziunea regizorului Alexandru Tocilescu, este
„vampir”, interpretat de Florin Zamfirescu. Vă propun să faceți cunoștință cu
un vampir îndrăgostit.
*
* *
Pe
la începutul lui decembrie, primesc un telefon de la redactorul șef care mă
chema urgent la redacție. Merg într-un suflet și Niki mă trimite la director în
birou.
Șeful
îmi dă câteva invitații pentru recepția de marți și îmi spune că domnișoara de
la agenție nu a reușit să-l convingă pe d-l Albulescu să prezideze sărbătoarea
și nici altcineva nu fusese contactat.
Se
împlineau patru ani de activitate a publicației soră cu noi și se dădeau niște
premii, iar după festivitatea urma o recepție.
Totul
era organizat la Sala Marea a Teatrului Național București.
- Bine, să văd ce pot să fac, spun,
și pun mâna pe telefon.
D-l
Albulescu nu e acasă, așa că îi las un mesaj. Între timp îl sun pe Andrei Duban care
avea telefonul închis. După o vreme, îmi iau inima în dinți
și îl sun pe Magnific pe mobil. E în mașină, dar e de acord și îmi promite că
va veni la serbarea noastră.
Călin
Mărcușanu nu știe ce să mai zică de bucurie, iar domnișoara de la agenție cam
înghite în sec, pentru că maestrul o refuzase de câte ori apelase la domnia sa.
Unu-zero pentru mine.
De
la redacție, pe o ploaie criminală, fuguța la Național să ofer și celelalte
invitații.
Aștept
liftul la parter ca să urc la etajul patru când, de la Amfiteatru apar Sebi și
George Motoi. Formează un cuplu tare nostim așa pregătiți pentru ploaia de
afară.
Ne
salutăm, iar Sebi începe o campanie publicitară pentru mine și publicația mea,
pe care el o numește „foarte importantă”. Mă rog, părerea sa. Dar, cum spuneam, Sebi
glumește, iar George Motoi râde. Le dau și lor câte o invitație și George Motoi
îmi promite un interviu și îmi dă și el o invitație pentru a doua zi la
matineu, la „Generația de sacrificiu”, în care joacă și Eusebiu Ștefănescu.
George
Motoi este o fire solară, delicată și mai retrasă. În regrupare nu stă, trece
doar când are intrare în scenă.
Schimbăm
numere de telefon și rămânem prieteni. De suflet, aș putea zice, pentru că
începând de atunci s-a înfiripat o prietenie extraordinar de frumoasă între
noi.
Festivitatea
din 7 decembrie a ieșit superb, iar recepția de după a fost de un înalt nivel.
„Mon
roi” a fost ca de obicei, suveran și pe scenă și în afara ei.
*
*
*
Se
apropia anul 2000. Nu e greu de imaginat cum ne simțeam cu toții având
privilegiul de a trece prin două milenii.
Unii
așteptau evenimentul cu emoție, altora le era teamă, unora nici nu le păsa, dar
toată lumea se pregătea de revelion.
Cam
pe atunci a apărut interviul cu Florin Zamfirescu. După ce a citit materialul,
Florin a venit și mi-a spus:
- Ești extraordinară.
Și m-a sărutat (pe obraz).
A
fost un moment de mare satisfacție, cunoscând pretențiile actualului rector al
UNATC.
Tot
ce pot să spun este că aprecierea lui Florin a fost un dar minunat pentru
Crăciunul care se apropia.
Cu
câteva zile înainte de marea sărbătoare, sună telefonul într-o dimineață.
- George Motoi la telefon. Ce program
ai sâmbătă?
- Nici unul, deocamdată. Vreo
propunere?
Mă
invită la teatrul de comedie. Venea acolo trupa de la Brăila, unde George Motoi
a fost director o vreme la Teatrul Maria Filotti și care dădea o reprezentație
la București, cu piesa „Savarine cu rom”.
Mi-a
plăcut spectacolul regizat chiar de George Motoi și mi-a plăcut și Giliola,
frumoasa sa soție.
Imediat
după sărbători, îmi încerc norocul cu Ștefan Iordache.
Îl
sun, ne urăm de Anul Nou și nu uit să-l întreb de interviu.
- Sună-mă peste vreo două zile.
Oricum mai vorbim la teatru.
- Sigur că da. Noapte bună.
Mda....
vorbim la teatru, la telefon... vorbim.
Ne
vedem vineri la „Scrisoare”. Aveam interviu cu Magda Catone.
Intru
la cabină, Magda se machia. Începem și ea vorbește, dar reportofonul meu se
blochează.
Așa
că întrerupem aici și merg în regrupare să văd ce se întâmplase.
Îl
verifică mai multe persoane. D-l Albulescu râde, Florin Zamfirescu apare și el
și conform obiceiului, mă salută în stilul caracteristic, și, în final, aflăm
și ce avea reportofonul.
Oricum
ratasem discuția cu Magda din seara aceea și o lăsăm pe duminică. Intru în sală
și văd actul doi din „Scrisoare”.
Stabilesc
cu Ștefan o nouă convorbire telefonică și, deși strâng din dinți, în sinea mea
mă bucur. Știu eu de ce...
Duminică
mă înarmez cu baterii și casete de rezervă și în sfârșit discut cu Magda.
Mi-a
plăcut întotdeauna Magda Catone, dar în „Zoe” este nemaipomenită.
Am
cunoscut în seara aceea o femeie sensibilă și profundă, o luptătoare, aș zice,
și cu toată faima pe care i-a adus-o cariera, de o modestie extraordinară. În
plus, Magda este o soție și o mamă de excepție, dar și o prietenă foarte bună.
O știu din experiență.
Iată
ce mi-a spus:
„Mă
impresionează tot ce se întâmplă în jurul meu”
·interviu cu actrița Magda Catone –
Motto: „- Ce vrei să fii?
- Eu însumi! Atât”
E.
Knight
Structura artistică a
Magdei Catone reflectă o extraordinară aventură interioară. Actrița aparține
principiului teatrului modern, menținând însă o constantă clasică și impunând,
prin originalitatea ireductibilă a viziunii sale contemporane, un gen artistic
personal.
Magda Catone degajă un
firesc profund problematic, specific unui univers al tensiunilor. Exprimă o
intuiție vie, cu rezonanță în trupul uman, concretizată de o aură
sufletească strălucind într-un corp eteric și senzual, redând astfel
perfect starea tensionată a sentimentelor care compun psihologia personajului.
Prin
puterea sa creativă, găsește permanent un sistem cât mai direct de comunicare
cu publicul și, trecând rampa, îi împărtășește o subtilă natură spirituală.
Rep.: Ce mai faceți
dumneavoastră, doamnă Magda Catone?
Magda Catone: Mă
pregătesc pentru spectacolul din astă seară „O scrisoare pierdută” de
Caragiale, spectacol care a avut premiera la începutul acestei stagiuni, aici,
la Teatrul Național București. Este un spectacol cu o distribuție de excepție,
de mare succes, care de fiecare dată se joacă cu sala plină. Sper să aibă
același succes și de acum înainte, cel puțin stagiunea asta, și măcar încă una
de acum încolo.
Rep.: Cum vă simțiți
în acest rol, având în vedere că Zoe Trahanache a fost interpretată de nume
celebre ale teatrului românesc, ca să nu amintesc decât de Elvira Popescu,
Carmen Stănescu și, mai ales că rolul este abordat dintr-un punct de vedere cu
totul nou, gen de abordare apreciat de publicul spectator?
M.C.: Orice actriță
ajunsă la maturitate profesională își dorește acest rol. În anii care au trecut
și care pentru mine înseamnă o pregătire permanentă, lucrurile s-au „copt”
pentru mine și nu numai pentru rolul lui Zoe, ci și pentru alte roluri de talia
acestuia. Sigur că grija cu care am abordat acest rol e mai mare, dat fiind că
actrițe celebre l-au jucat înaintea mea. Însă nu m-am temut că cineva ar veni
să vadă spectacolul și m-ar compara cu ele, ba chiar pot să spun că am primit
aprecieri chiar de la Carmen Stănescu, lucru care m-a bucurat foarte tare, cu
atât mai mult cu cât Carmen Stănescu este unul dintre modelele mele și o
artistă pe care eu o admir foarte mult.
Rep.: Ca să deveniți
actriță v-a trebuit un moment în care să vă hotărâți. Când a fost acesta, dat
fiind că orice fată se gândește să facă teatru?
M.C.: Nu mai știu. Este
de mult. De mult, poate de când eram la grădiniță și aveam o mare bucurie când
prietenii mei se amuzau. E grozav să faci plăcere prietenilor și să fii privit
cu drag. În primul rând, mi-a plăcut să învăț poezii, mai târziu, la fiecare
serbare, apăream și eu, fără gânduri de succes, cu dorința doar de a-i bucura
pe cei care mă priveau. După aceea, acest lucru s-a finalizat prin examenul de
la Institut și... iată-mă actriță. Povestea pare scurtă iar drumul pare și el scurt
și ușor. Dar nu este așa. Acest drum se măsoară în ani și ani de pregătire,
practică, exercițiu și multe manifestări pe scenă.
Rep.: Pasiunea se
asociază și cu talentul, în cazul dumneavoastră.
M.C.: Sunt un caz
fericit. Totuși, fără talent, care este o regulă, să zicem, nu se poate porni
la un astfel de drum, la o astfel de profesie; pe de altă parte, și ăsta e un
sfat pentru tinerii care vor să facă teatru, cu talentul poți rămâne îngropat
într-un veșnic anonimat dacă nu vrei să te formezi, să te îmbogățești permanent
prin muncă, prin practică zilnică. Natura acestei meserii constă de fapt în
multă muncă și în exercițiu zilnic.
Rep.: Ați avut vreodată
impresia că vă stă ceva în cale?
M.C.: Este o vorbă care
zice că „dacă îți dorești ceva, din tot sufletul, până la urmă reușești”.
Oricine își dorește din tot sufletul ceva, indiferent cât de îndrăzneț e acel
ceva, mai ales dacă e un lucru bun, va reuși să-l realizeze. Cred că lucrurile
dorite astfel îți dau energie, te ajută să lupți și să le realizezi.
Rep.: Când sunteți pe
scenă, simțiți că se formează între dvs. și sală acea punte spirituală de
comunicare pe care publicul o simte, dovadă că participă la acțiune cu sufletul
la gură?
M.C.: Da, acest gen de
comunicare există și se simte. Este de altfel idealul de relație cu publicul
și, cumva, scopul vieții noastre, al actorilor. Comunicarea. Când ea există,
relația este fericită, dar se întâmplă, din păcate, ca unii actori, talentați
și care se străduiesc vizibil acolo pe scenă să nu poată transmite sălii ceea
ce ar trebui să fie mesajul spiritual. Și asta pentru că nu au disponibilități
de comunicare și nu reușesc să treacă rampa. Iar a trece rampa, pentru un actor
și pentru un spectacol este un lucru esențial, fără de care nu se poate.
Rep.: În acest context,
ați avut vreodată tendința să treceți peste cerințele obișnuite ale publicului
și să-l purtați undeva, într-o zonă superioară de spirit și gândire?
M.C.: Mi-am dorit întotdeauna acest lucru. E și ăsta un ideal al actorului. Numai că asta mai depinde și de genul pe
care îl exersezi. Dacă îți permite partitura. Nu poți conduce publicul spre
astfel de lumi dacă rolul nu te ajută. Așa că, drept să spun, încă mai tânjesc
după un asemenea rol, care să-mi permită pătrunderea în acea lume spirituală mai
bună și mai frumoasă, în care să pășim împreună și împreună să devenim mai buni
și mai frumoși.
Rep.: Ce vă fascinează și
ce vă nemulțumește la lumea de astăzi?
M.C.: Mă fascinează și mă
nemulțumește în același timp un lucru care ne tulbură pe toți, aceste vremuri
răscolitoare care trec peste ordinea firească a vieții noastre și ne fac rău.
Natura noastră nu e făcută să treacă cu ușurință peste șicanele vieții ăsteia
de acum, iar nemulțumirile și necazurile zilnice parcă s-au îndesit. În
mijlocul acestei furtuni, meseria mea este pentru mine o oază de liniște, unde
îi invit și pe ceilalți să vină și să învețe să fie mai buni, de la cei care au
concentrat ideea de bun și de frumos în texte valoroase și în realizarea unui
spectacol care îi poate ajuta să treacă mai ușor peste greutăți.
Rep.: Care sunt criteriile după care dați valoare omului?
M.C.: Pentru mine este foarte important ca oamenii,
indiferent cine ar fi ei, să fie cu bun simț și toleranți, dacă nu cumva aceste
două trăsături nu trăiesc împreună. Mai departe...
Rep.: Care credeți că este punctul dumneavoastră sensibil?
M.C.: Sunt în totalitate o persoană sensibilă. Nu sunt
nepăsătoare. Mă impresionează ce se întâmplă în jurul meu. Fie bine, fie rău,
totul mă sensibilizează, chiar dacă mă emoționează sau mă revoltă și reacționez
ca atare. Nu port ochelari de cal și nu trăiesc
într-o lumea numai a mea.
Rep.: În luarea marilor
sau micilor hotărâri, ce luați în considerare: sufletul sau rațiunea?
M.C.: Pe amândouă. Sunt
lucruri de care ești legat sentimental dar și lucruri care se impun cu
strictețe prin rațiune. Le iau în considerare pe amândouă, și sufletul și
rațiunea.
Rep.: Ce credeți despre
faptul că omul din ziua de azi tinde să rupă barierele finitului cu care era
obișnuit, evadând în infinit și transinfinit?
M.C.: Cred că suntem
trecători pe această planetă și facem ce ne este dat să ni se întâmple.
Suntem ca niște vase prin care trece o energie divină și noi o rostuim după cum
suntem în stare să veghem asupra ei. Drumul nostru este hotărât dinainte, de
noi depinde cum chivernisim această energie, de nivelul nostru de înțelegere și
de puterea noastră de a o face.
Rep.: Credeți că iubirea
este importantă în viața omului?
M.C.: Este un lucru
esențial. Așa, de exemplu, cum nu poate exista actor fără public și public fără
actor, nici noi, ca simpli oameni, nu putem trăi fără iubire. Doar dacă suntem
bolnavi, poate că atunci nu putem iubi.
Rep.: Credeți că anul 2000 reprezintă ceva special?
M.C.: Da. Poate pentru că
începe cu doi. Instinctele mele sunt oarecum estompate de faptul că sunt o
bucureșteancă trăind într-un mediu în care nu prea ai contact cu natura.
Deci, venirea anului 2000 nu-mi spune nimic special. Trebuie însă să fim
pregătiți tot timpul pentru ziua de mâine.
Rep.: Dacă ar exista un
monument care să reprezinte „Omul”, ce ați fi tentată să scrieți la baza lui?
M.C.: În fața unei astfel
de creații, deocamdată nu pot decât să spun cu uimire: Iată omul!
A
interpreta pe Zoe Trahanache din „Scrisoarea pierdută” a lui I.L. Caragiale
reprezintă, cred, o piatră de încercare pentru orice actriță. Contactul direct
cu acest hiperrol poate produce unui neavizat cele mai diverse reacții, de la
respingere până la acceptarea necondiționată. Magda Catone însă se pare că s-a
perfecționat într-o anume tehnică a cunoașterii omenești și, astfel, prin
talentul și intuiția sa, creează un chip insolit unui mit.
„Un
rol poate fi conceput în diferite feluri, dar cel mai vrednic este acela care
întruchipează personalitatea sa într-o potrivire perfectă și în proporții
egale cu realitatea de la care emană creațiunea autorului; numai în aste
condițiuni, înfăptuitorul tipului fictiv este un artist de geniu” spunea C.
Nottara în Amintiri, ediția 1936.
*
* *
Ajunsesem, așa cum am mai spus,
o obișnuită a locului.
Mă
angrenasem în acest mecanism, care este lumea teatrului, și era extraordinar să
faci parte din minunata familie a Naționalului.
Luni
dimineața apărea săptămânalul la care scriam.
Etajul
patru, celebrul etaj patru mă aștepta cu paginile abia ieșite de sub tipar. Mă
simțeam bine, chiar răsfățată aici, unde abia așteptam măcar să-i salut pe
profesorul Cojar, pe Gelu Colceag, ori pe d-l Liviu Dorneanu. Și, de cele mai
multe ori, era de față și maestrul Radu Beligan. O mare bucurie pentru mine.
La
avizierul din hol erau nelipsite articolele mele de la „Cariere”.
Violeta
mă încânta prin bunătatea, blândețea și felul ei prietenos de a fi.
Carmen
fusese mai rece la început, dar cu timpul s-a dezghețat, iar de Petruța, ce să
mai spun, este cea mai dulce secretară pe care o cunosc.
Mai
există la secretariatul literar un personaj mucalit si tăcut,uneori. Claudiu
Cristescu. Muncește, e adevărat, foarte mult. Dar aici toată lumea muncește. Ai
senzația că ești într-un stup.
Vânzoleală
mare. La ușa d-lui Dorneanu se adună foarte multă lume: actori, regizori,
tehnicieni, persoane din afara teatrului care, cu toții, au ceva să-i spună,
să-l întrebe, să-i ceară.
În
rarele momente când puteam să stăm de vorbă în liniște, la o țigară, și vroiam
mă retrag știind cât este de ocupat, îmi spunea:
- Nu, nu, stai, uite cât este de
liniște. Nici nu-mi vine să cred.
Este
un om deosebit d-l Liviu Dorneanu. Are ceva cald, delicat și special în toată ființa
sa. Și vorba îi este calmă, plăcută. Nu mai vorbesc de
cultura și inteligența care îl caracterizează. Să nu credeți însă că nu are și
d-l Dorneanu momentele sale de autoritate. Dar o face în același mod elegant pe care i-l
cunoaște toată lumea. Și în plus, este foarte deschis la
ideile noi. Am încercat tot cam pe atunci să facem o revistă. Am muncit
împreună vreun an de zile. Apoi... Dar și asta e o altă poveste.
Apoi,
aici, la etajul patru, mai era cineva. Un alt om special la care eu țin foarte
mult. E vorba de d-l profesor Ion Cojar.
Prin
statură, prin comportament, este genul de bărbat care respectă femeia,
indiferent cine este ea, și se comportă ca atare – creează în preajma sa acel
sentiment de mare distincție, acea atmosferă elevată și cultă care pe mine mă
face să mă simt, la rândul meu, specială.
*
* *
Cam
așa se scurgeau zilele și serile mele. Dimineața la etajul patru și în
regrupare la bar la Coco, seara la spectacol.
Era
o perioadă destul de tensionată, atunci, la început de ianuarie 2000.
Toate
canalele de televiziune, prima pagină a cotidianelor erau ocupate cu
predicțiile unui oarecare profesor Hâncu, mare prezicător de cutremure. Se
iscase o panică generală iar numele nebunului era pe toate buzele.
În
sfârșit, asta era. Eram în anul 2000 și toți căutau să dea o semnificație
deosebită evenimentului. Poate că ar fi fost mai nimerit să se marcheze prin
alte lucruri, demne de mileniul III.
Eu
una am un alt sistem premonitoriu, așa că nu mă afecta prea tare. În schimb, pe
alții...
Cu
toate astea, eu îmi urmam destinul.
Miercuri,
12 ianuarie, sun la Ștefan Iordache. Fie ce-o fi!!! Și... minune!
- Vineri, la 11 ne vedem la
Amfiteatru. Am repetiție acolo cu Gelu. Vino pe la 10:30.
- Sigur?
- Oricum, sună-mă cu o seară înainte, să nu intervină ceva.
O
să-l mai sun, ce să fac?! Dar vineri voi fi acolo indiferent ce se va întâmpla.
M-am hotărât!
Joi
seara îmi amintesc că am de dat un telefon și pe la 9:30 formez numărul știut.
S-a întâmplat ceva
ciudat atunci. Nu am încercat să-mi explic, așa că nici eu
nici Ștefan nu am pomenit vreodată despre acel incident. În orice caz, nu aș fi
renunțat la acel interviu pentru nimic în lume.
Bun...
Ajung devreme la Amfiteatru și încep să bântui prin sălile goale și reci. Era
un frig cumplit. Iar pe acolo... pustiu. Apare până la urmă un băiat care îmi
spune că „d-l Iordache a fost mai devreme, dar a plecat”.
- Unde? întreb la limita
răbdării
- Nu știu, răspunde speriat bietul
om.
Îl
mai întreb cât este ceasul. Nu, nu era târziu. Orice ar fi eu telefon nu-i mai
dau. Niciodată!!!. Și nici interviu.... dar aici mă mai gândesc...
Bine,
mergem sus la etajul patru! Tot am treabă cu Gelu Colceag, așa că nu am pierdut mare
lucru. Oare?
Intru ca o furtună în
secretariat și o întreb pe Petruța dacă șefu\' e acolo. Pe
atunci Gelu Colceag era director artistic la Național.
- Este, dar e cu cineva de vreo oră.
- Bine, am să aștept aici.
Și începem noi o conversație
interesantă până când se aude vocea șefului foarte aproape de ușă, care s-a și deschis
iar în cadrul ei... Ștefan Iordache!
Intru
direct în subiect și îi spun că l-am căutat jos la 10:30.
- Azi trebuia să fie? întreabă el, de
parcă stabilisem asta anul trecut, nu acum două seri.
- Da, azi la...
- Nu am stat acolo pentru că era
foarte frig și am repetat cu Gelu aici, în biroul lui. Păi... hai să mergem
undeva, într-o cabină ori la fotolii că e mai liniște.
- Bine. În zece minute cobor. Am
ceva de rezolvat aici și vin.
- Bine, eu sunt jos.
Credeți
că mai știu ce am făcut în cele zece minute?
Cert
este că la momentul stabilit, eram în regrupare cu reportofonul pregătit iar
Ștefan Iordache fuma în dreapta mea.
Începem
și el răspunde calm, frumos, sincer. La un moment dat, îmi spune:
- Parcă sunt la psihiatru, așa sună
întrebările...
- Eu am spus de la început că e un
interviu de personalitate, așa că mie mi se par normale. Nu e un test
psihologic. Deci...
·Ei, da, nu m-am supărat. Am zis și eu.
Și tot așa.
Nu
știu cât am stat amândoi acolo, în acel tête-à-tête de pomină. Știu doar că am
descoperit în Ștefan Iordache exact ceea ce speram să găsesc.
Am
vorbit la final despre locuri și cunoștințe comune, din cartierul în care am
locuit la un moment dat amândoi.
Apoi
chiar s-a terminat. M-a rugat să-i aduc și lui materialul înainte de publicare.
I
l-am lăsat peste două zile la secretariat.
Sâmbătă
se juca Barrymore. Nu știu dacă am ratat două spectacole în stagiunea aceea.
În
Barrymore, Ștefan Iordache este fascinant. Degajă o forță extraordinară. Este
puternic, simte acest lucru și înțelege că în aceste două ore, are toată lumea
la picioare. De altfel, și rolul este foarte ofertant. Are aici posibilitatea
să facă tot ceea ce înseamnă artă a actorului și o face cu un firesc
nemaipomenit.
Îl
simt liber, stăpân al acestui imperiu care este scena, și prin tot ceea ce se
întâmplă aici, îl simt deschis, lansând de fiecare dată un nou mesaj. E o
comunicare specială, superbă, intimă.
Aș
putea să spun, cu mâna pe inimă, că aici, în această bijuterie a Naționalului –
sala Amfiteatru – l-am cunoscut cu adevărat pe Ștefan Iordache. Și asta numai
pentru că El s-a lăsat descoperit puțin câte puțin. Dar și asta e o altă
poveste.
„Trebuie
să crezi în ceva!”
·interviu cu actorul Ștefan Iordache –
Motto: „Stele, constelații, universuri –
cămăși
ale singurătății unui zeu”.
Nichita
Stănescu – Frig
S-a
spus despre Eminescu că, dacă n-ar fi scris decât poemul „Luceafărul”, tot ar
fi fost cel mai mare poet român. Parafrazând, aș spune că este de ajuns să-l
vezi pe Ștefan Iordache în „Barrymore” ca să-i recunoști valoarea.
Înainte
de orice, însă, Ștefan Iordache este o alchimie în plină combustie, care se
cristalizează după o formulă strict personală, adâncă și secretă.
Înclin
să cred că formele de exprimare a personalității artistului sunt sesizabile
numai în momentul în care ai șansa să prinzi concretul și abstractul gândurilor
sale într-o imagine absolută a unui univers unic, care se lasă greu dezvăluit.
Și totuși...
Reporter: Ce mai faceți,
domnule Ștefan Iordache?
Ștefan Iordache: Cum
vedeți, stau de vorbă cu dumneavoastră. Am avut o repetiție de memorie pentru
spectacolul de mâine seară cu Barrymore, care ar fi al treilea. În rest, încerc
să mă odihnesc. E cam greu cu zvonurile astea cu cutremurul, dar trecem și
peste asta.
Rep.: Credeți în astfel
de predicții? (interviul a avut loc pe 14 ianuarie – n.a.)
Ș.I.: Nu. În asta nu cred.
Nu cred că se poate stabili ziua și ora.
Rep.: În acest context,
credeți în Dumnezeu?
Ș.I.: Da.
Foarte tare. Nu sunt habotnic. Deci nu merg în biserici să fac mătănii,
dar cred în Dumnezeu. Cred că există în fiecare dintre noi.
Rep.: Plecând de la credință,
credeți că omul de azi, care încearcă să rupă barierele finitului și tinde
către infinit, către evadarea din el însuși, se depărtează de realitate?
Ș.I.: Depinde cât de mult
este cu picioarele pe pământ. Eu încerc să fiu cât mai mult cu picioarele pe
pământ.
Rep.: Când aveți de luat
o hotărâre, decideți cu sufletul sau cu rațiunea?
Ș.I.: Din moment ce iau o
hotărâre, înseamnă că o iau cu capul. Nu o iau cu inima sau, mă rog, să zicem
că, în cel mai fericit caz, se împletește capul cu inima. Așa ar trebui. Dar,
de obicei, sunt un om rațional.
Rep.: În relația dvs. cu
publicul, simțiți acolo, pe scenă, că se creează o punte spirituală între dvs.,
ca actor și publicul spectator?
Ș.I.: Da. După părerea
mea, publicul este unul dintre parteneri, dacă nu chiar cel mai important
dintre ei, pentru că jucăm pentru public, pentru el ne străduim să facem un
spectacol, să creăm viață. Sigur că se creează o relație superbă între actor și
public și, atunci când se creează un moment bun pe scenă, publicul reacționează
ca atare. Atunci când nu reacționează, înseamnă că ceva scârțâie. Se întâmplă
la toată lumea.
Rep.: Ați avut vreodată
tendința să treceți peste cerințele obișnuite ale publicului și să-l luați cu
dvs. undeva, pe o treaptă superioară de spirit și gândire?
Ș.I.: Nu mi-am propus asta. E
prea mult spus. Nu sunt dintre cei care inventează situații noi, pe lângă cele
stabilite la repetiții. Dar, în interiorul spectacolului, sunt momente când
simți că publicul este lângă tine și atunci, nu că ar trebui să-l tragi mai
sus, pentru că publicul nostru este destul de avizat, după părerea mea, dar
să-l captezi, să meargă cu tine și să trăiască împreună cu tine clipele acelea
minunate din scenă.
Rep.: Care credeți că ar
fi punctul dvs. sensibil, ce vă impresionează cel mai tare?
Ș.I.: Cel mai mult mă
impresionează, plăcându-mi, adorând acest lucru care este viața. Asta mă
impresionează. Faptul că existăm, că ne mișcăm, gândim, că încă mai respirăm.
Rep.: Care parte a laturii umane credeți că v-a
dezvăluit-o arta?
Ș.I.: Nu știu ce să spun.
M-am
pomenit pe scenă fără să vreau. Nu mi-am dorit niciodată să fiu actor.
Întâmplarea a făcut-o. Deci, tot viața m-a adus
aici și-i mulțumesc pentru asta. Dar ce anume, special din mine, m-a împins
aici, nu știu.
Rep.: Poate talentul?
Ș.I.: Probabil.
Rep.: Cum suportați celebritatea?
Ș.I.: Nu o observ.
Rep.: Treceți pe lângă ea?
Ș.I.: Nu că aș trece pe lângă ea, dar nici nu mă
deranjează, nici nu mă încântă. O iau ca un dat și nu e lipsă de modestie ce
spun acum, ci este faptul că nici nu-mi dau seama că este așa cum spuneți dvs.
Mă salută lumea pe stradă, cineva pe care eu nu-l cunosc, mă oprește și mă
întreabă ce mai fac și așa mai departe. Sigur că mă bucur.
Rep.: Oamenilor le face plăcere să vă întâlnească. Dovadă
că vă consideră unul dintre cei mai buni actori fiind aplauzele din fiecare
seară.
Ș.I.: Nu-mi plac
clasamentele, mai ales în artă. Școala românească de teatru este foarte
puternică și sunt mulți actori, nu numai de vârsta mea, ci și cei care vin după
noi, cei tineri, care sigur se vor exprima, au talent și sigur vor deveni
celebrități. Pentru că în România este filon de teatru.
Rep.: Ați avut vreodată
impresia că vă stă ceva în cale?
Ș.I.: De cele mai multe
ori, eu mi-am stat în cale, am fost propriul meu obstacol. Asta, să zicem că ar
fi o neputință a mea, pe care încerc să o depășesc. A trebuit să trec peste
anumite momente din viața mea ca să pot urca pe scenă, a trebuit să înlătur o
anumită stare care nu concorda cu piesa la care repetam. Obstacole de genul
acesta. Altele nu. Pentru că sunt un om care a muncit foarte mult, care adoră
munca. Oi avea talent, n-oi avea talent, dar de muncit știu că muncesc.
Rep.: Rezultatele se văd
și, cu ocazia asta, spuneți-mi, cum vă simțiți în pielea lui Cațavencu?
Ș.I.: Încă nu mă dumiresc
ce-i cu mine în personajul ăsta. Pentru că și eu am rămas surprins când m-a
distribuit Toca (regizorul Alexandru Tocilescu – n.a.) în acest rol. Aveam o
altă imagine despre Cațavencu. Nu mi-a fost ușor, nici nu-mi este încă ușor, îl
caut încă, după atâtea spectacole și probabil că undeva, pe la spectacolul
treizeci, o să ne și întâlnim.
Rep.: Îmi spuneți un
lucru care mă miră. Din sală, sunteți Cațavencu.
Ș.I.: Dar nu mi se
întâmplă numai cu Cațavencu. Cu toate personajele mă întâlnesc destul de
târziu. Nu sunt actor de premieră.
Rep.: Este reală impresia
pe care o lăsați, cum că nu ați avea disponibilitate prea mare pentru
comunicare, că v-ați autoizola?
Ș.I.: Știu ce vreți să
spuneți. Dar mi-e foarte greu să vorbesc despre mine. Cu atât mai mult cu cât
la majoritatea interviurilor se pun întrebări de genul „Cum îți faci meseria?”.
Ei bine, nu știu. Dacă știam, editam un manual de „Cum se face teatrul” și
ieșeau actori pe bandă. Știu că această senzație o creez, mi-a spus-o mai multă
lume, dar mi-e greu să vorbesc despre mine și cu atât mai mult despre meserie,
pentru că încă o învăț.
Rep.: Ce vă fascinează și
ce vă nemulțumește la omul de azi?
Ș.I.: Pe mine mă
fascinează omul indiferent de vremuri. Că trăim, ce trăim, că ne chinuim de pe
o zi pe alta, astea sunt lucruri spuse și răspuse. Apropo de om, mă
impresionează în orice condiții. Este cea mai splendidă și perfectă creație, ca
să ajung la Shakespeare, pe care a făcut-o Dumnezeu. Ne minunăm că există.
Atât.
Rep.: Dacă, la modul
ideal, ar exista un monument al „Omului”, ce ați fi tentat să scrieți la baza
lui?
Ș.I.: Mai mult decât „Om”
ce să scriu?
Rep.: Deci credeți în om?
Ș.I.: Cred foarte tare în om. Cu
oamenii ne mișcăm, cu ei trăim. Ce este omul, decât o parte a naturii, dar
partea ei cea mai important. Sunt oameni buni sau răi, fiecare cum l-a lăsat
Dumnezeu. El ca atare, omul, și mă refer la cel care înseamnă ceva pentru mine,
pentru dvs., pentru cititorii dvs., este o minune. O minune că există. O fi
poate și un blestem că am fost aruncați pe acest pământ fără să ne întrebe
nimeni.
Rep.: Credeți în destin?
Ș.I.: Da, dacă îl
asimilez, din punctul meu de vedere, șansei, da. Există, sigur. De când te
naști, ai un destin oarecare, dar de care nu-ți dai seama decât în momentul
morții. Până atunci te zbați, exiști.
Rep.: Sunteți Vărsător.
Sunteți un romantic?
Ș.I.: Romantic? Cine nu-i romantic? Cine spune că nu e, minte. Fiecare om visează în patul lui, în baie,
într-un spațiu în care se mișcă, închis, să nu se arate lumii, dar toți visează
și doresc mai bun, mai frumos. Numai nebunii doar să vrea să distrugă. Omul
este un creator. Pentru asta l-a lăsat Dumnezeu. În ceea ce mă privește, da,
sunt romantic, deși nu par.
Rep.: Credeți că iubirea
ocupă un loc important în viața omului?
Ș.I.: Cel mai important.
Și un obiect pe care îl iubești se însuflețește imediat, dar omul?! Prietenia e
prietenie, dar iubirea e cu totul altceva și funcționează cel puțin din punctul
meu de vedere.
Rep.: Ar trebui să existe
un ideal uman?
Ș.I.: Nu. Nu mă pricep să
dau o imagine ideală a omului, pentru că nu-mi plac modelele.
Rep.: Dați o semnificație
deosebită pasului către mileniul trei?
Ș.I.: Sigur că
civilizația se schimbă, tehnologia se schimbă. Apar alte mijloace de
comunicare, dar omul rămâne același. Când Dumnezeu i-a pus prima oară piatra în
mână, nu s-a gândit că va ajunge la computer. Sau s-a gândit... Cine știe...
Toate sunt unelte și omul le mânuiește. Nimic nu scapă controlului său, decât
supercontrolul, cum este Dumnezeu.
Rep.: Credeți că secolul
acesta va fi al credinței sau nu va fi deloc?
Ș.I.: Cred că dacă nu
există credință în ceva, nu e bine. Nu mă refer numai la religie, dar trebuie
să crezi în ceva, că este Dumnezeu, că este Isus, că este alt om, că este un
vis, trebuie să crezi în ceva, în orice, dar mai presus de toate, să crezi că
există Dumnezeu. El ne îndreaptă pașii, fără El nu am exista.
O
altă lume se ivește feeric la ridicarea cortinei. Este una dintre cele mai
frumoase
ispitiri către vis și
poezie. Înger sau demon sau pasăre Phoenix, de ani în șir, în sălile de
spectacol se revarsă aplauze pentru Ștefan Iordache, care, prin prezența sa le
înnobilează și le înfrumusețează.
Cam
atât despre Ștefan Iordache. Distinsul meu interlocutor nu vrea să împartă cu
alții toate misterele care îl definesc. O pudoare aparte, pe care o apreciez ca
atare.
PARTEA A DOUA
C R O N I C I
Am văzut de nenumărate ori
spectacolul „Numele Trandafirului” după cartea lui Eco, pus în scenă la Sala
Mare a Naționalului de regizorul Grigore Gonța.
Am
avut multe motive să mă întorc iar și iar la această piesă. În primul rând Eco,
apoi această carte pe care am citit-o de foarte multe ori. Văzusem și cele două
ecranizări, care, sincer, nu mi-au lăsat o impresie deosebită.
Ceea
ce am văzut aici, realizarea unor mari actori și unui mare regizor, nu trebuia
ratat. Și am făcut ce n-aș fi gândit niciodată, nici chiar când am creat
„Carierele”. Am scris despre acest spectacol. Nu știam dacă redactorul șef va
fi de acord, nici dacă directorul Mărcușanu va aproba.
Redactorul
șef a fost de acord, deși la început a ezitat, iar directorul a aprobat fără
rezerve.
Și
iată că pe 7 februarie 2000, în chiar ziua aniversării mele, a apărut prima mea
cronică de teatru.
ÎN
NUMELE ARTEI
Motto: „De la
această carte ar putea pleca scânteia luciferică, cea care ar ațâța în lumea
întreagă un nou incendiu; și râsul s-ar arăta ca artă nouă, necunoscută chiar
și de Prometeu, pentru a înlătura teama. Și din această carte ar putea lua
naștere noua și distrugătoarea năzuință de a nimici moartea prin dezrobirea de
frică”
Jorge
– Numele Trandafirului de Umberto Eco
„E frig în
scriptorium, degetul gros mă doare. Las
scrierea aceasta, nu știu pentru cine, nu mai știu întru ce: stat rosa pristina
nomine, nomina nuda tenemus”. Așa se încheie celebrul roman al lui Umberto Eco
„Numele Trandafirului”. Hexametrul care face parte din „Despre disprețul lumii”
de Bernardo Morliacense și înseamnă „dăinuie prin nume străvechiul trandafir,
dar nu mai păstrăm decât numele goale” este, de fapt, concluzia nostalgică cum
că, totul fiind pieritor, rămân doar numele care să amintească de oameni,
locuri, întâmplări, frumuseți sau orori, le recheamă în mintea ta, în sufletul
tău și, dacă ele nu mai pot veni, atunci simți nevoia să spui cuiva. Dar cui?
Și cine ar putea să înțeleagă? Și apoi, ce rost ar mai avea?
Umberto
Eco este un scriitor „greu” din toate punctele de vedere. Inteligent, erudit,
cu umor și multă experiență, are o cultură extraordinară – a citit atât de
mult, încât ar putea să pară el însuși o vastă bibliotecă.
S-a
născut în 1932, la Alexandria. Absolvent al Universității din Torino, Umberto
Eco este cel care a introdus pentru prima oară în Italia disciplina semioticii,
la Facultatea de Arhitectură din Florența, iar din 1971 este profesor de
semiotică la Universitatea din Bologna.
Cunoscut
prin lucrări de critică și semiotică, devine cel mai tradus și citit autor,
prin apariția romanelor, bine cunoscute în toată lumea, „Numele Trandafirului”
(1980) și „Pendulul lui Foucalt” (1988), cărora li se alătură „Insula din ziua
de ieri” (1994).
„Numele
Trandafirului” este un roman complet și complex. Are între paginile sale și
istorie, are cultură en gros, are filosofie și astrologie, ocultism și
arhitectură, fizică, botanică, totul într-un scenariu demn de un roman
polițist, cu crime, ucigași, anchetă, mistere, taine bine ascunse și păzite și
mai bine.
O
serie de morți neelucidate zguduie liniștea aparentă a unei mănăstiri în plin
Ev Mediu, anul 1327. Încercarea de a dezlega misterul introduce cititorul
într-o atmosferă dominată de spaimă, oroare, demoni și năluciri, spioni și
spionați, droguri.
Centrul
universului acestei acțiuni este biblioteca abației, care, pe lângă tot ceea ce
se întâmplă acolo, deține o mare comoară spirituală. Sunt adunate aici mii de
volume, manuscrise, gravuri, care alcătuiesc o întreagă cultură încă de la
începuturile sale.
Biblioteca
este construita după o tehnică a labirintului, bazată pe construcția lumii,
este un loc straniu și incitant, în care „poți intra dar nu știi dacă mai
ieși”. Secretul îl cunoaște doar călugărul bibliotecar. Mai există totuși
cineva...
Pe
fundalul investigației făcute de Giuglielmo, cititorul are ocazia sau, mai
bine zis, șansa de a „înghiți” cultură, pentru că Umberto Eco o dăruiește cu
generozitate. Iată ce spune scriitorul: „Tu crezi că vrei sex și trame
criminale în care, la final, se descoperă vinovatul și multă acțiune, dar, în
același timp, te-ai rușina să accepți o venerabilă marfă de duzină, făcută din
fantasmagorie și dichisită într-o mănăstire. Ei bine, eu îți voi da
latinească și femei puțin, și teologie cu carul, și sânge cu butoiul...”
Un
umor fin, de calitate, străbate întreg romanul, plasat subtil și cu rafinament,
exact acolo unde trebuie.
Finalul
incandescent și la propriu și la figurat, lasă în urma ultimelor cuvinte
libertatea ca cititorul să tragă singur unica concluzie, de altfel, asupra
vieții și omenirii.
„Numele
Trandafirului” nu poate fi povestit. Dar „Numele Trandafirului” poate fi trăit.
Pentru prima oară în lume, cartea lui Umberto Eco a fost pusă în scenă, cu
acordul autorului, în 1998, la Naționalul bucureștean, de regizorul Grigore
Gonța. Licențiat în regie și actorie în 1963, interpretând roluri importante pe
scenă și pe ecran, cu multe spectacole realizate ca regizor, decanul Facultății
de Teatru din U.A.T.C. a avut divina inspirație să-l aducă pe Eco pe scena
T.N.B.
Îndrăgostit
de teatru, cum însuși spune în caietul-program al spectacolului, „Trăiesc
teatrul cu simțurile...”, a gândit, muncit și a realizat acest
spectacol-sărbătoare, în care se întâlnesc pe scenă titanii teatrului românesc,
„greii”, cum îmi place să-i numesc pe maestrul Radu Beligan, pe Mircea
Albulescu, Gheorghe Dinică, Valentin Uritescu, George Motoi, Costel Constantin,
cărora li se adaugă o întreagă pleiadă care formează elita artistică de la noi.
Am
vizionat acest spectacol de multe ori și de fiecare dată am rămas cu aceleași
puternice impresii.
Încă
de la început, spectatorul este introdus într-o atmosferă sobră și grandioasă,
cu iz de Ev Mediu, dintr-o biserică de mănăstire. Decorul lui Mihai Măndescu,
superb realizat, corul călugărilor, împărtășania de la finalul slujbei îți dau
un impuls greu de stăpânit, de a răspunde cu închinăciune închinării. Muzica
lui Anton Șuteu completează perfect această imagine și imaginație.
Subiectul
este redat cu fidelitate, iar caracteristicile personajelor ajung la limita
realului, și nici nu este de mirare cu astfel de actori.
Părintele
Giuglielmo de Baskerville, eroul central al piesei, prezent pe tot parcursul
ei, cel care investighează crimele din abație, în jurul căruia se împletesc
intrigile, fost inchizitor, este prin tot ceea ce reprezintă eroul care îți
devine „drag”, cum spune Florin Chirițescu, cu atât mai mult cu cât este
interpretat de maestrul Radu Beligan. Marele actor pare a se confunda cu
personajul, degajând în juru-i acea noblețe firească, pe care o poartă de ani
de zile.
Adso,
ucenicul lui Giuglielmo, îl însoțește peste tot, vede, aude, notează, uneori
intervine. Tânăr, frustrat de bucuriile vieții din pricina rasei călugărești,
este cel care în roman povestește toate acele fapte ciudate. Interpretul lui
Adso este Mihai Călin, care susține cu grație partitura împreună cu maestrul
Radu Beligan, completând personalitatea naratorului, care este în realitate
Eco.
Mircea
Albulescu, în rolul lui Bernardo Guy, sobru și discret, aduce cu sine, ca de
fiecare dată pe scenă, măreția unui rege.
Un
alt monstru sacru al teatrului românesc vine să completeze artileria grea a
generalului Gonța. Este Gheorghe Dinică, în rolul lui Remigio. Cu stilul său
caracteristic, actor până în măduva oaselor, Gheorghe Dinică pune stăpânire pe
mintea și sufletul spectatorului.
În
aceeași tonalitate de marș triumfal, Valentin Uritescu vine ca al patrulea „as”
în completarea careului, în rolul lui Salvatore , rol greu, în care trebuie
puse într-un singur om șiretenie, spaimă, dorințe neîmplinite de iubire, un
suflet mare și bun în esență și o minte ageră. Toate le aduce în fața
publicului Valentin Uritescu.
George
Motoi, delicat și absorbit de rol, alături de Costel Constantin și Alexandru
Georgescu, Eugen Cristea, Andrei Duban și încă alcătuiesc o distribuție de
excepție din care nu lipsește profesorul Ion Cojar, directorul Teatrului
Național, în rolul lui Jorge, cel mai misterios și mai lugubru personaj al
piesei.
Și
pentru că suntem aproape de finalul acestui adevărat regal, am să vă mai spun
că regizorul Grigore Gonța v-a mai pregătit o surpriză, despre care vă voi
spune numai că o va materializa cascadorul Ion Albu.
Înaintea
premierei la „Numele Trandafirului”, Grigore Gonța se întreba „O să reușesc?”.
Ei bine, da. A reușit.
Cu
inima strânsă, emoționată, am mers la Național cu câteva exemplare proaspăt
tipărite.
Am
lăsat la etajul patru vreo două, apoi am mai circulat prin zonă, iar la
plecare, merg la lift să cobor la doi, la bar la Coco. Cu mine urcă în lift și
maestrul Radu Beligan. Îi dau un ziar.
- Am citit-o deja cu toții la Liviu.
Bravo! Este cea mai bună cronică pe care am citit-o. Bine documentată, bine
scrisă. Felicitări.
Eram
atât de fericită, încât am uitat să mai cobor din ascensor. M-a trezit Adrian
Negru.
- Nu coborâți? E etajul doi.
Am
mers la Coco și mi-am pus gândurile în ordine. Dincolo de satisfacția reușitei,
pentru că dacă maestrului Beligan i-a plăcut, era o reușită, acest pas însemna
foarte mult pentru mine.
Am căpătat încredere
în mine însămi și cu curaj, mi-am propus să continui.
Curând, am făcut-o din nou.
Până atunci însă, am fost uimită să constat ce efect a avut acest material.
Toată lumea era încântată. Până și Mișu Călin, sobru și retras până atunci, s-a
dezghețat și și-a pierdut încruntarea.
*
* *
Cu
Mircea Cojan am stat de multe ori de vorbă. Și-a înfrânt cu greu timiditatea,
dar am devenit foarte repede buni prieteni.
Are
peste 50 de ani în Teatrul Național. Mi-a vorbit despre lucruri pe care le
cunoșteam din cărți sau nu le știam de loc. Îmi place să-l ascult povestind
calm, cu voce joasă, parcă să nu supere pe cineva, cu mult suflet.
Mi-a
povestit despre spectacole și turnee. Mi-a spus durerile și speranțele sale.
Și
mi-a mai vorbit Mircea Cojan despre Mihai Popescu, despre Vraca...
Interviul cu Mircea
Cojan a fost frumos, ca o poveste.
„Slujesc
Teatrul Național de la 17 ani”
·interviu cu actorul Mircea Cojan –
Motto: „Sufletul ajută trupul și, uneori, îl ridică
de la pământ. E singura pasăre care își poartă colivia”.
V.
Hugo
Nu mai e mult până la
primul gong. În „regrupare” încep să apară
actorii. Printre primii se ivește Mircea Cojan. Pare timid și singur. Nu prea
vorbește în așteptarea intrării în scenă. Este momentul să apară în lumina
reflectoarelor. Sala izbucnește în aplauze. Se joacă „Boabe de rouă” la Sala
Mare, spectacol în care Mircea Cojan nu are rol vorbit. Și totuși, publicul îl
primește ca pe un prieten vechi și drag. Cine este Mircea Cojan?!
Mircea Cojan: Sunt Mircea
Cojan. Am 70 de ani. Slujesc Teatrul Național de la vârsta de 17 ani. M-am
născut în București. Părinții mei erau oameni modești, veniți de la țară către
oraș. Mama casnică, tata militar. Nu am primit de acasă o educație specială
pentru teatru. Copil fiind, am văzut la Teatrul Național din Iași un spectacol
care mi-a plăcut. Nu mai țin minte distribuția, dar m-au atras trucurile de
acolo. Pe la 10-11 ani, m-am îndrăgostit de cinematograf. Fugeam de la școală
să-i văd pe Judy Garland și Mickey Rooney și aveam o durere în suflet că nu
eram și eu ca ei. Pe atunci nu-mi puteam explica „de ce”. Când trupele
americane erau aici, prin ’44-45, voiam chiar să fug la Hollywood și chiar am
încercat. Întâmplarea a făcut ca tocmai în ziua aceea să se facă un control la
aeroport și i-au chemat pe părinți să mă ia acasă. O fi fost sau nu mai bine,
nu știu. Refugiul din Ardeal, de la Cluj, mi-a întrerupt copilăria la 11 ani,
în 1940. În liceu fiind, îmi câștigam singur existența de la 15 ani. Am trecut
prin Focșani, apoi m-am întors la București, Din cauza unui incident din liceu,
am fost eliminat din toate liceele din țară, pentru o vină care nu era a mea.
Aveam 17 ani. Vreau să vă spun că am avut un mare noroc la București, cu nașa
mea, care avea doar trei ani când m-a botezat, și care aici mi-a dat o educație
aleasă și mi-a pus cartea în mână. Tot ea, să-i dea Dumnezeu viață lungă, mă
mai ducea și pe la teatru, la spectacole. Găsisem de lucru la un arhitect, după
exmatriculare, și stând la coadă pentru interviu, vine unul care a spus că
Naționalul caută figurație pentru un spectacol. Cum nu mă pricepeam la desen am
lăsat arhitectura și fugi la concurs. Era 28 august 1946. Se punea în scenă
„Nastratin Hogea”. De atunci nu m-am mai mișcat din Teatrul Național. Am
studiat un timp la Conservatorul particular „Astra”, dar s-a desființat înainte
de absolvire. Între timp, m-am lipit de mari artiști din teatru, care de altfel
m-au și „adoptat”, numindu-mă copilul lor. În teatru am făcut absolut tot ce mi
s-a cerut fără să crâcnesc. Pot să spun că am fost jucător de rezervă foarte
multă vreme. În timp am avut și rolurile mele, dar nu am refuzat niciodată să
înlocuiesc un actor și mi-a prins bine, mai ales că am avut parteneri celebri.
Un mare actor, pe care l-am divinizat, a murit foarte tânăr – e vorba de Mihai
Popescu – m-a îndemnat să dau examen la Institutul de Teatru, unde era
profesor. Am dat cu el și cu Aura Buzescu. Îmi amintesc că Mihai Popescu,
știind că iubeam și circul, mi-a dat ca probă de mimică un test în care trebuia
să fiu spectator la circ. M-am uitat în jur și m-am hotărât rapid. Am
pus trei mese una peste alta și un scaun deasupra pe care m-am așezat. „Ce faci?” m-a întrebat Mihai Popescu. „Nu am bani pentru lojă și m-am dus
la galerie”, am zis și am luat examenul. Dar, cum sunt ghinionist, în anul întâi
am avut o belea și am dat examen a doua oară. Am dat și a treia oară din
același motiv, dar de data asta la clasa d-nei Irina Răchițeanu. Am terminat și
iată-mă actor. Am refuzat să plec în provincie și, după alte peripeții, am
rămas în continuare la Național, unde, pe lângă roluri în spectacole pentru
copii, figurație și dublări, am avut, cum spuneam, și rolurile mele. Am fost
distribuit în roluri în care nu era un text prea lung, dar mimica, gesturile,
prezența în scenă mi-au fost folositoare, plăcând publicului. Trebuie să mai spun că am fost un mare timid. Mă pierdeam de tot mai ales
în fața unor personalități cu care stăteam de vorbă. Am avut însă noroc cu
partenerii și profesorii mei, care m-au făcut să mai uit de timiditate. Am
căpătat încredere în mine, alături de parteneri celebri ca Ion Manu, Ion
Iancovescu și o actriță pe care o admir enorm, Carmen Stănescu, și nu numai
pentru marele ei talent, ci și pentru munca imensă de care e în stare. Acum,
parcă ar fi o altfel de școală de teatru. Actorii tineri sunt mai altfel. Sunt
în mod cert talentați, dar eu nu prea îi înțeleg. Ce vreți, am trăit o altă
epocă. De felul meu sunt un om sentimental, asta pentru că am iubit toată
viața. Dar nu am făcut nimic fără să gândesc. Sunt deci și rațional. Nu prea am
fost un aventurier. Cât privește dragostea, prima oară m-am îndrăgostit de
Olivia de Havilland, apoi am fost nebun după Marieta Deculescu, cu care am fost
și coleg. Dar îmi iubesc soția, cu care sunt împreună de mulți ani și vom
rămâne împreună. Ne sprijinim și ne suntem alături unul altuia, indiferent de
situație. Am avut și mai am încă nostalgia scrisului. M-am mai jucat cu
condeiul și a ieșit fie poezie, fie un eseu, ba chiar un pamflet. Acum scriu
mai rar. Îmi place și sportul. Am făcut chiar și atletism. Când eram copil,
eram un pic mai plinuț și mă mișcam mai greu în sala de sport. Însă profesorul
meu a făcut câteva exerciții cu mine până am luat un concurs de alergări. Nu
este timp, dar poate că vreodată vă voi putea povesti întâmplări deosebite, cu
și despre niște oameni deosebiți. Până atunci, aș vrea să transmit cititorilor
dvs., care sunt de altfel și publicul nostru, că întotdeauna am făcut tot ce am
putut pentru el, pentru public, că acel dram de sacrificiu din meseria de actor
este făcut pentru spectator, din respect pentru el. Și pentru că omul este cel
pentru care venim pe scenă și pentru care, fie bolnavi, fie cu textul în mână,
jucăm, pe acel monument ideal al său aș scrie așa: „Nemuritorule, rămâi cât de
mult pe soclu!”.
Amintiri
adunate în peste cincizeci de ani de viață în slujba teatrului, bucurii,
nostalgii, zâmbete pierdute undeva unde rătăcește sufletul iar privirea se
încețoșează. Iată o comoară pe care o deține numai un om al scenei. Și dacă omul
mai este și sensibil până la extrem și are un umor dezarmant, chiar dacă e
puțin timid, este el însuși o comoară de suflet. Acesta este actorul Mircea
Cojan, cu gândurile sale, cu amintirile sale, cu visurile sale.
Apoi,
Mircea Cojan mi-a arătat creațiile sale. Am fost mândră că a avut încredere în mine.
Sunt puțini cei care se bucură de încrederea sa.
*
* *
Îmi plăcea să-l văd pe Dan
Puric în regrupare, dansând în fața oglinzii. Serios,
atent la fiecare pas făcut într-un ritm autoimpus, asudat de efort, dar
explodând de pasiune. Extrem de talentat. Extrem de inteligent.
Dincolo
de talent, Dan Puric te copleșește cu sensibilitatea sa. De aici frumusețea
cuvântului și gestului său.
Nu
știu despre ce să vorbesc mai întâi. Vă las pe dvs. să alegeți, după ce veți
vedea ce am discutat cu Dan Puric în seara în care avea să danseze în „Toujours
l’amour”, alături de Carmen, frumoasa lui soție. Mai timidă, poate obosită după
repetiție, Carmen nu a participat atunci la interviu. Dar ne vom mai întâlni în
aceeași formație de multe ori.
Înainte
de a prezenta convorbirea mea cu el, am să vă spun doar că e un mare câștig să
te numeri printre prietenii lui Dan Puric.
INTERMEZZO
CU DAN PURIC
Motto: „Port îngerul
în mijlocul cerului”
Nichita
Stănescu – Ridicare de cuvinte –
Dan
Puric stabilește, de la bun început, identitatea sa cu lumea și cu el însuși
printr-o cunoaștere absolută. Anticipează, aș spune, esențialitatea
sensibilității și sensibilizării prin propria sensibilitate, surprinzând, în
același timp, prin structura rațională a ideilor create chiar de substanța
artistică pură, esență rară, din care este alcătuit. Adevărata cunoaștere în
artă este aceea a unei realități de natură spirituală, iar artistul total, care
este Dan Puric, transmite tuturor această revelație încercată de el însuși,
prin ceea ce face în lumina reflectoarelor. Publicul soarbe această sevă din
cupa pe care o primește cu caldă generozitate din mâna artistului, devenind una
cu el, transformând secunda în eternitate.
Reporter: Ce mai faceți,
domnule Dan Puric?
Dan Puric: Supraviețuiesc
curentului acesta – mă refer la cel artistic – curent majoritar care tinde
către compromis și vulgaritate. Deci, supraviețuiesc. Până când, nu știu.
Rep.: Ce a fost mai
întâi, dansul sau teatrul?
D.P.: Undeva, ascunse în
negura vremurilor, teatrul și dansul sunt la frontieră. Amândouă au origine
sacră. Am citit într-un dicționar, britanic cred, că pantomima a apărut cu 80
de ani înainte de Hristos. Ceea ce este interesant la începutul acestui secol
și la sfârșitul celuilalt este că lumea tinde către o sinteză, către o
reîntoarcere la această unire. Pentru mine, la început a fost teatrul, după
care a venit pantomima. Dansul a venit după aceea, ca o nevoie de comunicare
dincolo de cuvânt, ca o nevoie disperată de a desființa prăpastia asta dintre
mine și spectator, care la vremea aceea, când eram student, era destul de bine
fixată prin ideologie, o cenzură puternică ce crea această prăpastie de
comunicare a adevărului. Acum vedem această prăpastie din ce în ce mai
manifestă într-o epocă a informației. Este creată de mentalități, de hărți
politice. Și atunci, dansul nu numai că s-a impus, dar se și hrănește din
această foame absolută a omului de pretutindeni de a comunica cu semenii săi,
iar dansul, pantomima au această calitate fantastică, precum muzica, de a
depăși frontierele.
Rep.: Creându-se această
legătură, simțiți de acolo, de pe scenă, această emoție care formează o punte
spirituală între dvs. și public?
D.P.: Da. Ea există și
pesemne că în asta constă unicitatea teatrului de la seară la seară. Acum, de
exemplu, pășesc din nou cu emoție, chiar după patru ani de când joc „Toujours
l’amour”, pentru că publicul are o unicitate în fiecare seară. Sacha Guitri
spunea că „și publicul trebuie să aibă talent”. Sunt momente când tu nu ești
într-o pasă bună, dar dai de un public inteligent și predispus care te ajută.
Mai sunt momente când tu ești într-o pasă foarte bună, dar publicul este inert
și atunci lupți. Aici este emoția extraordinară. Aici este partea sacră.
Desigur, cu instinctul profesiei, simți dacă ai comunicat într-adevăr sau încă
te mai lupți sau simți cum se așează, dincolo de efort, acea familiaritate care
nu are nici o legătură cu termenul ”civil” ci este o familiaritate cu sensul de
catarsis.
Rep.: Plecând de la
această situație, ați avut vreodată tendința să treceți peste cerințele
obișnuite ale publicului și să-l purtați cu dvs., de mână, undeva, pe o treaptă
superioară de spirit și cultură?
D.P.: Întotdeauna mi-am propus asta. Face parte din programul meu estetic. Mi-am dat seama că face parte din
natura mea. Nu am putut, organic, să fac concesii unui public. Și am jucat
peste tot, și la Polivalentă și în baruri de noapte, adică nu sunt venit de la
Gratowski, fără a denigra experimentul Gratowski. Arta îmblânzește spiritul,
iar în om există acel „ceva” neîntinat, la care, dacă apelezi, nu faci nici un
fel de concesii. Chaplin spunea: „Publicul trebuie să râdă când vreau eu”. Iar
el știa când. Este o educație nu explicită ci implicită a publicului. Nu
forțezi. Există și un public de calitate care își poate educa actorii. În
câmpul teatrului românesc, publicul este segmentat. La Polivalentă, unde am
jucat, cerințele sunt ceva mai primitive: dacă le dai ceea ce trebuie, merg
extraordinar, De fapt, este adevărat ce spunea Dante, că „opera de artă este ca
o pâine din care toți mâncăm”. Unii mănâncă coaja, alții miezul. Trebuie să ai
o strategie ca să știi unde și pentru ce te duci. Și cum ataci genul respectiv
de public.
Eu
nu am desconsiderat nici un gen de spectacol. Am desconsiderat actorii care se
pretează și, în loc să-și facă meseria, joacă genul. Există șușe, și am văzut
actori care au făcut din asta un gen aparte, mai ales în America. Spectacole
imense, dar acolo era vorba de o profesionalitate extraordinară. Este important
să nu te dezici, să nu joci ce ți se cere, ci ceea ce vrei tu să dai, aducând,
cu gesturi infinitezimale, publicul acolo unde vrei tu. Nu e vorba de a forța,
nici de a fi moralizator. Am zis „implicit”. Trebuie găsită acea parte
interioară neîntinată care, de fapt, pe toți ne unește.
Rep.: Care credeți că este punctul dvs. sensibil?*
D.P.: Este alergia mea la creditarea imposturii. Devin
alergic, devin nervos, îmi pierd echilibrul când văd așa ceva. Speranța mea mare a fost că după ’89 se vor deschide niște canale pentru
competență, pentru performanță, pentru ceea ce are România mai bun. Și, de
fapt, s-au deschis niște canale, dar erau de „canalizare”. Adică a fost efectul
a ceea ce s-a însămânțat la „Cântarea României”. A fost, de altfel, o
inițiativă bună, dar a ajuns un prăpăd. Amatorismul ăsta de cea mai proastă
calitate, diletantismul, pe toate posturile de televiziune. Artiști, colegi cu
mine de breaslă, se pretează la această erodare a deontologiei profesionale,
erodare care vine din interior. Acestor grupuri care apar pe la televizor și
chiar actori care fac emisiuni jalnice, le citești radiografia, nivelul scăzut
de cultură. Ei confundă dezinhibiția cu tupeul. Când văd că publicul românesc
este hrănit astfel, cu un singur fel de mâncare, devin alergic, nervos, devin
trist, nu pot rămâne calm. Poate că ăsta e punctul meu slab, că, în esență, mă
doare poporul român. Am senzația că merităm o soartă mai bună și că de fapt
omorâm ceea ce avem mai bun în noi. Ne consumăm tragic valorile, pe undeva
colateral. De unde atâta vulgaritate în țara asta? De unde atâta încurajare a
ei? De unde atâta prost gust, atâta egoism? De unde atâta instituționalizare a
prostului gust? Nu avem bani să plătim marii maeștri, nu avem bani pentru
Teatrul Național și alte teatre, dar avem bani să băgăm în emisiuni TV care nu
fac altceva decât să ne degradeze zilnic, cu doze homeopatice, sistemul
nervos... Avem bani pentru imposturi. Și în teatru, oameni care doar mimează o
elită... Sunt spectacole care se joacă doar de 5-10 ori, dar consumă
miliarde...
Nu
există o responsabilitate a actului artistic. S-a creat o piață artificială cu
false valori și cu valori de mâna a treia, care merg din plin. Baudelaire, care
vedea perfect acest virus ce mimează virtuțile unui artist, spune că „între
artistul autentic și popor s-a băgat artistul burghez”. Și ai senzația că lumea
nu mai vrea altceva, din moment ce i se dă același lucru. Acesta este punctul
meu sensibil, să-mi văd poporul jignit de oameni care sunt din același popor cu
mine, care au destinele unor televiziuni, ale unor instituții culturale în
mâini, și care nu au făcut nimic.
Rep.: În acest context,
ce vă fascinează și ce vă nemulțumește la lumea de azi?
D.P.: Mă fascinează în
mod negativ, așa cum mă și nemulțumește. Mă fascinează graba cu care coboară.
Mă tulbură cât de repede se dezice de toate achizițiile de civilizație și
cultură, de dragul economicului, eficientului, neștiind că eficiența pe moment
înseamnă catastrofă în timp. Mă descumpănește în temeiurile ființei faptul că,
din civilizația occidentală, vin spre noi nu lucruri care să aducă echilibru,
ci care ne dezechilibrează. Cultură și civilizație înseamnă ceva, spirit
înseamnă altceva. Am văzut culturi și civilizații mari , care au produs
măceluri internaționale. Nimeni nu-și cere iertare, de exemplu, în fața
poporului român pentru că l-a condamnat. Nimeni nu-și pune problema. Este o
dovadă de decerebrare, de lobotomie, de distrugere a fundamentelor morale.
Nimeni nu și-a pus problema că s-a format un lagăr în Est, nici o forță
occidentală care are pecetea civilizație și culturii; deci, nu se leagă cu
spiritul. Cred, mai degrabă, în spiritul unuia care a suferit, el, spiritul fiind
singurul colac de salvare. Văd proliferat cinismul, schimbată ideologia
politică în ideologie economică, amândouă fiind la fel de imbecile, fiindcă îl
taie pe om de la legătura sa cu miracolul existenței și îl reduc la starea de
obiect. Și asta mă descumpănește, acest jogging cultural... zicea bine
Celibidache: „Sunt civilizații care nu știu cuvântul adagio”. Noi trebuie să
rezistăm ca popor, ca spirit, prin ceea ce avem.
Rep.: Credeți că unii
dintre oameni, cei care încearcă să evadeze undeva, în infinit, rupând
barierele finitului în care au trăit până acum, se depărtează de realitate?
D.P.: Este un soi de
evadare legitimă, pentru că nu-și mai găsesc aici identitatea. Să nu considerăm
toată populația globului retardată, adică să se recunoască în „jocuri și
concursuri” sau alte emisiuni imbecile, făcute să manipuleze un cortex redus.
Sunt și ființe cu alte necesități, ființe mai dotate. Sigur că unii au o
anumită fragilitate și nu pot rezista acestui marș social. Nu poți cere tuturor
să fie niște luptători. Însă nu este o soluție. Da, într-un fel e legitim, dar
nu este o soluție. Este un act de criză.
Rep.: Credeți că există o
criză spirituală?
D.P.: Da, există și ea a
fost detectată nu numai de mine, dar și de alții înainte. Hegel, de exemplu,
care spunea că „arta secolului al XX-lea va muri sub suflul rece al
conceptului”. Și uite că ea, arta, s-a automatizat, s-a comercializat, s-a
răcit. S-a despiritualizat. Este un vid spiritual.
Pe de altă parte, ea moare și sub vâlvătăile pornografiei și visceralității.
Rep.: Deciziile le luați
cu mintea sau cu sufletul?
D.P.: Am momente de mare
îndoială, dar cred că în ultimă instanță decide acea inteligență a
instinctului. Nu sunt un om calculat, nu sunt nici un pătimaș.
Rep.: Sunteți un
sentimental?
D.P.: Bănuiesc că da,
sigur.
Rep.: Credeți că iubirea
este importantă în viața omului?
D.P.: Da, este singura
sursă care ne definește. Nu trebuie redusă doar la instinct. Oamenii trebuie
să-și exerseze iubirea, nu să o mimeze. Trebuie să-ți cunoști propriile limite
și pe ale celorlalți.
Rep.: Aveți niște
criterii după care dați valoare omului?
D.P.: În primul rând
morale. Leonardo da Vinci spunea că „ultima pecete care se pune în artă este
cea morală”, oricât de mare ar fi artistul. Este o moralitate care se respiră
ca parfumul de la floare.
Rep.: Dacă, la modul
ideal, ar exista un monument al omului, ce ați fi tentat să scrieți la baza
lui?
D.P.: Nu știu dacă acest
monument ar putea fi construit în afară. Dacă ar fi așa, ar fi ceva mort. El ar
trebui să fie în sufletul nostru. Și dacă ar trebui să spunem ceva, în gând, ar
trebui spus: „Omule, copil al lui Dumnezeu”. În sensul că, neștiind de unde vii
și nici încotro te duci, păstrezi acea scânteie divină din tine și nu mai poți
fi încălecat nici de doctrine, nici de ideologii și nici de interes economice.
Pentru că stăpânul tău suprem, în sensul bun, este acest mare anonim, căruia îi
spunem Dumnezeu. Și atunci multe lucruri s-ar anula, și atunci, este un
monument al Omului, închinat în permanență lui Dumnezeu, pentru că El ne-a
lăsat acea scânteie divină din noi, ca să putem să ne desăvârșim.
*
* *
După
ce a citit comentariul meu în ziar, Dan m-a catalogat : excesiv de sensibilă.
- Semănăm. Doar suntem Vărsători....
*
* *
Debutul
în ale cronicii fusese glorios, așa că, impresionată de „Generația de
sacrificiu”, spectacol care se joacă la „Amfiteatru” cu George Motoi în rolul
principal alături de Giliola alternând cu Lamia Beligan și în care Sebi are și
el un rol interesant, ba chiar cântă și dansează, m-am hotărât să scriu despre
piesă.
Mi-a plăcut povestea
pe care mi-a spus-o Sebi și am scos un material deosebit.
Iată-l:
GENERAȚIA DE SACRIFICU
sau O, tempora, o,
mores...
Motto: „S-a terminat cu generațiile de sacrificiu.”
Emil
Constantinescu – noiembrie 1996
Cu mulți ani în urmă, pe
scena Teatrului din Ploiești, debuta un tânăr actor, în rolul valetului
Georges, din piesa „Generația de sacrificiu” de I. Valjan. Același actor, astăzi consacrat, este în distribuția aceluiași spectacol,
întrupând un personaj adecvat vârstei sale de acum. Este Eusebiu Ștefănescu,
unul dintre cei mai îndrăgiți slujitori ai scenei românești.
Reporter. Cum a fost
atunci, domnule Eusebiu Ștefănescu?
Eusebiu Ștefănescu: În cariera
mea artistică, am avut șansa să joc, de exemplu, „Despot Vodă” și în teatru și
în film. Pe scenă însă am jucat în aceeași piesă, de-a lungul timpului, roluri
diferite, compatibile cu vârsta mea de fiecare dată. Și se întâmplă că, la
premiera „Generației de sacrificiu”, după cel de-al doilea război mondial, să
joc în rolul lui Georges. Piesa nu s-a putut numi cu titlul original, fiind
prea dură implicația sa pentru regimul comunist și i-am zis atunci: „Caré de
valeți”. După succesul de la premieră, am devenit o mică vedetă de provincie,
după care am început să fac film, am venit aici la „apa mare”, unde mi-am făcut
un nume, dar acolo, la Ploiești, știu că am avut mari satisfacții cu rolul
ăsta.
„Generația
de sacrificiu” se înscrie pe filiera comediilor bulevardiere, gen Labiche și
Faydeau, la francezi, cum spune interlocutorul meu, și poate mai mult Dimitris
Psatas la greci, cu care autorul se pare că a fost contemporan.
I. Valjan, pe numele
său adevărat Ion Al. Vasilescu, s-a născut la
Turnu Măgurele, la 16 decembrie 1881. Deși a devenit un avocat de renume,
magistrat celebru între cele două războaie, a avut o intensă activitate
literară, publicând articole, amintiri, interviuri la reviste prestigioase.
Pasiunea pentru teatru o are din adolescență. Cunoscut însă a devenit în 1912,
când a fost accept de public și de critică, ca autor dramatic, cu piesa „Ce
știe satul”. Tot atunci, și-a luat pseudonimul I. Valjan, delimitând astfel
cariera de magistrat de cea artistică. Destinul său a fost însă tragic, o dată
cu venirea comuniștilor a căror doctrină nu a acceptat-o, a fost exclus din
barou în 1950, iar la 8 august 1951 a fost condamnat al 15 ani de temniță.
Moare după nouă ani de suferință, la Jilava, bolnav și singur. Abia în 1996,
sentința a fost anulată. Este înmormântat în cimitirul Belu, prin grija
copiilor, în 1961. De altfel, fiica sa este prezentă la toate reprezentațiile
de la Național și este fericită când răsună aplauze pentru ceea ce a lăsat
tatăl său. „Generația de sacrificiu” a fost reluată în stagiunea 1998-1999 la
Teatrul Național București, sub bagheta regizorului Dinu Cernescu, El însuși
„generație de sacrificiu”, cum se autodefinește, Dinu Cernescu, cu intuiția
caracteristică, aduce pe scena Naționalului o epocă și o mentalitate, pe care,
din păcate, o putem numi actuală. Pentru că șomajul, corupția, fraudele
bancare, măsluirea de voturi în parlament, demagogia, sunt elementele unei
societăți care este și a noastră, acum la început de an 2000. Acest „Polanski
român, dezlănțuit”, cum îl numește Iosif Naghiu, a sesizat substanța piesei și
acționează direct asupra publicului prin viziunea originală și meritul
incontestabil în inspirata alegere a distribuției.
Gheorghe
Vâlcu, un tânăr șomer, flămând și gol (parcă ar fi din Coșbuc) se angajează
valet la o casă mare, în urma unui anunț. Băiat cu carte, inteligent, dar
sărac, se adaptează oarecum rapid vieții bune din casa Bănescu. Din Gheorghe
devine Georges, in valet „garçon” și, ceva mai târziu, cade în brațele doamnei,
care devine rivala subretei. Tânărul se integrează în această societate, care
trădează un proces de descompunere morală, la care riscă să participe și el,
dacă nu ar fi salvat de autor prin numirea lui la o catedră de geografie. „Dacă
era profesor de geologie, spune Nae, servitorul ar fi ajuns președinte”.
Rolul
lui Georges, de o excepțională complexitate și subtilitate, este interpretat de
Gavrilă Pătru, Giani, cum i se spune în teatru. Tânărul actor pune în valoare
psihologia eroului prin felul în care redă, cu talent și stil, toate fazele
evoluției personajului. Și are succes, Giani primind aplauze la scenă deschisă.
Și nu e lucru ușor să îl ai partener pe George Motoi, în rolul lui Iorgu
Bănescu, stăpânul casei și omul de afaceri cu influență până și în parlament.
În dubla calitate de boier și de bețiv, Iorgu Bănescu pune la cale afacerea
„Sârma” și, împreună cu oamenii lui, o duce la capăt. Este un rol de detaliu,
cu un efect comic plin de finețe, în care George Motoi creează, după părerea
mea, un gen nou, de politician „subțire”, cu momente de haz dar și de duioșie,
aduse ca dar publicului de un actor inteligent și rafinat.
Eusebiu
Ștefănescu, în rolul lui Dimitrie Ștate, trece peste ani și devine un
politician abil, ale cărui jocuri politice aduc bani, mulți bani. Prin ce
mijloace? Nu mai are importanță.
E.Ș.: Este foarte
interesant cum viața îți oferă prilejul de a retrăi o experiență la alt nivel,
cu un alt rol, dar în aceeași atmosferă, și cu același succes. Sigur că îmi
place acest rol, în care caricaturizez unul din posibilele personaje ale
politicianismului modern. Multe replici sunt dure, dar rolul a devenit și mai
amuzant, odată descoperită ideea de cuplu, pe care îl formăm noi, cei trei
politicieni. Avem și un mic cuplet, creat de noi, în joacă, la cabine, pus pe
ritm de hip-hop care are și el succes.
Partenerii
lui Eusebiu Ștefănescu sunt Mihai Niculescu și Vlad Ivanov, care stârnesc
hohote de râs și aplauze prelungi.
La
sectorul „doamne”, figuri ilustre ale vremii colorează peisajul. Cele două
cochete, prețioase și puțin țicnite, Felicia și Licuța, luptătoare de culise,
au strategii diferite de a pune în mișcare ițele afacerilor cu sau fără știrea
bărbaților. Rodica Mureșan și Iuliana Moise, cu un umor debordant, aduc pe scenă
aceste personaje snoabe, dar grațioase.
Și
iat-o pe cea sub al cărui patronaj se petrec micile sau marile tranzacții, se
pun la cale afacerile și reușita lor, amfitrioana reuniunilor mondene din
salonul familiei Bănescu, Coralia, soția domnului . Doamna Bănescu, a cărei
existență se reduce la satisfacerea în formele sale elementare sau rafinate a
plăcerilor vieții, consecință a opulenței economice, este o formă modernistă a
„cuconițelor” și „demoazelelor” lui Faca, Bălăcescu sau Alecsandri, care vorbește
– din snobism – franțuzește și pretinde tuturor să facă acest lucru. Interpreta
Coraliei este tânăra actriță Giliola Brăileanu-Motoi, care se implică, afectiv,
aș spune, în rol, alternând cu farmec sublimul și o anume ferocitate cerută de
rol. Încântătorul să surâs este aici la locul lui. În rolul Coraliei, rol greu,
Giliola este perfectă.
Contrapunctul
comic al părții dramatice-sentimental se desfășoară în lumea servitorilor. Aici
se comentează evenimentele, aici se consumă dramele.
Secvențe
ironice de valoare satirică profundă sunt redate de actori de mare performanță:
Matei Alexandru în Mache și Constantinu Dinulescu în Nae, care încântă prin
tradiție și originalitate creatoare.
Anica,
subreta îndrăgostită de Georges, rivala doamnei, în simplitatea ei crede că,
fiind servitoare la o casă mare, trebuie să te comporți ca atare. În concluzie,
învață niște cuvinte și le folosește în momentele ei de maxim lirism: „Mă supăr
că mi-a fost un idial și ea mi-a furat idialul...” Cecilia Bărbora, o Anică
gingașă și simpatică, aduce ceva căldură sufletească în acest îngheț general,
care se topește doar la creșterea numărului banilor. Actrița vine pe scenă în
fața publicului, ca o prietenă veche, pe care acesta o acceptă ca atare, Anica
reprezentând simbolul idealului curat, pe care toți îl nutrim.
Eusebiu Ștefănescu: Mă
bucur că piesa are un succes atât de mare. E importantă și rezonanța textului
în prezent. Nu întâmplător are această rezonanță, nu întâmplător Caragiale e
contemporan cu noi, și uite că și acest domn I. Valjan poate vorbi despre noi,
despre politicianismul românesc, care își păstrează tradiția de corupție, de
demagogie binecunoscută și care a devenit, iată, material de comedie.
Între
timp se făceau ultimele pregătiri pentru premiera cu Macbett de Eugène Ionesco,
montat de Beatrice Bleonț. O distribuție de mare valoare – trupă formată de
Beatrice, cu care lucrează de obicei – avea să dea viață ciudatelor personaje
ionesciene.
Despre
teatrul absurd și Eugène Ionesco, aveam să scriu și mai târziu, la rubrica mea
dintr-un ziar de limbă franceză.
Bineînțeles
că am fost invitată la premieră. De fapt la toate trei. Pentru că un spectacol,
ca sa ajungă la premiera oficială, trece prin două avanpremiere, un fel de vizionare
cu public, o testare dacă vreți, după care vine seara cea mare, cu presă,
VIP-uri, președinte, prim ministru, ministru etc.
Ca
și la celelalte premiere la care am fost prezentă, și aici și-a dat întâlnire
toată lumea bună din București.
Am făcut așadar o a
treia cronică, de data asta a unei premiere.
Aveam toate motivele să fiu
fericită. Făceam ce știam cel mai bine și mai ales,
ce îmi plăcea cel mai mult.
MACBETT
SAU NEBUNIA PUTERII
Motto: „Nu trebuie
să cedăm amorțelii sentimentalismului. E nevoie de o anumită cruzime, de un
anumit sarcasm față de tine însuți. Trebuie să-ți vezi personajele cu o
luciditate nu răutăcioasă, ci ironică”.
Eugène
Ionesco
O
joacă atroce, cu predispoziție la a lua totul în derâdere, umor, puțină
nebunie, ironie, amară în esența ei, o revărsare verbală aparent fără noimă,
nefăcând altceva decât să exprime propriile conștiințe ale personajelor sau, și
mai exact, propriile subconștiințe.
În
scene ca de circ uneori, ele se agită continuu și fiecare, în felul său, caută
să dovedească – ce? Natura lor umană, probabil. Pentru că ceea ce
predomină în toată această comedie este un sentiment de neputință. Neputința de
a ieși din iadul în care sunt condamnați să trăiască eroii din Macbett (de
Eugène Ionesco) și din care nu pot ieși, Ca și oamenii din lumea de azi.
Dramaturgul
francez de origine română Eugène Ionesco s-a născut la 26 noiembrie 1909 la
Slatina, a trăit un timp la Paris după care și-a făcut studiile în țară unde
își începe și cariera de scriitor, iar în 1950 se stabilește definitiv în
Franța. Moare la Paris în 28 martie 1994.
Piese
de succes internațional ca: „Scaunele”, „Rinocerii”, „Cântăreața cheală”,
„Regele moare” ș.a. sunt creații de gen ale teatrului absurd.
Teatrul
absurd semnalează scepticismul și negația într-un climat moral și psihologic
având în același timp tendințe contestatare.
Teatrul
lui E. Ionesco declară război conformismelor într-o lume nesemnificativă, în
general, în care duratele se suprapun, adevărurile se confundă, realitatea nu e
realitate cum nici iluzia nu e iluzie. Se poate spune că Ionesco ia totul în
derâdere, se amuză și ne amuză într-o lume în care comicul este, de fapt, o
tragedie.
„Macbett”,
a cărei premieră a avut loc la Paris în 1972, la Teatrul Rive – Gauche, este o
parodie după piesa lui Shakespeare, tragedia Macbeth. (Ca o primă ironie,
Eugène Ionesco schimbă grafia numelui).
Mesajul
este un semnal de alarmă în fața „nebuniei puterii”, care poate duce până la
crimă.
Arhiducele
Duncan, ca orice tiran respectabil, este urât de toată lumea (i se pregătește
moartea, care i se și întâmplă). Între timp are loc un război în care nu prea
se știe cine cu cine se luptă și cine învinge ori care este cel învins, se iau
prizonieri, se taie capete.
Până
la finalul piesei, moare mai toată lumea, ucisă de câte cineva.
Macbett
îl asasinează pe Duncan în complicitate cu Bacno și lady Duncan, apoi pe Banco
prietenul său cel mai bun. Macol îl ucide pe Macbett și...
Teatrul
lui Ionesco are implicații politice la nivel general aș zice, este actuală și
oferă o lecție de viață, de cultură, de artă, dar mai ales de inteligență și
spirit.
Spectacolul
de la Național este un spectacol de regizor. Aici, Beatrice Bleonț s-a întrecut
pe sine.
[...]
Născută
la București, în 1961, Beatrice Bleonț a absolvit secția de coregrafie și regie
ale Facultății de Teatru din UATC București. Are la activ numeroase spectacole
montate aici și în străinătate, cu care a obținu multe premii justificând pe
deplin valoarea sa.
[...]
Spectatorul
piesei Macbett are norocul să găsească aici artă în cel mai adevărat sens al
cuvântului, inepuizabila regizoare punând pe lângă pasiune, inteligență și
talent. Ea face coregrafia, mișcarea scenică, și tot ea, ilustrația muzicală,
care dau o notă de rafinament întregului spectacol, dar și o savoare deosebită.
Costumele
semnate Doina Levința, decorul lui Constantin Ciubotaru sunt element care vin
să întregească imaginea specială a acestei montări.
Meritul
regizoarei este cu atât mai mare cu cât distribuția pe care a alcătuit-o se
ridică la un înalt nivel artistic, depășind orice cerință.
Macbett,
eroul principal, este inimitabilul Claudiu Bleonț. El face un rol de compoziție
în care autorul strălucește ca de fiecare dată, ba chiar mai mult din pricina
complexității rolului în care Claudiu se integrează perfect, ca un artist
total, așa cum și este, cântând, declamând, dansând. Umorul și fantezia lui
Claudiu Bleonț face Sala Mare a Naționalului să răsune de aplauze repetate la
scenă deschisă.
Banco,
prieten și victimă a lui Macbett, oglinda sa, este Marius Bodochi, încântător,
seducător prin eleganță și ținuta care îl caracterizează. Umor, naturalețe,
talent, o anume estetică a accentelor comice. Apoi, acea stare de perplexitate,
când, la momentul cheie, Banco se desprinde de sine, având îndoieli că ar mai
reprezenta ceva, simțindu-se învins și poate, vinovat, nu se știe pentru ce.
Cecilia
Bârbora este o Lady Duncan ironică, dură, complotează și participă la
asasinarea arhiducelui, are umor și cu talent și inteligență, găsește
atitudinea și gestul firesc în situațiile cele mai insolite, Cecilia fiind și
una dintre vrăjitoare.
Este
secondată de Ileana Olteanu care este damă de companie și o a doua vrăjitoare.
Ileana Olteanu are un stil bine cunoscut, conturat pe comicul de situație, în
care este adorabilă. Amuzantă, ea nu trebuie decât să se arate publicului
trecând prin scenă, că stârnește hohote de râs și aplauze.
George
Motoi, cu delicatețea pe care i-o cunoaștem, redă cu spirit și umor fin
ridicolul și inutilitatea arhiducelui Duncan, personaj pe care autorul l-a
pedepsit a fi pierdut într-o lume în care pare să nu aibă nici un rost,
uciderea sa fiind lucrul cel mai rațional.
Prima
sa intrare în scenă se face într-un „Papa-mobil”, situație plină de haz, pe
care Beatrice Bleonț a gândit-o în sensul reprezentării caracteristicilor personajului
laș și ridicol care este Duncan, și pe care regizoarea îl pune în multe
situații la fel de ridicole și amuzante.
Condor
este Alexandru Georgescu, care face dintr-un personaj demagog, absurd și
ciudat, unul simpatic, chiar îndrăgit de public prin actorul care îi dă viață.
Glamiss,
un fel de geamăn al său este interpretat de Liviu Crăciun, un alt mare talent
al scenei românești.
Un
joc superb realizat în Macol, fiul lui Banco și al unei gazele (imaginați-vă
cum arată) face tânărul actor supertalentat George Călin. Macol este, dacă
vreți, justițiarul, cel care vine să împlinească prezicerile vrăjitoarelor,
dare care, mai rău decât Duncan și Macbett la un loc, bagă spaima în supușii
care îl așteptau ca pe o izbăvire. Nu vi se pare că seamănă cu ceva cunoscut?
George Călin are atâta haz încât de la prima replică cucerește în întregime și
fără drept de apel publicul spectator. Are și șansa unor replici savuroase pe
care i le-a dăruit autorul, dar și atuul talentului său.
Mai
există în această piesă două personaje care mie îmi plac foarte mult și care
punctează anumite momente cu un comic irezistibil.
Este
vorba de „Soldatul” care are el ce are cu „vânzătorul ambulant” de „limonată”
și haine vechi.
„Acest
soldat dement pe care îl joc, este o noutate pentru mine”, spune Andrei Duban,
interpretul său, „mi-a plăcut foarte mult pentru că am putut să „mă joc” și
într-o altă zonă decât până acum”.
Bogdan
Mușatescu, vânzătorul ambulant, destinde atmosfera prin gesturi și accentul de
„rrom” care aduc o notă de culoare, cu atât mai mult cu cât conflictul dintre
el și „Soldat” se desfășoară chiar în sală, în mijlocul spectatorilor.
Trebuie
să amintesc aici și pe Alexandru Finți, paza de corp a lui Duncan, care oferă
la rându-i alte momente de plăcere publicului, cu umor și talent.
Apoi
mai sunt și Alexandru Hasnaș, Marius Rizea, Giliola Brăileanu-Motoi, Mihai
Niculescu, și încă și încă, dar spațiul nu-mi permite să-i amintesc pe toți.
De
remarcat efectele speciale de sunet și lumini care completează atmosfera de
ceremonie de pe scena Naționalului.
Și
nu pot încheia fără a semnala ideea genială a Beatricei de a introduce la final
grupul de „mineri” care pun lucrurile în matca lor. Știți dumneavoastră cum. Cu
bâta!
Despre
Macbett nu se poate vorbi decât la superlativ. Veniți să-l vedeți. Îmi veți da
dreptate.
Înainte,
însă, de acest spectacol, trebuie să vă vorbesc despre o altă premieră,
„Moartea unui comis voiajor” în regia lui Horea Popescu.
Pentru
că am fost aproape zilnic în mijlocul repetițiilor, pentru că distribuția de la
„Moartea...” a fost alături de mine la începutul colaborării mele cu Teatrul
Național, acest spectacol rămâne un moment afectiv în viața mea.
Dincolo
de acest aspect, m-a impresionat puternic jocul excepțional al lui Virgil
Ogășanu în rolul lui Willy Loman.
La
fel de puternică, dacă nu chiar mai puternică, a fost impresia lăsată de Virgil
Ogășanu, ceva mai târziu, în „Omul din La Mancha” în regia profesorului Iani
Cojar.
După Macbett, frumoasa
regizoare a fost eroina unui material special. O
văzusem la lucru și am constatat că e puternică. Am văzut ce a realizat și am
constatat că e un mare talent. Am auzit-o vorbind și am înțeles că nu e numai
frumoasă, dar e și înțeleaptă și plină de pasiune.
Beatrice
Bleonț m-a vrăjit.
Cu
și despre Beatrice Bleonț
Motto: „Aș vrea, în
noaptea de vară, să ridic mâinile
Și în vârful fiecărui
deget să fie o stea”.
Veronica
Porumbacu – Ceasul încrederii
Poate că regizorul este
un magician. Sau, poate, este doar el însuși. Sigur
însă, este o persoană binecuvântată de Dumnezeu cu har artistic.
Succesul
și valoarea unei piese de teatru depind întotdeauna de talentul, viziunea
artistică, inteligența și munca regizorului. Misiunea sa este aceea de a
transforma un text dramatic în spectacol, în sărbătoare. Este un adevărat
ritual materializat în ore, zile, săptămâni, luni chiar, de neliniște, de
creație, de istovire. Dar este și o mare bucurie când, în seara premierei,
aplauzele nu se mai sfârșesc, ovațiile răsună îndelung și el, regizorul, iese
la rampă în admirația tuturor, spectatori și colegi.
Am
cunoscut-o pe Beatrice Bleonț toamna trecută, la Teatrul Național București.
Începea atunci pregătirile pentru o nouă premieră.
Am
avut șansa să o văd la lucru, și pot spune că are o putere de muncă fantastică
și este pe atât de ambițioasă pe cât este de delicată ca prezență.
Am
văzut-o preocupată, concentrată asupra unui gest ori a unui cuvânt, dar am
văzut-o și relaxată, privind cu ochii limpezi luminile toamnei. Și am văzut-o,
în seara premierei, emoționată, atentă de la pupitrul regizoral, la fiecare
amănunt din scenă, și apoi, fericită că spectacolul a avut succes.
Era
premiera la Macbett de Eugène Ionesco. Aș putea spune că Beatrice Bleonț este
urmărită de personalitatea dramaturgului cu care s-a „întâlnit” încă din anul
doi de facultate, și care, după cum îmi mărturisea în aceeași seară, i-a marcat
cariera.
Beatrice Bleonț: Dacă nu
aveam șansa întâlnirii cu Eugène Ionesco, nu aș fi putut monta atât de ușor
Shakespeare, nu m-aș fi putut apropia atât de repede de Cehov și de alții.
Pentru mine, Eugène Ionesco este un prag pentru orice trecere la alt dramaturg,
iar acest text ofertant este o mare șansă și pentru actor și pentru regizor.
Reporter: Macbett este un
spectacol greu, complex. Ai muncit mult pentru a-l realiza?
B.B.: Nici nu pot să spun că am muncit mult. Am muncit mai puțin decât la alte spectacole. Practic, repetițiile la scenă
nu au durat nici măcar trei săptămâni. Spectacolul s-a ridicat la Sala de
sport, dar practic, s-a repetat într-un timp foarte scurt.
Beatrice
este adepta lucrului în echipă. Ca atare, are deja format un colectiv la care
se mai adaugă și alți membri atunci când e necesar. Toți sunt însă mulțumiți să
lucreze cu tânăra regizoare. Iată ce spunea unul dintre colaboratori:
Andrei Duban: Lucrul cu
Beatrice este inedit de fiecare dată. Am lucrat mai multe piese împreună:
„Romeo și Julieta” la Sala Mare, la Budapesta două spectacole cu „Impresii
despre o dramă antică” și „Maestrul și Margareta”. În general, Beatrice are
darul de a aduna oamenii în jurul ei, este meritul ei de a-i strânge lângă ea sub
forma unei echipe.
Reporter: Este adevărat
că lucrează cu calm, într-o atmosferă plăcută, că nu se enervează, ca alți
regizori?
A.D.: Ei, se mai
enervează și ea, dar cu folos. E normal ca în pregătirea unei premiere să
existe praguri, dar se rezolvă, iar surplusul de energie face ca lucrurile să
se miște și acel prag să fie trecut. În orice caz, eu îmi doresc ca toate
colectivele să fie ca acel creat de Beatrice.
În
legătură cu relația dintre ea și colaboratori, Beatrice mi-a spus:
B.B.: În primul rând,
acest lucru se datorează, probabil, și faptului că și eu am fost interpret și
știu să mă apropii altfel de cei cu care lucrez. Îmi iubesc foarte mult
actorii, pentru că orice regizor trebuie să știe că, dacă nu are actori,
degeaba lucrează. Cu cât relația cu actorul este mai bună și mai frumoasă, cu
atât te reprezintă el mai bine pe scenă, după ce munca ta, practic, s-a
încheiat, iar el, actorul, duce mai departe gândurile tale, tot ceea ce ai vrut
să spui în spectacol. Țin foarte mult la actori și, de fapt, țin la toți cei cu
care lucrez.
Rep.: La Macbett a fost
la fel?
B.B.: Am avut niște
actori extraordinari și a fost minunat că toți au înțeles că este o muncă de
echipă și toți trebuie să funcționeze în aceeași cheie.
[...]
Încărcată
cu sensibilitate, Beatrice Bleonț își impune valoarea și prin crearea
coregrafiei, a ilustrației muzicale și a mișcării în scenă. La ea, muzica este
un simbol, devine personaj și idee. Împreună cu dansul, devine parte integrantă
a acțiunii. Aș spune că este un moment de elevație spirituală și intelectuală.
Rep.: Ilustrația muzicală, coregrafia îți aparțin. Este o altă pasiune a ta, în afara teatrului?
B.B.: Am fost balerină,
solistă la Operă timp de 12 ani și e normal ca în spectacolele mele să-mi fac
singură coregrafia și să-mi antrenez trupa. Dragostea mea pentru muzică, cu
care am crescut de la 3-4 ani, mi se pare la fel de normal să o valorific în
aceste spectacole.
Beatrice
vorbește de dragoste pentru muzică; vă asigur că are o vastă și rafinată cultură
muzicală, de altfel a absolvit și secția de coregrafie din Facultatea de
Teatru, pe lângă regie.
Este
momentul să amintesc aici câteva titluri de spectacole pe care Beatrice Bleonț
le-a pus în scenă până acum. Iată de exemplu „Nunta” de Cehov, „Jocul de-a
măcelul” de Eugène Ionesco, „Nevestele vesele din Windsor” și „Romeo și
Julieta” de Shakespeare ca și „Visul unei nopți de vară” de același autor, și
încă multe altele cu care a obținut numeroase premii care îi certifică
talentul.
Punerea
în scenă a unei piese de teatru impune mari responsabilități și ca director
tehnic și ca idee, concepție. Alături de autorul textului, regizorul este al
doilea creator, care împreună cu interpreții, dă viață cuvântului. Beatrice Bleonț se
implică afectiv în realizarea unui spectacol, fie el Shakespeare, fie Hugo fie
Cehov sau Ionesco.
Ușurința cu care lucrează
nu este întâmplătoare. Ea se datorează
talentului dar și pasiunii și culturii sale.
Contează
ceea ce se vede din sală, dar cred că este mult mai important ca publicul să
înțeleagă ce i se propune, ce-i sugerează regizorul, iar sensurile pe care le
dă Beatrice Bleonț gesturilor pline de expresivitate sunt sesizate de
spectatori, pentru că Beatrice Bleonț este o bună cunoscătoare a omului
și, mai mult decât atât, în planurile sale intră și o campanie culturală, sau
mai bine zis, de culturalizare a tineretului, care are nevoie de teatru pentru
a se putea regăsi.
Beatrice Bleonț: Mi-am
dorit foarte mult un spectacol care să aducă în primul rând public tânăr în
sală, să aducem tânărul spectator cât mai aproape de Eugène Ionesco, care, după
părerea mea, este un mare dramaturg, foarte puțin jucat la noi și prea puțin
înțeles. Mi-am dorit ca succesul cu „Romeo și Julieta”, piesă care a adus tineri
între 10 și 16 ani la teatru și care au văzut de zece și de douăzeci de ori
spectacolul, același succes să-l aibă și acest spectacol (Macbett –n.a.).
Tineretul trebuie să fie interesat de teatru.
După
ce ecourile premierei: aplauzele, ovațiile s-au liniștit, luminile se sting și
ele pe rând. Mă gândesc să vă spun o poveste despre o tânără prințesă plină de
har, iubită de toată lumea și dăruită cu puterea de a transforma tot ce atinge
în mărgăritare. Dacă mă gândesc mai bine, v-am spus-o deja.
Legat
de „Macbett”, îmi amintesc un episod petrecut într-o seară, la spectacol.
Piesa
montată de Beatrice își câștigase un public constant și din ce în ce mai
numeros.
Eram
în regrupare și beam o cafea cu Coco cu Gabi Iencec. Mai era acolo și Marian.
Mădălina ieșise.
Spectacolul
începuse iar noi îl ascultam pe Coco povestind despre pățaniile sale din
turnee.
La
un moment dat, intră un tip și se uită dezorientat la noi.
Gabi
îl întreabă ce dorește.
- Îi caut pe Bleonți, răspunde
personajul, cu o voce ciudată și un echilibru cam precar.
- E în sală, are spectacol, îi spun
eu, în ideea de a nu-i crea probleme Beatricei. Se mai întâmplau astfel de
lucruri, știam lecția.
- Da, bine. O aștept aici.
Gabi încearcă să-l convingă să renunțe
și să vină la pauză.
Tipul nici să nu audă.
- Băi, știi cine sunt eu? spune el,
răspândind un damf de alcool. Eu l-am tradus pe Hamlet.
- Mă bucur, dar...
Gabi vede că nu are cu cine discuta
și pleacă spre regizorat.
- Băi, habar nu aveți voi ce înseamnă
teatrul. Comuniștilor!
- Domnule, vă rog să plecați și să
reveniți la pauză, spune Marian.
Dar nu are nici un spor așa că pleacă
și el.
- Tu cine mai ești? îl întreabă
individul pe Coco. Se vede că nu știi ce e ală teatru.
- Sunt regizor. Dar dvs. cine sunteți?
- Eu l-am tradus pe Hamlet, băi, sunt
singurul traducător al lui Shakespeare! Uită-te la tine... ai față de comunist.
Coco renunță la replică și se ridică,
iar eu rămân singură cu amețitul.
- Sărut mâna...
- Bună seara...
- Eu...
- Știu, l-ați tradus pe Hamlet.
- Da, mă cunoașteți, nu-i așa?
- Nu, dar am reținut ce ați spus mai
devreme.
- Aha. Mda...
Și dintr-o dată:
- Ofelia, du-te la mănăstire!
- Acum? îl întreb
- Nu, mai stai puțin cu mine. Se vede
că ești singura care știe teatru de aici. Hai să vorbim despre Shakespeare.
Și
vorbim, de fapt, am încercat să spun ceva inteligent, dar n-a fost chip.
M-a
întrebat ceva de Julieta. I-am spus că îl caută pe Romeo de vreo cinci secole, dar
s-ar putea să apară.
- Nici tu nu mă înțelegi. Dar te
iert, Ofelia. Nu vrei să plecăm de aici?
- Unde?
- Afară, să bem o cafea.
- Îmi pare rău, dar nu pot acum, trebuie să intru în scenă, îi
răspund cu intenția de a scăpa mai repede de nebun.
- Lasă, știu că minți, Ofelia.
Eu mă ridic și dau să plec. Mă prinde
de mână și mă întreabă:
- De ce pleci?
- Lasă-mă, plec la mănăstire, adio!
- Dar te mai întorci?
Am plecat râzând în sală.
Cu
tot programul meu încărcat, nu ratam nici un spectacol cu Barrymore, jos, la
Amfiteatru.
Am
multe amintiri legate de acest spectacol. Țin minte că am vrut să-i fac o
farsă lui Ștefan, punându-i bani de recuzită în pălăria care rămâne pe scenă la
pauză. Neștiind cum va reacționa, Gelu a hotărât să renunțăm.
Apoi,
când pe 3 februarie, de ziua lui, am urcat pe scenă în toiul aplauzelor să-i
ofer flori lui Ștefan și să-i spun „La mulți ani”. Vroiam să-l pup dar
m-am blocat. Am lăsat-o pentru anul următor, dar s-a întâmplat la fel. I-am mai
dat flori pe fondul aplauzelor de final, dar niciodată nu am dus gestul până la
capăt.
Într-o seară mi-a spus ceva.
Nu am auzit, din cauza ovațiilor din sală și am dat doar din cap. Am făcut de atunci fel de fel de scenarii. Mi-a trecut.
În
altă seară, un copil care stătea chiar lângă mine deranja spectacolul. Îmi venea
să-l bat. Ștefan mi-a spus că trebuia să-l dau afară și pe copil și pe părinți.
Una peste alta, era
momentul să scriu o cronicuță. Și am scris-o.
Barrymore
sau „Lupta cu destinul”
Motto: „Dar ce
spuneam?
De
perfidul timp?
De
cal ziceam?
Mai
că aș da mirosul de tei dumnezeiesc
Pentru
un cal”.
Nichita
Stănescu – Shakespeare
Se
întâmplă uneori ca armonia de valori din care este alcătuit sufletul unui
artist să se destrame. Se naște atunci un fel de disperare, de încrâncenare în
a învinge timpul și chiar destinul.
Această
teribilă luptă cu destinul este esența partiturii scriitorului american William
Luce, „Barrymore”, piesă scrisă în anul 1996.
Incitat
de complexitatea textului sau poate de faptul că este om de teatru cu toată
ființa, Gelu Colceag a pus în scenă acest spectacol al decăderii. Pentru că așa
este lumea teatrului, e ca un alt univers în care se desfășoară viața cu
aspectele ei cele mai semnificative, de la glorie la cădere, de la strălucire
la anonimat, sau pur și simplu trecere neobservată, nici cât urma unui meteor.
Familia
americană de actori Barrymore, „familia regală” cum i se mai spunea, a dat mai
multe generații de artiști. Fratele mai mic al lui Lionel Barrymore (n.
28.04.1878 – m. 15.09.1954) și Ethel (n. 15.08.1879 – m. 18.06.1959), John
Barrymore, s-a născut în Philadelphia, Pennsylvania, la 15 februarie 1882 și a
murit la Hollywood, California, la 29 mai 1942. Studiază artele frumoase în
Anglia și debutează pe scenă în 1903, cu roluri în comedii ușoare, muzicale,
apoi din ce în ce mai complexe ajungând la Shakespeare cu al cărui Richard al
III-lea devine celebru. Joacă în filme roluri potrivite stilului său elegant și
subtil, cu tonalități dramatice, cum ar fi cele din „Moby Dick”, „Don Juan”,
„Dr. Jekyll și Mr. Hyde” sau „Grand Hotel” ș.a.
Bărbat frumos, figură
distinsă, profil de medalie, John Barrymore avea reputație de cuceritor
romantic și băutor. Începe și declinul. Moare
la 60 de ani, fără a-și fi îndeplinit visul de a mai fi o dată „Richard”.
Într-o
sală închiriată cu ultimele resurse financiare pentru doar două ore, Jack
Barrymore împreună cu sufleurul său și prieten de-o viață, Frank, încearcă să
dovedească, cui oare?! poate sieși, că mai este încă artistul de altă dată.
Acesta
este momentul propus de W. Luce în piesa sa.
Drama
lui Jack Barrymore, pentru că deși se râde în acest spectacol, el este o dramă,
acționează direct și imediat asupra publicului. Este un fel de alianță pe care
o creează încă de la intrarea sa în scenă Ștefan Iordache, care se identifică
cu personajul, printr-o legătură puternică dintre actor și eroul său.
Poate
că și rolurile acționează la rândul lor asupra sensibilității actorilor. Poate
că acest personaj i-a plăcut lui Ștefan Iordache, pentru că ce face el acolo,
timp de două ore, pe scena sălii „Amfiteatru” nu este interpretare, este
trăire.
Încercând
să reia Richard al III-lea din piesa lui Shakespeare, Jack Barrymore pierde șirul
replicilor, făcând confuzii între toate rolurile interpretate de el.
Se
concentrează greu, cade în stări de melancolie, amintindu-și întâmplări de
demult. Se creează acele momente psihologice, în care imaginația joacă feste
realității. Barrymore suferă. Imaginile gloriei sale artistice și masculine
dor, și atunci, în aceste clipe, Ștefan Iordache cântă.
Acum,
în aceste momente, când cu privirea în gol și țigara arzând singură între
degete, Ștefan cântă, aproape că nu mai știi cine este pe scenă: actorul ori
personajul?! și abia acum înțeleg de ce Gelu Colceag l-a ales pe Ștefan
Iordache.
La
rândul său, Gelu Colceag, pe lângă calitatea de regizor, o are și pe cea de
interpret. El este Frank, sufleurul și prietenul lui Jack Barrymore. Este omul
care menține un fel de echilibru între toate schimbările de ritm și acțiune ale
eroului principal.
Este
același și pe scenă și în afara ei, aspru sau binevoitor, tandru ori melancolic
și înțelegător, devenind crud ori ironic atunci când eroul, fie uită replicile,
fie visează sau pur și simplu se răsfață.
Gelu
Colceag este natural și eficient, dovedind și în interpretare același
profesionalism ca și în regie, el joacă și un al doilea rol, cel al mentorului
spiritual al lui Barrymore, Ned, care apare în momentele dramatice ale
evoluției personajului central.
Și
Gelu Colceag cântă, ba și dansează împreună cu Ștefan Iordache, după coregrafia
Roxanei Colceag.
Superb
dialogul dintre personaje, textul fiind tradus și adaptat cu mână de maestru de
domnul Radu Beligan și de Liviu Dorneanu. Publicul râde, dar cu ușoară
amărăciune pentru neputința de a interveni în rosturile tainice ale unor
destine care își urmează implacabil traiectoria.
Secvențe
cu un puternic accent liric, ca evocarea fratelui și surorii mai mari,
simbolizați printr-o spadă și o cochetă umbreluță din dantelă ori amintirea
bunicii Dru „Mumm-Mumm”, sau merele roșii ale fericirii sau poate ale
păcatului, produc stări de adâncă emoție.
Ca
și tabloul final, când Jack încearcă să trișeze sperând că așa va învinge în
lupta cu timpul, cu destinul.
Spectacolul
de la Național se termină în forță.
Mult
după ce protagoniștii s-au retras, publicul rămâne cu o senzație ciudată, o
stare care te urmărește multă vreme după ce ai părăsit sala, întocmai ca
efectul unui drog, cu întreaga sa avalanșă de imagini care îți revin în minte
și de a căror obsesie nu mai poți scăpa.
*
* *
George
Motoi mi-a mai făcut o surpriză plăcută și de 8 martie, tot cu trupa de la
Brăila, la Bulandra de data asta, unde au adus „Gaițele”, în regia aceluiași
artist, George Motoi.
Venise
însă timpul și materialului mult așteptat. Într-o zi rece de sfârșit de martie,
ploaia își făcea de cap prin București, iar eu cu George Motoi vorbeam în
regrupare despre problemele teatrului și filmului românesc. Era luni, o zi de
relache.
De
vorbă cu George Motoi într-o zi de relache –
Motto: „Adevărata măreție este independentă, plăcută,
familiară; ea se lasă atinsă și nu pierde nimic din valoare-i, privită de
aproape”
La
Bruyere
Știm atât de puțin sau ne
este îngăduit atât de puțin să pătrundem în viața și gândurile care alcătuiesc
o ființă excepțională.
Îl vedem pe scenă sau
într-un film, trece uneori pe lângă noi, dar universul său spiritual nu-l putem
surprinde decât fragmentar.
Stau
acum de vorbă cu actorul de mare talent George Motoi. Încep să-i cunoscu
gândurile, viziunile asupra lumii și a artei și, ușor-ușor, adevărata sa ființă
îmi apare la fel de delicată și plină de farmec ca și prezența sa pe scenă.
Reporter: Ce mai faceți,
domnule George Motoi?
George Motoi: Sunt după o
premieră epuizantă ca efort și simt acel „gol” care se instalează în artist
după un asemenea volum de muncă, iar acum – sigur că nu mai avem repetiții
zilnice sau chiar de două ori pe zi – dar așteptăm de fiecare dată cu emoție
reprezentațiile pentru care ne concentrăm, ca să putem depăși, poate, la
întâlnirea cu publicul, nivelul atins de-a lungul unei perioade de pregătire –
mă refer la Macbett – care a fost deosebit de interesantă. În rest, mă confrunt
cu un peisaj cultural-artistic care pune pe gânduri, care și îngrijorează și
arareori găsești satisfacția evenimentului de cultură și artă, a evenimentului
autentic. Deși avem valori incontestabile, deși afișele teatrelor conțin
promisiuni, totuși peisajul general, mie personal, nu-mi lasă o impresie prea
bună. Și adesea mă întreb de ce? Cred că nu ar trebui, de pildă, să existe
spectacole care nu respectă o anumită rigoare estetică, spectacole care alunecă
teribil în obscenitate, în desuetudine, în frivolitate, ba chiar într-o
vulgaritate grosolană, care nu are nimic de-a face cu scena, cu arta teatrală.
Mă întreb, de unde acest lucru? Pentru că, după revoluție, această avalanșă de
„urât” îngrijorează și cred că una din cauze este o libertate prost înțeleasă a
actului artistic, o ignorare a ceea ce numeam pe vremuri politică culturală,
orientare artistică; sunt termeni uzați și le-am zis după revoluție „vocabular
de lemn”, dar acești termeni, în esența lor, conțineau rigoarea, un program,
conțineau frumosul, mesajul, conțineau până la urmă sensul de azi al culturii
și al teatrului. Nu știu ce ar trebui făcut, nu știu cine e răspunzător pentru
această degringoladă sau de cine depinde să se schimbe ceva. Dar ea se
instalează îngrijorător și e păcat, că avem teatre și regizori de valoare, să
nu mai vorbim de actori...
Rep.: Și mai riscăm ca și
publicul să se obișnuiască cu asta.
G.M.: Eu zic că riscăm să
stricăm publicul, ceea ce este mai grav, sau să răspundem unor plăceri primare
ale publicului. Nu mai există acea dorință de a înălța publicul, nu de a-l
educa – pentru că publicul de teatru trebuie să fie deja educat, să aibă un bun
simț, lucruri care se moștenesc. Dar teatrul poate inspira spectatorul, îl
poate determina. Or, această grijă a dispărut și nu e bine. Eu personal sunt
adeptul teatrului activ, de atitudine e prea mult spus, dar un teatru care să
surprindă problematicile cele mai acute care frământă spectatorul la un moment
dat. Dacă acest impact nu există, atunci teatrul devine doar artă, dar
gratuită, artă în sine. Adesea el poate fi făcut foarte bine, dar nu are
receptivitatea dorită din partea spectatorului. Am văzut multe spectacole așa,
în genul ăsta. Nu vreau să enumăr sau să aduc în discuție numele unor colegi
regizori sau directori de teatru, dar dacă grija aceasta nu există, riscăm ca
teatrul să slăbească, să fie ignorat, disprețuit, să nu mai aibă profunzime. Trebuie ca cineva să adune aceste lucruri, să construiască iar un program
estetic al teatrelor. Atâta timp cât avem valori, pasul e ușor de făcut.
Trebuie doar voință și o anume responsabilitate a fiecăruia dintre noi, dar mai
ales a acelor care conduc destinele culturii și ale teatrelor. Sigur că teatrul
trebuie deschis inovației, trebuie să lupte cu tot ce a acumulat pentru a se
înnoi permanent, dar trebuie să existe o măsură în toate. Chiar dacă unii cred
că au descoperit ceva nou, ceva extraordinar, de fapt nu au descoperit nimic,
pentru că în istoria îndelungată a teatrului, totul s-a experimentat.
Experimentul are avantajul de a împrospăta, dar are și dezavantajul de a
introduce mutații nefericite, și acesta e fenomenul care se petrece în peisajul
teatral românesc. Ne confruntăm, de asemenea, cu foarte multe televiziuni, ce
prezintă pe o mulțime de canale o invazie a filmului american, care pe mine nu
mă satisface absolut deloc. E o invazie de prostituție cinematografică în care,
în afară de crime, sex, droguri, pistoale și cascadorii, nu văd altceva. Rar am întâlnit un
film bun, care să-mi satisfacă cerințele și nevoia de film autentic. Toate sunt
pe același șablon și, ceea ce e mai grav, e că au influență mai ales asupra
tineretului care și așa, după atâția ani, e debusolat, mai cu seamă acum, în
acest deceniu de căutări postdecembriste. Și
nu înțeleg de ce există în om o înclinație, poate, de a împrumuta numai ce este
rău. Se pare că Satana lucrează serios asupra noastră. Și pentru toate astea ar
trebui să poarte cineva răspunderea.
Rep.: Ar putea publicul riposta cumva?
G.M.: Publicul merge,
vede, iar dacă ar spune „nu-mi place” e condamnat să vadă același lucru. Și cui
să se plângă? Publicul discută, ba chiar se și plânge, dar numai atât.
Altcineva ar trebui să acționeze și să dea publicului ceea ce el are nevoie.
Dacă vrem să avem un tineret sănătos, care să facă ceva bun cu societatea asta,
trebuie avută și această grijă. Dar la noi, se aduc din Vest toate poveștile
acelea deșănțate, pentru sunt mai ieftine sub aspect comercial. Aspectul ăsta
comercial ne va îngropa pe toți. A fi comercial este o calitate, nu un scop în
sine, să facem orice numai ca să scoate niște bani și mai departe nu ne mai
interesează! Nu mai vorbesc de toate aceste emisiuni de prost gust, așa-numite
„de umor” sau de jocurile astea de Bingo, care ne-a sufocat și care ocupă ore
și ore pentru o tragere la sorți care s-ar face rapid, fără a transforma și
asta în spectacol, o caricatură de spectacol cu fel de fel de fetițe, care
unele sunt frumușele, dar nu au ce căuta acolo. Este un dezmăț general
acceptat, întreținut și chiar dezvoltat. Pe de altă parte, înțeleg că țara
trece prin momente grele, prin bugete de austeritate, fără a găsi soluții
pentru a ieși din impas. Ni se cere mereu să ne sacrificăm. Până când? Până vom
dispărea probabil. Este o rușine să te tot gândești dacă îți ajung banii pentru
chirie, pentru întreținere, dar oare mai rămân să și mănânci ceva sau pentru o
pereche de pantofi?! Întrebări care macină și distrug omul, până la urmă. Este
un „pressing” al sărăciei care mă îngrijorează. Ar trebui să se scrie texte
inspirate din situația actuală, este un material de dramaturgie care ar trebuie
exploatat. Teatrul trebuie să fie actual, cu texte scrise acum. Nu ne putem
permite să introducem în textul clasic elemente actuale. Nu putem decât să
facem cel mult o aluzie la prezent.
Rep.: Unde simțiți că
aveți o zonă mai largă de exprimare, pe scenă, în film sau ca regizor?
G.M.: Libertatea totală
de exprimare o am atunci când fac un spectacol, pentru că atunci mă simt în
largul meu, responsabil pentru actul pe care îl fac și nu depind de nimeni. Mă
gândesc bine la piesa pe care o aleg, cum o să o fac, și mă simt atunci în
plenitudinea voinței mele intelectuale. În cinematograf(ie) depinzi de foarte
multe lucruri: de scenariu, de regizor, de tehnica cinematografică, de cadrul
de filmare, dar și acolo ai o oarecare libertate de exprimare care ține de
talentul tău, de combustia ta interioară, de rolul pe care îl abordezi, ca și
în teatru.
Rep.: Oare nu cumva
starea de spirit este mai puternică pe scenă, cu publicul alături, decât în
fața camerelor de filmat?
G.M.: Da, dar elaborarea
creează stare de spirit. Pentru că în camera de luat vederi eu văd o mie de
spectatori ori un popor întrege. La actorii de film se creează un anumit
reflex. Camera reprezintă partenerul și atunci ai aceeași senzație pe care o ai
pe scenă. În film nu poți avea continuitatea pe care o ai la teatru. De aceea,
ca să poți aborda un rol în film, îți trebuie foarte multă pregătire, un studiu
special al rolului. Ca să filmezi astăzi un cadru de la final, mâine unul de la
începutul filmului și apoi altul de pe la mijloc, trebuie să cunoști foarte
bine demersul dramaturgic, regizoral și actoricesc. Trebuie studiu și muncă pe care
un actor de film le face. Eu nu m-am dus la nici o filmare nepregătit.
Cunoșteam totul perfect. Vorbesc de filmele mari, care m-au consacrat și care
mi-au adus atâtea premii.
Rep.: Și totuși, la
filmare nu vă lipsește acel final fierbinte, aplauzele?
G.M.: Aveți dreptate, dar camera are un bâzâit specific,
foarte discret, care îi dă actorului o stare extraordinară. Și atunci când el
nu se întrerupe și regizorul nu spune „stop”, ai senzația că ești acceptat și
de partea cealaltă. La teatru ai structuri de
public foarte diferite și nici nu știi de care trebuie să ții cont. Ca să
depășești anumite cerințe, trebuie să ai puterea de a capta sala, care e alta
de fiecare dată. Nu sunt două reprezentații la fel. Depinde și de starea
actorului și de public să se întâmple acel ceva. E un mister undeva. Se creează
o legătură cu publicul, care este un partener autentic. El reacționează la ceea
ce asistă și reacția se transmite la mine pe scenă.
Rep.: Se simte?
G.M.: Sigur că se simte
și e extraordinar, extraordinar.
Rep.: Dar ca regizor, cum simțiți această colaborare cu
sala?
G.M.: Simți prin cursul
spectacolului. Un regizor adevărat preconizează această reacție. Trebuie să-și
cunoască foarte bine publicul, să-i dea cât, când și ceea ce îi trebuie
publicului.
Rep.: Și mai ales, să știe să-i aleagă pe cei care îl
reprezintă în fața publicului, să-și aleagă bine distribuția.
G.M.: Actul distribuției
este foarte greu. Trebuie să cunoști foarte bine tipologia, să alegi actorii cu
acea mobilitate interioară care să răspundă cerințelor tale în conturarea
caracteristicilor personajelor, a unor conflicte, unor confruntări de idei. A
intui, ca regizor, personalitatea unui actor într-un rol, este un lucru de mare
rafinament. Îmi place foarte mult să lucrez cu oameni tineri, la care pot simți
un anumit puls, pe care eu îl pot pierde uneori, din cauza rutinei, a prea
multor experiențe, ori din cauza vârstei, iar ei pot fi un control. Dar și
tinerii pot învăța enorm din experiența mea. Se creează un fluid teribil de
interesant între generații. Eu caut fluidul acesta și îl întrețin și am
întâlnit tineri care au răspuns la aceasta, iar lucrurile au mers extraordinar.
Rep.: Planuri de viitor?
G.M.: Sunt două texte pe
care îmi doresc să le pot realiza. Nu vă spun numele, dintr-o superstiție, dar
fiți sigură că ele corespund rigorilor de care vorbeam la început. Aștept doar prilejul.
Să vedem unde, când și cu cine. Nu este simplu.
Sper să-mi ajute Dumnezeu să găsesc climatul propice, să pot face aceste două
spectacole. Teatrele au probleme financiare, iar un spectacol, dacă nu-ți
găsești un sponsor, e greu de realizat doar din bugetele teatrelor. Acum
depinde și de întâmplare. Cu domnul Bratu, pe care l-ați cunoscut, m-am
întâlnit întâmplător și mi-a adus cele două spectacole din provincie pe care
le-ați văzut. S-a întâmplat. Se mai ivesc astfel de ocazii. Le așteptăm.
De
câte ori am stat de vorbă cu George Motoi, m-au impresionat plăcut
sensibilitatea și rafinamentul ce îl caracterizează și asta se simte până și în
felul în care vorbește, în tonalitățile și timbrul plăcut al vocii. Și, de
fiecare dată, mi-am dorit să mai existe și o „dată viitoare”. Vă promit că va
mai fi o „dată viitoare” și pentru dumneavoastră.
Vom
mai elabora un material interesant, George Motoi și cu mine, imediat după
Paște, tot într-o zi de relache, undeva pe treptele Naționalului în foaier,
pentru că în restul sălilor se zugrăvea. Și iarăși, ca doi trubaduri, cântam
serenade teatrului și școlii românești de teatru.
Eram
supărați rău pe vremuri și pe prostie.
Și
am hotărât noi atunci că ar fi bine să se facă școală de teatru la Național. Și
cine știe?! Poate că se va face...
*
* *
La
„Toujour l’amour” trebuia să merg cu Lelia dar ea nu a putut ajunge, așa că
m-am bucurat singură de frumusețea de pe scenă.
Doi
tineri frumoși și talentați, Carmen Ungureanu și Dan Puric, ne spun povești de
iubire în pas de dans, la Sala Atelier. Și o fac atât de frumos, încât, după ce
se termină regalul, îți pare rău că trebuie să te întorci acasă.
Puteam să nu scriu
despre asta?!
DACĂ
DRAGOSTE NU E, NIMIC NU E
Motto: „Îmi învățam
cuvintele să iubească,
Le
arătam inima,
Și
nu mă lăsam până când silabele lor
Nu
începeau să bată”.
Nichita
Stănescu – Ars poetica
Încă
din antichitate dansul a reprezentat viața. La început era o manifestare
rituală în cadrul magiei animiste, o formă primară de religie și de cult. În
vechiul Egipt, începând cu invocarea forțelor supranaturale până la ceremoniile
funerare, dansul s-a transformat treptat în spectacol, depinzând de un
scenariu. Exemple avem. „Textele sarcofagelor”, datând din 2250-1780 î.Hr. Cele
mai reprezentative sunt, însă, serbările organizate de greci în cinstea zeului
Dionysos, „Dionisiile” cum se mai numesc, în care dansul trebuia să exprime
personalitatea zeului. Principala manifestare a acestora era „Comos”-ul, un
banchet la care se cânta și se dansa, cu variații de tonalitate și temperament,
ajungându-se la orgii generale. Acest cult a pătruns până la noi, odată cu
înființarea coloniilor grecești la Marea Neagră, primele dovezi existând la
Histria, din sec. III î. Hr.
Folclorul
românesc cuprinde la rându-i dansuri rituale cu caracter magic sau religios,
cum ar fi Vicleimul, Paparudele, Brezaia, Călușul etc.
Cam
de prin sec. V î. Hr. se cunoaște și pantomima, originară la greci,
perfecționată la romani și care este o reprezentare prin gesturi și atitudine a
unei acțiuni, înlocuind textul vorbit. Hegel consideră pantomima ca „singurul
element care poate ridica dansul în domeniul liber al artei” („Despre artă și
poezie”).
De
aici până la dansul cult, la baletul clasic și dansul modern, a mai trecut ceva
vreme. Dansul este, după părerea mea, simbolul grației în artă, un mod special
de a exprima, prin gest și mișcare, sentimentul omenesc.
Și
tot de la facerea lumii există și iubirea, dintotdeauna, toujorus l’amour.
Eram
pregătită, când am venit să văd spectacolul cu „Toujours l’amour” la sala
Atelier a Teatrului Național București, știam că va fi așa, știam că Dan Puric,
ca de fiecare dată, va oferi publicului ceva admirabil. Un sentiment de subtilă
surpriză s-a născut când am văzut cum Carmen Ungureanu, alături de soțul și
partenerul său, dă, în fiecare moment, câte un accent întregitor de frumusețe.
E
adevărat că frumusețea trebuie mai întâi simțită și abia după aceea poți
încerca să o explici.
În
„Toujours l’amour”, frumusețea temei și sensibilitatea execuției sugerează
mereu același lucru: talent și pasiune deopotrivă.
Iubirea
este un subiect care se pretează la orice alcătuire. Dar aici, nu cred că este
vorba de „ce” ci de „cum” se derulează această poveste pe scenă.
În
primul rând, totul începe după ce s-au stins complet luminile. Deschizi apoi o
„ușă” și, iată-te, ca într-un vis, într-o altă dimensiune, unde, sub o lumină
caldă, două rândunele își „ciripesc” de dragoste.
Spectacolul
este, de fapt, un poem frumos și simplu, despre iubire.
Dan Puric: Iubirea este singura sursă care ne definește. Ortega Y gasset José
spunea că „pentru a iubi îți trebuie talent”. Dacă ar exista școli de suflet,
atunci oamenii nu ar face anumite lucruri niciodată, de când se nasc și până
mor. Asta e, însă, istoria umanității: în limită, nu în spirit. Spiritul a
luat-o întotdeauna împotrivă”.
Și
iată-l pe Dan Puric dovedind, prin ceea ce a realizat aici, superioritatea
spiritului.
O
mirare de vis împrăștie ceața lăsată pe marginea lucrurilor, din indiferența
naturii și obișnuința omului.
Prin
dragoste, ca într-o renaștere, facem cunoștință cu noi înșine pentru întâia
oară și începem să pătrundem, alături de Dan și Carmen, într-o stare inocentă
de fericire.
Cei
doi eroi ai poveștii noastre ne poartă prin lume cu iubirea de mână, într-o
retrospectivă intimă, în sunetul muzicii și în pași de dans.
Există,
oare, vreo altă modalitate prin care să găsim o asemenea bogăție de gesturi și
mișcare ale corpului omenesc, decât prin dans? Dansul în doi, între parteneri,
prin care comunică unul cu altul, în întregul aceleiași unduiri.
Sunt
în acest spectacol secvențe de intens lirism care învăluie personajele într-un
fel de halou, dar sunt și pasaje cu ritm de jocuri de artificii, în care
măiestria interpreților este la cota cea mai înaltă, ca și momentele de
pantomimă, superb realizate.
Deși
sunt scene fără conversație, atmosfera creată de Dan și Carmen este lejeră,
relaxată, o ambianță caldă, o relație de înțelegere și simpatie care se naște
între cei de pe scenă și publicul spectator, încântat de dans dar și de umorul
fin al celor doi protagoniști.
O
estetică profund originală găsim aici, un fel de sculptură în mișcare
armonioasă, ceva greu de exprimat în cuvinte, care te lasă amețit și fermecat.
Cum fermecată am rămas la povestea realizării acestui spectacol de zile mari. O
poveste de iubire pe care mi-a spus-o Dan Puric. Era acum vreo patru ani.
Exersa pentru „One man show”, iar Carmen, puțin abătută, puțin dezamăgită
la vremea aceea, stătea pe lângă soțul ei, privindu-l la repetiții. Într-o zi
Dan i-a propus să danseze cu el. Ușor-ușor, s-a născut ideea acestui spectacol
de cuplu. Nu a fost ceva continuu, ca „un fir roșu”. Nu știu nici ei cum și ce
va fi. Cu timpul, lucrurile s-au așezat și a ieșit ceea ce vedem acum. O dată
cu acest spectacol s-a schimbat și starea de spirit încercată de Carmen, care,
cu ajutorul „tiranic” al soțului ei, și-a recăpătat încrederea și siguranța. Au
muncit mult și muncesc în continuare. I-am văzut venind de la scenă la cabină,
după repetiții, scăldați în sudoare. Îl văd pe Dan Puric exersând în orice
moment liber pe care îl are, indiferent de piesa în care joacă. Are o putere de
muncă inepuizabilă. Se văd și rezultatele: momente superbe de emoție, frumusețe
și adevăr, exprimate de Dan Puric și frumoasa lui parteneră.
Carmen
Ungureanu este seducătoare. Are, pe lângă talent, un anumit tip de frumusețe,
pură și gravă, și un surâs care aș spune că este unul din personajele poveștii.
Îl privește pe partenerul său în ochi și atunci totul palpită, cele mai mici
fibre de pe chipul ei se animă, e ca o floare care tresare la cea mai mică
adiere.
Pe
de altă parte, Dan Puric are în el ceva fantastic, o forță care contaminează și
care ne obligă să descoperim esența însăși a gestului. Are darul de a crea
efect estetic, fără a-și falsifica personalitatea. Privindu-l dansând, cu acel
calm, cu acea distincție supremă pe față, mă gândesc că l-aș putea numi „un
nobil prinț” al dansului, alături de prințesa sa.
După
ce ultimele aplauze s-au stins și am început să aud zumzetul acela care face
trecerea la lucrurile obișnuite, mi-a venit în minte Baudelaire, care, într-un
moment asemănător de trecere de la vis la realitate scria:
„Redeschizându-mi
ochii plini de jar,
Am văzut oroarea în
jurul meu.
Și simțeam atunci, când
mă retrăgeam
În propriul meu suflet,
durerea grijilor blestemate”.
Voi
mai avea ocazia să mă uimesc de frumusețe alături de Dan și de Carmen. Acum
însă sunt la etajul patru cu Gelu Colceag. În sfârșit l-am prins liber și nu am
altceva de făcut decât să-l ascult.
Știam
despre Gelu Colceag numai lucruri bune. Bine, fiind director la Național, mai
căpăta și câte o înjurătură printre dinți, fără să audă.
În
schimb, toată lumea, începând cu recuzita și terminând cu maestrul de lumini și
cu eroul principal, era încântați să facă o piesă cu Gelu Colceag. „Știe ce să
ceară, muncește cot la cot cu noi, este extraordinar”, spune toată lumea.
Vorbind
cu el, am descoperit un om de caracter, o personalitate deosebită. Un artist de
excepție, care are și expresie și mijloacele pentru a realiza valori. Și Gelu
Colceag asta face de o viață.
„Întotdeauna
în ceea ce fac am perspectiva întregului”
·interviu cu Directorul artistic al Teatrului Național
București,
actorul și regizorul
Gelu Colceag –
Motto: „Deși pot înverzi această iarbă uscată
Fără
să am nevoie de verde, (...)
Deliberat, mă adaug
vouă, egalilor mei,
Slujind adevărul.”
Nichita
Stănescu
Iată-mă în biroul de la
etajul patru al Teatrului Național, între două repetiții, stând de vorbă cu
directorul artistic Gelu Colceag.
Actor și regizor, Gelu
Colceag confirmă, și ca om, întru totul, gândurile care s-au născut urmărind
spectacolele sale. Te impresionează plăcut
încă de la început, prin modul civilizat de a fi, un anumit gen de discreție
politicoasă, apoi, un limbaj firesc al unei persoane cultivate și educate, cu
un caracter ferm. Adânc cunoscător al oamenilor, Gelu Colceag este devotat
frumosului și valorilor umane.
Reporter: Cum a fost
începutul în ale teatrului?
Gelu Colceag: Ne
întoarcem în negura timpului, Cred că aveam 7-8 ani, când am dat prima oară cu
nasul de chestia asta de care n-am mai scăpat. Am fost selectat pentru o
emisiune de teatru radiofonic pentru copii, după care, mulți ani, am rămas în
acea echipă. La televiziune am jucat vreo 2-3 ani, în emisiuni pentru copii, pe
urmă, la Palatul Pionierilor am început să fac teatru la cercul de teatru. În
teatrul profesionist am debutat pe la zece ani, într-un spectacol în regia lui
Pintilie, la Teatrul Bulandra, Municipal pe vremea aceea, în „Cezar și
Cleopatra”; la Bulandra am jucat încă un spectacol tot al lui Pintilie. Am
debutat cu un regizor mare și asta mă onorează. Am mai jucat la Nottara, iar în
liceu, am jucat în filmul lui Mureșan: „Răscoala”. Am dat la facultate și de
aici am început...
Rep.: Cu regia cum a
fost?
G.C.: Mă bătea pe mine
gândul cu regia de când eram student la „arta actorului”, nu am avut curaj,
mi-a fost frică și rău am făcut. Dacă aș fi avut pe cineva să mă sfătuiască,
cum fac eu acum cu cei tineri, poate că aș fi intrat mult mai devreme și mult
mai bine în regie și cred că aș fi fost în alt punct acum. Abia prin anii ’80 am
făcut cursuri postuniversitare de regie. A fost greu, m-am luptat cu o
prejudecată pe care eu o consider nefondată, cum că dacă ești actor, nu poți fi
foarte bun regizor. Eu nu cred asta, și un exemplu notoriu este Liviu Ciulei.
Mie mi-a folosit foarte mult că am fost actor și îmi folosește în continuare.
Dar, ca să șterg această etichetă, care foarte greu mi s-a dezlipit de pe
frunte, a trebuit la un moment dat chiar să mă las de actorie. Am revenit acum,
cred însă că e absolut întâmplător, nu vreau să recidivez pentru că mă simt
foarte bine ca regizor și cred că mă reprezintă mult mai bine această ipostază.
Poate că din cauza structurii mele. Sunt născut în zodia „taurului” și sunt ca
un „bou”, referindu-mă la capacitatea de muncă. Întotdeauna, în ceea ce fac, am
perspectiva întregului. A fi regizor presupune și acest lucru, de a te
înhăma la o muncă, de a avea responsabilitatea deplină a acelei munci și
de a o duce la bun sfârșit. Această coordonată a mea, pe care o am în gene,
devine un atu pentru regizor, de a duce munca la bun sfârșit, de a conduce
oamenii. Apoi, regia mă reprezintă și ca exprimare, ca mijloace. E o modalitate
de cercetare, de autodescoperire. Cu ocazia asta cercetez lumea, mă descopăr pe
mine și pe ceilalți. Evoluez și reflectez asupra sensului existenței prin
intermediul regiei. Ca actor, lucrurile sunt puțin mai limitate. În orice caz
nu e vorba de un întreg ci doar de o parte. Și pentru că structura mea era
asta, vedeam pădurea în loc să văd copacii, iar treaba mea era să văd atunci copacii
și din cauza asta cred, nici nu făceam bine actoria. Acum mi-e mai ușor, odată
știind foarte distinct care sunt unghiurile de fiecare parte, actori ori
regizor, mi-a fost mai simplu, cel puțin cu experiența cu Barrymore, unde e
drept că partitura este concepută de mine și, ca regizor sub ochii căruia se
naște spectacolul și ajută la asta prin intervențiile sale, de la a sufla
textul până la a determina destinul personajului în scena finală.
Rep.: Vorbiți-mi acum de
trecerea de la artă la manageriat. Cum se împacă una cu alta?
G.C.: După părerea mea,
ține tot de structura mea, anumite date care m-au ajutat și mă ajută să pot
face și acest lucru. Când am intrat prima dată în această zonă, a fost la
A.T.F., unde colegii mei, oameni remarcabili în teatrul românesc, au decis că
am calitățile necesare pentru a fi decanul acestei facultăți. Nu-mi trecuse
niciodată prin minte așa ceva, nu a fost ceva la care să fi aspirat nici
atunci, nici acum. Și, după ce am câțiva ani buni de experiență managerială,
nici nu-mi doresc. Îți spun sincer că aș fi cel mai fericit dacă nu aș avea și
asta pe cap. Dar trebuie să-și asume cineva și acest lucru. „Dragul meu, cineva
trebuie s-o facă și pe asta, iar dacă tu ai calitățile și capacitatea de a o
face, e păcat să nu o faci”, mi-a spus maestrul Ciulei, atunci când am fost
propus decan și m-am dus la el. Cred că a avut dreptate, pentru că, deși la un
moment dat a însemnat un sacrificiu, cu timpul lucrurile au început să meargă
bine și în zona creativă. A venit apoi propunerea de la Teatrul Național, de la
domnul Cojar, și am venit aici unde, sigur, lucrurile sunt mai complicate fie
și numai că aici sunt mai mulți oameni. Dar ai și satisfacții când treaba
merge, și la T.N.B. treaba a mers. Dar eu nu vreau să fac asta sau numai asta.
E un consum mare de energie și chiar un efort psihic, în ultimă instanță
nerăsplătit nici pe departe cum ar trebui și nu mă refer la partea materială,
ci la înțelegerea oamenilor. Ei au senzația că ești singurul răspunzător de
destinul lor, în măsura în care destinul lor se intersectează cu managerul. Și,
cred că acesta le poate rezolva orice problemă. Oamenii nu pot sau refuză să
înțeleagă că, până la urmă, și managerul este tot om ca și ei, numai că are și
această responsabilitate care îl proiectează în cele mai infernale procese de
conștiință privind opțiunile sau deciziile. Iar răsplata, din păcate, nu numai
că nu e la nivelul eforturilor, dar uneori este nedreaptă.
Rep.: În situația de
artist și manager, cine influențează pe cine?
G.C.: În orice caz, nu am de gând să fiu vreodată în
postura în care managerul să influențeze artistul. Nici
nu vreau să aud. Dimpotrivă, spun sincer că sunt manager atât cât îmi permite
artistul. În momentul în care am de lucru în zona creației, las asta deoparte,
cu orice risc. Deocamdată, am dispoziția să le pot împăca pe amândouă, pentru
că am simțul responsabilității, care este un blestem în momentul de față, și
care mă face să rezolv lucrurile, cu efort personal însă, pe sănătatea și
nervii mei.
Rep.: Aveți anumite
criterii după care vă alegeți oamenii pe scenă și în teatru ca instituție?
G.C.: În zona creației,
important este talentul și modul în care „văd” actorii într-un rol sau altul.
În ceea ce privește colaboratorii, sunt oameni care corespund acelorași criterii
ca și în zona managerială. Îmi place să lucrez cu oameni responsabili,
riguroși, sinceri. Iar sinceritatea implică și loialitate. Eu sunt loial față
de echipa cu care lucrez și în orice situație sunt foarte sincer, asta
implicând și divergențe de opinii, controverse. Dar se pot rezolva fără
probleme când există încredere, când nu sunt suspiciuni și oamenii nu sunt
duplicitari. Detest duplicitatea, care, după mine, este semnul oamenilor
mediocri.
Rep.: Cum vedeți relația cu publicul spectator, credeți în
această relație?
G.C.: Nu numai că eu cred
în asta, dar sunt un pasionat de psihologia receptării. Fac spectacole pentru
public. Este extrem de fascinant să poți „manipula” publicul. Să-l fac să
privească unde vreau eu, să simtă ce vreau eu să simtă, să înțeleagă ce îi
propun eu. Prin cuvântul „eu”, înțeleg echipa, nu e vorba doar de mine, ci,
începând cu dramaturgul, terminând cu mine, și, firește, toți ceilalți, eu
reprezentând echipa, prin intermediul actorilor de fapt, ei sunt cei care intră
în relația directă cu publicul. Fără public, teatrul nu poate exista. Este una
din formele de artă în care publicul este la fel cu cei de pe scenă.
Rep.: Cât de necesară credeți că este critica – stricto
senso – în cronicile de teatru sau în reportaje, articole?
G.C.: Critica este necesară pentru creatori, cu condiția
să fie constructivă. Să ne imaginăm o sală impresionată plăcut de un spectacol,
un public care se manifestă în acest sens, aplaudând, mulțumind celor de pe
scenă pentru emoțiile și plăcerea pe care le-a trăit. Spectatorul trăiește o
experiență unică, dacă pe scenă este ceva bine făcut. În momentul în care în
sală există un cronicar, un consemnatar al fenomenului, și din păcate la
spectacolele mele există în proporții îngrijorătoare, ceea ce mă face să cred
fie că nu avem un limbaj comun, fie că suntem diferiți ca simplitate sau
sofisticare, ori chiar nu au instrumentul necesar și dacă nu îl au, ar trebui
să se uite măcar la reacția publicului, un astfel de consemnatar o poate face
fie din rea intenție, fie din lipsă de profesionalism, și la spectacolele mele
o fac, total nedrept și destructiv. Atunci
când critica este la obiect și argumentată, nici nu te poți supăra. Problema e
felul în care se face; doar acolo unde lucrurile sunt grave, pot fi de acord cu
o critică dură. Scopul nostru e să aducem publicul la teatru, nu să-l
îndepărtăm. Au criterii diletante ori determinate de interese. Și e grav pentru
tânăra generație, care la un moment dat nu mai înțelege nimic. Mia degrabă aș
merge pe ideea să nu se consemneze dacă e ceva care nu merită, decât să apară
articole și cronici în care oameni de teatru, care au pus suflet, au avut ceva
de spus, sunt judecați în mod jignitor, cu aprecieri legate de persoana lor,
apropo de spectacolul respectiv, fără nici o legătură cu asta. Adevărul e că în
presa de specialitate ca și în toată presa, sunt și mulți nechemați. Îmi pare rău, dar
fiind foarte sincer, trebuie să o spun. Marea dramă este că teatrul este o
operă efemeră. Spectacolul nu rămâne, e drept că acum poate fi fixat pe suport
magnetic, dar asta nu e de ajuns. Spectacolul de teatru e o experiență unică,
ea trebuie trăită atunci, în acea seară. Din
păcate, el rămâne consemnat pentru posteritate prin astfel de cronici. Tot dau
exemplu cu fetița mea, care are cinci ani și jumătate, și atunci când va crește
și va dori să afle ce a făcut tatăl ei, va citi într-o colecție de ziare,
într-o bibliotecă, astfel de articole și se va îngrozi. Iar eu nu cred că ăsta
e adevărul. Adevărul pe care nu eu îl hotărăsc, ci publicul. Din păcate, acest
sistem de impunere a unor criterii, absolut aleatorii, funcționează și mai
flagrant în privința juriilor și tipurilor de selecție pentru diversele
manifestări teatrale. Nu este normal ca la nivel național să decidă unul sau
trei oameni. Rezultatul este că, de fiecare dată, cei nominalizați sunt
aceiași. Până la urmă, satisfacția este în relația cu publicul, pentru care de
fapt fac spectacolele, iar spectacolele mele, cu mici excepții, s-au jucat ani
de zile.
Rep.: Ceva planuri de viitor?
G.C.: În momentul de față
repet „Cadavrul viu” de Tolstoi, sunt în plin lucru, cu o distribuție
importantă, în rolul principal este Ovidiu Iuliu Moldovan. Și mizez pe acest
spectacol chiar pentru cariera mea. Mi se pare un spectacol foarte important,
care se face la Sala Mare. Lucrez cu un grup de actori, care mi-au trecut cu
toții prin mână, constituiți în grupul „Vouă”, la un contract de divertisment
cu Antena 1. Și intru într-o zonă tentantă, în care aș dori să lucrez mai
departe, e vorba de televiziune, care e de fapt pasul către film. Învăț și eu
cu ocazia asta acest lucru. Și deocamdată nu am alte planuri de viitor. Am
pentru toamnă niște oferte, să vedem pentru care voi opta.
Premiera
cu „Cadavrul viu” a avut loc în anul următor. O singură modificare în proiect:
Gelu Colceag l-a numit în rolul principal, rolul lui Fedea, pe Mircea Rusu.
Fericită alegere.
Și
dacă tot am vorbit de Gelu Colceag, trebuie să spun că Roxana, soția și
colaboratoarea sa, este persoana cu care se completează perfect.
Îmi
face mare plăcere de câte ori o întâlnesc.
Țin
minte că venea la soțul ei și aștepta la rând, în antecameră, să-l poată vedea
la el în birou.
Mișcarea
scenică și coregrafia spectacolelor lui Gelu, Roxana le realizează.
Am
văzut-o lucrând, dar am văzut-o și emoționată în seara premierei, rugându-se
pentru succesul spectacolului.
Țin
minte că la premiera cu „Cadavrul viu”, intrase în panică. În prima parte, toată
lumea avea probleme digestive. Chiar și copilul. Roxana era speriată. S-a rugat
mult. Am făcut și eu același lucru. De la pauză,
lucrurile s-au schimbat. „Cadavrul viu” a bătu recordul la aplauze.
UN
SPECTACOL DE MARE ȚINUTĂ ARTISTICĂ
Motto: „Să mori? Să
dormi.”
Hamlet
– Shakespeare.
După
marele succes cu „Barrymore”, Gelu Colceag iese din nou la rampă cu spectacolul
„Cadavrul viu” de L. N. Tolstoi, a cărei premieră a avut loc miercuri, 4
aprilie 2001, la Sala Mare a Teatrului Național București.
Ca
și „Puterea Întunericului”, „Cadavrul Viu” a fost creat de Lev Nicolaevici
Tolstoi (1828-1910) către sfârșitul vieții, într-o perioadă de frământări
existențiale cu nuanțe mistice.
Drama
lui Protasov se petrece pe frontul dezintegrării morale a eroului într-un mediu
în care își pierde, puțin câte puțin, reperele. Viață și moarte, moarte și
viață, moarte... sunt elementele esențiale în desfășurarea destinului lui
Fedea, care, după ce trăiește un timp ca un mort viu, se sinucide, punând
astfel, capăt îndoielilor.
Gelu
Colceag a intuit perfect sugestia autorului, și ca atare, introduce în montarea
sa elemente din toată opera lui Tolstoi, pentru că „Protasov este omniprezent
în vasta operă a lui Tolstoi. Poate că Protasov est însuși Tolstoi”, spune
regizorul.
Rezultatul
este un spectacol de înaltă ținută artistică, realizat cu un profesionalism
pentru care Gelu Colceag deține toate atuurile, posedând și exprimarea și
mijloacele.
Tragedia
lui Protasov se derulează impresionant în interpretarea de excepție a lui
Mircea Rusu. Fiecare replică, fiecare gest, naște un torent de pasiuni pe toată
durata desfășurării itinerarului ambiguu al destinului lui Fedea. Mircea Ruse
desăvârșește hotărârea finală a eroului, gestul suprem, sinuciderea, lăsând cu
adevărat un gust amar. Delicatețea personajului Viktor Kaienin, lupta
sufletească între prietenie și dragoste, durerea de a se transforma în călău,
spiritual, desigur, sunt redate cu profunzime de Marius Bodochi.
O
adevărată plăcere, prezența în distribuție a Simonei Bondoc, care împreună cu
umorul lui Alexandru Bindea, cu fragilitatea Danie Măgdici, cu pitorescul
Ilenei Iordache și al lui Mihai Preșa, cu răbufnirea în cântec și dans a
talentatei Maria Buză, traduce perfect atmosfera unei lumi cu probleme serioase,
în care se petrece teribila tragedie a acestei familii.
Un
rol deosebit de interesant ca simbolistică este cel al lui Stahovici, potul,
care reprezintă o adevărată lecție de viață.
Interpretarea
excepțională a lui Gavrilă Pătru, scoate în evidență acest personaj, care
altfel, poate ar fi trecut neobservat. O adevărată revelație, talentata
studentă la UATC, Maria Popistașu în rolul „Sașa”.
Piesele
de rezistență din acest spectacol sunt Mircea Albulescu și Ilinca Tomoroveanu.
Interesantă,
chiar suprinzătoare, schimbarea de registru a lui Marius Florea Vizante în
rolul Procurorului, care îmbină fericit momentele grave cu tonuri ironice.
Aceeași ținută o are și Alexandru Hasnaș în rolul Judecătorului.
Marea
senzație, însă, în această montare, este corul țiganilor. În muzica și dansul
caracteristice, se află extazul și pedeapsa lui Protasov, țiganii apărând ca un
leit motiv în toate etapele destinului lui Fedea, urmărindu-l ca un blestem.
Corul
are o companie selectă prin participarea mezzosopranei Natalia Tudose, de la
Teatrul de Operetă, a grupului La Strada și a grupului coral Da Capo.
Muzica
lui Nicu Alifantis și coregrafia Roxanei Colceag, fac Corul țiganilor un
personaj principal în „Cadavrul Viu” și nu numai o notă de culoare.
Costumele sunt semnate
Florilena Popescu Fărcășanu iar decorurile Ștefan Caragiu.
Echipa tehnică cu care a
lucrat Gelu Colceag merită toate laudele pentru seriozitatea și
profesionalismul său.
S-a muncit din greu pentru
această realizare. Îmi amintesc zecile de
ore petrecute la repetiții, săptămâni la rând, fără nici o zi de pauză, cu
schimbări de ultim moment, cu fericită inspirație a regizorului ori a echipei,
cu mici incidente inerente unui astfel volum de muncă. Dar îmi amintesc și
reacția sălii, care a adus acestui spectacol recordul la aplauze. La finalul
reprezentației, s-a aplaudat și s-a ovaționat timp de 16 minute. „Mizez pe
spectacolul cu „Cadavrul Viu” – îmi spunea cu un an în urmă Gelu Colceag –
chiar pentru cariera mea”. A câștigat.
*
* *
20
aprilie 2000. Premieră la Atelier. Dan Puric în rolul principal din „Și mai
potoliți-l pe Eminescu” în regia Generalului Gonța.
Nu
am să vă spun mai mult decât că în această seară, timp de două ore
Am fost în aceeași
încăpere cu Eminescu
Motto: „Ceea ce
este unic, el însuși
Se
doare pe sine”.
Nichita
Stănescu
„În România domnește
demagogia și în politică și în literatură; precum omul onest rămâne aici necunoscut
în viața publică, astfel, talentul adevărat e înecat de buruiana rea a
mediocrităților” scria Mihai Eminescu lui Iosif Vulcan în 1883. Era începutul
sfârșitului. Eminescu, bolnav, sărac și aproape singur avea să pornească spre
singurul loc familiar lui, spre infinit. „Porni
Luceafărul...”. Drumul a fost anevoios și trist. Imaginația se lupta cu
rațiunea. Demnitatea rănită și umilința îi făcea suferința tot mai grea.
Creștea apăsarea asupra inimii și a capului. Acea inimă mare în care încăpea
universul întreg. Atâta dragoste, atâta frumusețe, dar și atâta durere au rupt
legăturile trupului și au lăsat spiritul liber să urce către stele.
S-a
scris și se va mai scrie mult despre poetul nepereche.
Cristian
Tiberiu Popescu are la activ numeroase lucrări despre Eminescu. Născut la 11
iunie 1950 la București, a absolvit cursurile Facultății de Limba și Literatura
Română din Universitatea București, în 1973 având lucrarea de licență cu titlul
„Problematica visului în opera lui Eminescu”. Cristian T. Popescu este doctor
în filologie din 1985, iar din 1997 este Consilier al ministrului Culturii.
Piesa „Și mai potoliți-l pe Eminescu” este scrisă de Cristian Tiberiu Popescu
în ideea de a-l prezenta pe marele poet ca esență, ca om, ca unicat.
Versiunea
scenică este realizată de autor împreună cu Grigore Gonța.
Această
partitură îl prezintă pe Eminescu în ipostazele cele mai dramatice ale
ultimilor ani de viață, când poetul, obosit de viața tumultoasă și de lipsuri,
este pe cale să clacheze.
Este,
poate, imaginea cea mai realistă a „omului” Eminescu. Spectacolul este montat
de regizorul Grigore Gonța, cu talentul și inteligența pe care i le cunoaștem,
cu imaginație creativă și cu o adâncă cunoaștere a sufletului și valorilor
umane.
Și
la acest spectacol-sărbătoare de la T.N.B., „generalul” Gonța și-a scos în
linia întâi „artileria grea”.
Un
adevărat regal în care regizorul are darul de a te purta undeva, în alte
vremuri, când Creangă și Bădia Eminescu puneau țara la cale și Eminescu îl
îndemna pe Bădia Ion să scrie.
E
greu de crezut dar astă seară (19 aprilie 2000), am fost în aceeași încăpere cu
Eminescu.
De
cum am intrat în sală, am avut senzația că pășesc într-un sanctuar. Superbă
ideea „generalului” de a monta decorul în chiar mijlocul sălii, în care
spectatorii, așezați pe cele patru laturi, erau oaspeții lui Eminescu.
Aproape
că nu există cuvinte care să exprime plăcuta emoție creată de atmosfera aceasta
caldă, intimă, care cu timpul a devenit aproape indispensabilă.
Dintr-o
dată ne-am întors în timp cu peste o sută de ani. Totul era ca atunci. Nu
lipsea nici cufărul pe care Eminescu îl purta după el peste tot. Costumele,
întreaga scenografie a Doinei Levința, care, cu gust și rafinament artistic, a
făcut această minune, completau și creau această ipostază unică.
O
distribuție de zile mari și de data aceasta a fost aleasă de regizorul Gonța.
Dan
Puric, în rolul principal, a creat cel mai adevărat Eminescu pe care l-am văzut
vreodată. Iluminare? Inteligență neobișnuită? Toate acestea și un mare talent.
Atât
de natural Eminescu, până la identificarea fizică, Dan Puric face un rol de
mare performanță artistică. Este o perioadă dramatică în viața poetului. Trece
prin momente psihologice pline de complexitate. Idealuri pierdute, deziluzii
politice, patimă și suferință, boală. Totul este altfel de cum ar fi vrut și-l
doare, și-și pierde mințile, pentru că Eminescu a obosit. Extraordinară
interpretare, fericită alegere, mare talent!
Veronica
Micle, iubita poetului, personaj controversat prin chiar relațiile cu Eminescu.
Iubire pătimașă, despărțiri violente, împăcări, dar niciodată căsătorie. Asta a
fost viața lor. Veronica este interpretată de Carmen Ungureanu, care dă valoare
talentului de excepție pe care îl are prin modul personal în care nuanțează
fiecare stare a Veronicăi. Este când caldă, când pătimașă, blândă sau violentă,
sau disperată că-și pierde iubirea, se umilește cerând-o înapoi, devine
sarcastică și din nou duioasă și toate astea într-o singură ființă, frumoasă și
delicată: Carmen Ungureanu.
Gheorghe
Dinică, cu stilul său inconfundabil, fascinează publicul, acaparându-l fibră cu
fibră. În Titu Maiorescu, „titanul” este el însuși, cu calm, cu siguranță, cu eleganță.
Aproape că ar fi o impietate să mai adaug ceva.
Pentru
rolul hâtrului Creangă, nici că se putea o mai bună alegere: Alexandru Bindea.
Cu umor și jovialitate, cu calmă înțelepciune, Alexandru Bindea dă viață unui
Creangă sensibil și inteligent.
Eugenia
Maci, în Mite Kremnitz, cu o ținută elegantă, este o prezență agreabilă care
redă cu talent și profunzime caracteristicile unui personaj complex.
Eugen
Cristea, un actor valoros și simpatic, dotat cu talent din plin, susține, alături
de Gheorghe Dinică, un moment de forță în rolul lui Cantacuzino-Zizin.
Mihai
Niculescu este un Slavici sobru, redat cu seriozitate și profesionalism.
Mircea
Gheorghiu aduce emoție și căldură în interpretarea nepotului lui Slavici,
Ciobanul, care se devotează trup și suflet lui Eminescu.
Mihai
Călin, impecabil ca de obicei, este aici Iuliu Roșca. Îndrăgostit de Veronica,
vine la Eminescu, nu ca la un rival, ci copleșit de personalitatea poetului.
Prin talentul și farmecul personal, Mihai Călin este remarcabil în acest rol.
Mai
sunt în această piesă două personaje care pun semne de întrebare. Au existat în
realitate? Și dacă da, erau agenți de informații sau am putea merge cu
imaginația până acolo încât să-i socotim ca făcând parte din „Ordinul
Templierilor”? Excepțional redate aceste personaje, după părerea mea
personaje-cheie în derularea temei, de către actori de mare valoare: Alfred
Demetriu alternând cu Eusebiu Ștefănescu și extraordinarul Constantin
Dinulescu.
O
stare de emoție îți dă ilustrația muzicală realizată de Roxana Chelaru.
Ar
mai fi încă multe lucruri de spus, dar vă las pe dumneavoastră să hotărâți cum
este să fii timp de două ore în aceeași încăpere cu Eminescu.
*
* *
În după amiaza aceea, Giliola
mi s-a părut puțin tristă. Poate a fost doar o impresie.
Am cunoscut-o pe Giliola mai
întâi prin rolurile în care am văzut-o. Toate foarte bine puse la punct.
Lucrate, mai bine zis muncite, pentru că actrița este foarte serioasă și
conștientă că fără muncă te poți pierde ușor în marea asta înșelătoare care
este lumea teatrului.
Apoi am cunoscut-o pe
Giliola ca soția lui George Motoi.
Nu
știu cine și-a pus amprenta mai puternic asupra ei, soțul sau profesorul.
Indiferent care, rezultatul este unul de admirat.
Puține
actrițe tinere au stilul ei, felul ei de a fi, seriozitatea ei.
Este
impresionantă fata aceasta venită la Național la brațul unui monstru sacru al
scenei românești, ca parteneră de scenă și de viață, prin forța ei, prin voința
și nu în ultimul rând prin talentul ei.
„În
liceu voiam să dau la Politehnică”
-
interviu cu actrița Giliola Brăileanu - Motoi
Motto: „Frumosul
este un lucru minunat și straniu, pe care artistul îl plăsmuiește din haosul
lumii prin frământarea sufletului său. Iar după ce l-a zămislit, nu oricui îi
este dat să-l cunoască”.
W.
S. Maugham
Și
pe scenă, ca și în particular, Giliola Brăileanu-Motoi are același farmec. Este
ușor timidă, dar în același timp tonică și independentă.
Pe
cât este de frumoasă, pe atât este de sinceră și deschisă. Are o anumită forță
de atracție care o include în topul femeilor frumoase, cochete desigur, dar a
cărei putere de seducție ține în cea mai mare măsură de farmecul ei natural și
nicidecum de artificiile unui „appeal” mai mult sau mai puțin fabricat.
În
fiecare rol Giliola este de o conștiinciozitate rar întâlnită, care o face
demnă de admirat împreună cu calitățile ei profesionale, cu registrul amplu al
capacităților sale artistice.
Actrița
cucerește prin naturalețe, nu forțează niciodată și, în rolurile unde partitura
o cere, semeția maiestuoasă a eroinei interpretate nu contrazice cu nimic
armonia lirică a sensibilității sale. Și mă gândesc acum la Vanda din „Gaițele”
și la Coralia din „Generația de sacrificiu”.
Pe
Giliola trebuie să o vezi, numai așa o poți înțelege, și văzând-o jucând, îți
dai seama că merită mult mai mult decât i s-a rezervat până acum.
Reporter: Cum ai început să faci teatru?
Giliola Brăileanu-Motoi: Mi s-a întâmplat și mie, pe la
cinci ani, ca de altfel tuturor fetițelor când sunt mici și drăgălașe să spun
„vreau să mă fac actriță”. Cu timpul mi-a trecut. În
liceu voiam să dau la Politehnică, să devin ingineră. Pe urmă, nu știu, dintr-o
întâmplare, soarta, destinul, a făcut să particip la „Cântarea României”, cum
era pe atunci, jucând într-o piesă de teatru. Eram în clasa a unsprezecea.
Toată lumea era entuziasmată. Mi-au spus că am talent și că ar fi păcat să nu fac
teatru. Eu am luat-o de bună și m-am dus să mă testeze totuși cineva de
specialitate. Știi, eu am fost un copil timid. În viața mea nu am
spus o poezie până în clasa a XI-a. Pe
mine mama mă bătea ca să recit o poezie. Eram timidă și, în timp, s-a acumulat
ceva în mine, o energie, care la un moment dat a erupt ca un vulcan. M-a testat
un actor care mi-a confirmat talentul și m-a convins că nu voi avea probleme la
admitere. Am dat la A.T.F. Nu am intrat. Am început apoi colaborarea cu
Teatrul „Maria Filotti” din Brăila. Am fost distribuită pentru prima data la 18 ani în „Nota zero la purtare”,
în rolul principal. ȘI de atunci am jucat pe scena Teatrului „Maria Filotti”
peste 40 de roluri și toate importante. Cam ăsta a fost debutul meu. Am
continuat să dau la A.T.F. Nu comentez motivele pentru care nu am intrat, și
norocul meu a fost că a venit George Motoi la Brăila. Din nou a lucrat
destinul. George Motoi, actualul meu soț, a înființat acolo o Facultate de
Teatru, am dat, am intrat și în anul trei ne-am transferat la București, la
„Luceafărul”. Am avut profesori extraordinari, pe maestrul Radu Beligan, pe
Grigore Gonța, Virgil Bretețeanu, Silvia Cucu, Victor Moldovan, pe Valentin
Silvestru, Dumnezeu să-l odihnească, deci am avut profesori de elită. Pe urmă, în ’97 am dat
licența la stat, am luat-o. În urmă cu un an, în ’96, am dat examenul de
sfârșit de an cu „Profesorul de franceză” aici, la Național, unde m-a văzut
Fănuș Neagu, i-am plăcut și așa am ajuns la București, unde m-am angajat,
mulțumită lui Fănuș Neagu, căruia îi voi fi recunoscătoare toată viața.
Rep.: Ai vreun model pe care ți-ar plăcea să-l urmezi fie
ca stil, fie ca valoare?
G.B.M.: Nu. Nu am modele. Cred că fiecare actor trebuie să
aibă și are personalitatea sa. Bineînțeles că aș vrea să joc roluri deosebite,
pe care le joacă actorii mari.
Rep.: Te-ai gândit la un
rol anume?
G.B.M.: Întotdeauna m-am mulțumit cu ce mi s-a oferit. Și oricât de mic a fost un rol, eu am jucat cu pasiune. Fiecare actor își
dorește să joace un Shakespeare, un Cehov, dar eu nu am niște tipare. La
Brăila, de exemplu, am jucat o diversitate de roluri, o gamă largă de
personaje. Aici însă greu poți să prinzi un rol semnificativ. Te vede cineva
jucând un anumit tip de personaj și îți pune etichetă. Dacă nu ești văzut în
mai multe ipostaze, greu obții un rol important. Eu pot juca, am jucat
și dramă, am jucat și rol de servitoare, pot juca orice dar trebuie să fiu
distribuită.
Rep.: Și de cine depinde
acest lucru?
G.B.M.: Eu știu?! Poate
de regizori. Depinde de conjunctură. Îți mai spun ceva, eu sunt, în general,
critică cu mine însămi, totuși o femeie frumoasă are din start ceva de pierdut.
E și ușor pe de o parte, dar și greu de distribuit. Să nu uităm că și cochetele
au o varietate de roluri. Sophia Loren, de exemplu, a jucat și vampe și roluri
serioase. Roluri sunt pentru toate tipurile de actori. Depinde și de șansă.
Fiecare regizor are o echipă cu care lucrează. Se încheagă o relație și e greu
să pătrunzi acolo. Din păcate, la noi nu prea se cultivă vedeta ci falsele
valori. Uită-te numai la emisiunile TV. Fac vedete din oricine. Și atunci, să
mă ierte Dumnezeu, dar cel talentat cu adevărat, dar cu bun simț, care nu dă cu
pumnul în masă, el de ce să piardă și să se piardă? Se știe foarte bine că
actorii nu sunt toți de aceeași valoare. Dar când unul are talent, care poate
face ceva deosebit, tu, cel de care depinde asta, de ce nu exploatezi acel
talent? Se fac concesii pe anumite criterii și tocmai de asta apar falsele
vedete, iar adevăratele talente se consumă inutil în cine știe ce rolișoare.
Rep.: Spune-mi, Giliola,
ai avut vreodată senzația că-ți stă ceva în cale?
G.B.M.: Nu. Obstacole nu
am avut. În meserie nu am suferit. Poate
de când am venit la București, puțin... A fost o trecere. La Brăila eram vedeta
numărul unu, iar aici, pe prima scenă a țării, m-am confruntat cu lucruri noi,
mai mulți actori, multe actrițe, dar așa, tragedii, nu am avut de înfruntat. Eu
sunt o fire răbdătoare, cred în Dumnezeu și sunt convinsă că lucrurile se vor
schimba în bine. Eu fac orice în această meserie. Sunt și la vârsta la care pot
realiza lucruri mari și frumoase. Și apoi George, în meserie, are anumite
rigori, pot spune că este „diabolic” în sensul bun, nu are nici un fel de
importanță că sunt soția lui. Meseria e meserie. Eu am acumulat și experiență,
am zece ani de teatru, cred că acum este momentul propice să dau tot ce am mai
bun. Pentru asta aș munci 24 de ore din 24.
Rep.: Pentru că vorbeai
de soțul tău, spune-mi, atunci când joci alături de le, are vreo influență asupra
ta faptul că este „George Motoi”, un nume mare în teatrul românesc?
G.B.M.: Nu am fost
niciodată complexată de cei cu care am jucat, indiferent cine au fost ei. Am
încredere în mine, în forțele mele și aș putea juca fără probleme alături de
cei mai mari actori ai lumii. De altfel și George are încredere în talentul meu
și puterea mea de creație și de muncă, și știe că nu l-aș dezamăgi vreodată.
Sigur că e important partenerul cu care joci, și cu cât e mai bun, cu atât iese
mai bine. Când joc cu George, nu mă simt intimidată. Ne înțelegem perfect și ne
completăm, aș putea spune, unul pe celălalt. Ba chiar sunt ambiționată să joc
foarte bine, să dau tot ce am mai bun.
Rep.: Ești o fire caldă,
sensibilă, e drept că ești și foarte frumoasă, crezi că rolurile de femeie
fatală gen „Vanda” sau „Coralia” te reprezintă ca aspirație la cariera
artistică?
G.B.M.: Când aveam 18
ani, mi-ar fi plăcut să joc „Julieta”. Ei bine, nu aș fi putut fi Julieta,
pentru că și distribuirea într-un rol ține de anumite caracteristici. Eu am alt
temperament, sunt mai activă, îmi place mai multă mișcare. Nu aș putea juca o
ingenuă. Nu pot din interior. A, să fac un rol
de compoziție, da, asta se poate, dar să fie un rol care să mi se potrivească.
Depinde de regizor. Sunt adepta teatrului realist. Când merg la un spectacol,
vreau să simt, să mă emoționeze. Și asta vine din partea actorilor. Ei aduc
emoție publicului.
Rep.: Care este relația
ta cu publicul?
G.B.M.: Eu iubesc foarte
mult publicul. Este o mare bucurie când suntem împreună, mi-aș dori ca și
publicul să simtă pentru mine măcar jumătate cât simt eu pentru el. Vreau să
vină la teatru, să ne cunoaștem mai bine, să mă cunoască mai bine și această
relație să fie cât mai frumoasă. Un actor își dorește să fie iubit, așteptat și
apreciat. Eu am fost întotdeauna primită bine de public. Este și motivul pentru
care cred că am convins prin ceea ce am făcut. Indiferent de rolul pe care l-am
avut, am dat totul, m-am dăruit cu totul și asta pentru că îmi iubesc
spectatorii și vreau ca sentimentul să fie reciproc.
Expresia
latinească „Semper idem sed aliter” (mereu aceeași și totuși alta) este foarte
potrivită tinerei actrițe a Naționalului. Arta, fiind un amestec de tradiție și
inovație, prima grijă a unui artist este de a fi mereu altul, așa cum o cere
rolul, rămânând tot timpul el însuși. Așa este și Giliola Brăileanu-Motoi,
seducătoare prin talent, frumusețe și sinceritate.
*
* *
Încă
de la primele pagini am tot amintit de „O scrisoare pierdută” de Caragiale,
montată de Alexandru Tocilescu.
După
ce m-am bucurat două stagiuni de acest superb spectacol, a venit în fine vremea
să îmi pun pe hârtie impresiile.
De
fapt iubesc această montare, chiar dacă la o primă vedere pare șocantă. Dar
Caragiale este el însuși un șoc. Și Toca a făcut un spectacol pe măsură.
Ca
orice spectacol bun, a născut și multe controverse. Critici mai pudici au
acuzat regizorul de vulgaritate. Sălile pline până la refuz au demonstrat seară
de seară valoarea acestei montări.
Iar
premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol din anul 2000, este încă o dovadă a
valorii sale. Și, de ce nu, gloria lui Caragiale în mileniul III.
„Tache, Tache, fii
cuminte”
Motto: „Cum se poate, conița mea, s-o dau înapoi?... Mai trebuie și aldată... La un caz, iar... pac! La Răsboiul.”
-
I.L. Caragiale – O scrisoare pierdută -
Dacă
au existat sceptici în privința perenității dramaturgiei lui Ion Luca
Caragiale, timpul a contrazis orice îndoială. Că s-au înșelat, o dovedesc
nenumăratele puneri în scenă, vreme de peste un secol, ale pieselor marelui
nostru dramaturg. „O noapte furtunoasă” (1879), „Conu Leonida Față cu
Reacțiunea” (1880), „D’ale Carnavalului” (1885), „Năpasta” (1890),. Recordul îl
deține însă „O scrisoare pierdută” care a făcut săli pline de la premiera
absolută din 13 noiembrie 1884 la Teatrul Național și până astăzi.
Prima
montare aparține genialului om de teatru C.I. Nottara, care a fost atunci, în
1884, și interpretul lui Tipătescu. De-a lungul timpului, reținem memorabila
realizare a lui Sică Alexandrescu, cea a lui Radu Beligan, ori a marelui
regizor Liviu Ciulei. La Teatrul Național I.L. Caragiale din București, s-a
dorit de multă vreme montarea „Scrisorii Pierdute”. În perioada directoratului
lui Fănuș Neagu chiar a existat o tentativă cu Petrică Ionescu. Au început și
repetițiile, dar s-au sistat rapid din lipsa posibilităților tehnice și
materiale, montarea fiind foarte costisitoare.
A
existat și intenția de a ieși din tiparul lui Sică Alexandrescu, de a aduce o
idee nouă, și astfel, intenția lui Alexandru Tocilescu s-a întâlnit cu cea a
Naționalului. Tocilescu a propus, direcția a aprobat și spectacolul a ieșit.
Era momentul potrivit: stagiunea 1999/2000.
Spectacolul
în sine pare șocant, dar numai la o primă vedere. Viziunea asupra „Scrisorii”
este una deosebită, dar care respectă în întregime textul și realitatea.
Dacă
ne gândim că în primăvara anului 1884, când Caragiale a dat premiera, se
revizuise constituția, piesa însăși fiind o satiră a alegerilor din 1883, având
ca substrat folosirea unor mijloace deloc ortodoxe de a obține mandatul de
deputat, și asociem conflictul cu situația actuală, observăm că Toca nu a făcut
altceva decât să adapteze o realitate veche la situația noii Românii, în
esență, bazată pe aceleași coordonate politice și sociale. Desigur, Tocilescu a
făcut-o în stilul său personal, binecunoscut.
Caragiale
era un fin observator. Fie de la tejghea – a fost și birtaș – fie client la
cafenea, el vedea, asculta, nota, iar când găsea momentul potrivit, dădea viață
unor situații și tipuri, într-o realitate particulară. Oameni obișnuiți au
devenit în acest fel personaje pe care astăzi le întâlnim printre noi, după un
veac și ceva, în politicieni și cetățeni, turmentați sau nu, dar toți „români,
mai mult sau mai puțin onești”, într-o lume nebună din care greu mai pricepem
ceva și de care doar ne mirăm ca și Tipătescu, cândva: Ce lume, ce lume, ce
lume...
Această
realitate a adus-o Alexandru Tocilescu pe prima scenă a țării. O realitate cu
sau fără reguli, cu morala și cu „prințipurile”ei, așa cum sunt și cum le trăim
în fiecare zi.
Caragiale
glumea. O făcea chiar și în momentele dificile, când cu o glumă bine plasată,
ieșea din situații neplăcute.
Toca însă nu a glumit
deloc atunci când a realizat „această” „Scrisoare”. Fiind un tip extrem de
inteligent, a scos în evidență exact partea vulnerabilă a unei societăți
în care parvenitismul și corupția sunt la ele acasă.
Relația
Caragiale – Tocilescu este de această dată binecuvântată.
„Viața
a depășit literatura” – îmi spune Dan Puric (Brânzovenescu) -. „Caragiale nu
mai poate crea terapie pentru virusul de astăzi. Este lăudabil curajul lui Toca
de a se lupta cu lumea de azi, de a polemiza cu ea. Această montare este
reacția violentă a unui tip sensibil”.
Alexandru
Tocilescu este o persoană cu adevărat sensibilă. Arborează însă un gen de
detașare de tot și de toate, un fel de mască pe care și-a creat-o spre a nu da
la iveală timiditatea și sensibilitatea de care vorbeam. Trebuie să-l cunoști
bine pe regizor ca să-l înțelegi, și asta se întâmplă după lungi discuții și
ore de observație.
Concepția
lui Toca te face să te întrebi: oare ce este aceasta? Talent? Imaginație?
Înverșunare? Câte întrebări, atâtea răspunsuri afirmative. Pentru că Alexandru
Tocilescu are și talent și imaginație, pe care le-a folosit în înverșunarea sa,
demascând de două ori imoralitatea: politică și relațională.
Secvențele
dintre Zoe și Fănică sunt la fel de imorale ca și modul în care și Cațavencu și
Dandanache procedează pentru a deveni deputați. Și, fie vorba între noi, câte
situații asemănătoare nu sunt în societatea actuală?!
Cum
nimic nu e mai adevărat că Nenea Iancu este contemporanul nostru, minunile
tehnicii au intrat și în casa domniei sale, așa încât Tocilescu și-a dotat
personajele cu cele mai moderne ustensile. Prefectul are televizor color cu
telecomandă, ba urmărește și telenovele din când în când, Cațavencu vorbește la
celular și joacă tenis cu Tipătescu, Cetățeanul intră în scenă călare pe un
Pegas, iar Zoe se îmbracă cu toalete mini, ba chiar se și dezbracă.
„Istoria”
– zice Cațavencu – „ne învață anume că un popor care nu merge înainte, stă pe
loc...”. Ei bine, legea progresului lucrează din plin în acest spectacol.
Distribuția,
la fel de șocantă, dar BUNĂ, a fost pe măsura realizării. Pe afișul „Scrisorii”
lui Tocilescu figurează nume la care nu ne-am fi gândit niciodată că ar putea
fi personajele lui Caragiale. Regizorul, însă, a știut ce face, chiar dacă și
actorii și-au pus semne de întrebare.
„Încă
nu mă dumiresc ce-i cu mine în personalul ăsta (Cațavencu)” – îmi spunea Ștefan
Iordache la începutul anului trecut. „Și eu am rămas surprins când m-a
distribuit Toca în acest rol. Aveam o altă imagine asupra lui Cațavencu. Nu
mi-a fost ușor, îl caut încă după atâtea spectacole, și probabil că pe la
spectacolul treizeci o să ne și întâlnim”. Pare surprinzător, pentru că ironia
lui Ștefan Iordache, talentul său, dau o savoare deosebită acestui personaj
ingrat, demagog, șantajist, pe care până la urmă îl și simpatizăm, doar a
pierdut alegerile.
Zaharia
Trahanache, credulul, un alt Jupân Dumitrache, nu scapă ocazia să-l citeze pe
fiul aflat la studii la Paris, care filozofează: „Tatițo, unde nu este moral,
acolo e corupție, și o societate fără prințipuri, care va să zică că nu le
are”. Onoarea sa de familist este pe mâini bune, Trahanache fiind convins că
scrisoarea de dragoste adresată soției sale de prefect este un fals. Rolul este
interpretat cu naturalețe și umor fin, chiar cu o notă de sobrietate, de un
mare artist, care slujește teatrul românesc de peste 30 de ani, maestrul Ion
Lucian.
Soția
adulteră, Zoe Trahanache, amanta lui Tipătescu, interpretată în timp de actrițe
celebre ca Elvira Popescu și Carmen Stănescu, este aici Magda Catone.
„Orice
actriță ajunsă la maturitate profesională își dorește acest rol” – spune Magda.
„În anii care au trecut, și care pentru mine înseamnă o pregătire permanentă,
lucrurile s-au copt și nu numai pentru Zoe, dar și pentru altele de talia
acestuia. Sigur că grija cu care am abordat acest rol este mai mare, dat fiind
că actrițe celebre l-au jucat, Nu m-am temut însă că s-ar putea face comparații,
ba pot să spun că am primit aprecieri chiar de la Carmen Stănescu”.
În
alegerea distribuției unui spectacol, regizorul trebuie să fie foarte atent la
cupluri, de obicei EL și EA. Trebuie să existe o anume armonie cerută de text,
în mișcare, în ținută, în comunicare și chiar la voce. Cuplul Magda Catone –
George Ivașcu (Tipătescu) este de natură a satisface cele mai mari exigențe,
prin comicul de situație creat de Alexandru Tocilescu prin diferența fizică
dintre cei doi, care se adaugă celorlalte, desigur calități de interpretare.
Mircea
Albulescu realizează cu o mare subtilitate și umor un Tache Farfuridi laș,
demagog, care vorbește și el la celular, profitând de orice situație pentru a
atrage atenția. Și mă gândesc la scena în care își expune ideile la tribuna
electorală, când răspunde într-un mod original și plin de haz la fluierături,
desfăcându-și sacoul căptușit cu culorile drapelului național. O idee care
aduce de asemenea momente de destindere este aceea a lui Toca de a-l îmbrăca pe
Farfuridi în costum popular, pentru a face impresie alegătorilor.
Mircea Albulescu s-a
implicat în crearea acestui rol cu toată seriozitatea și
profesionalismul care îl caracterizează. Îmi amintesc că la vreo două
spectacole, Vizante (Brânzovenescu) avea genunchiul în ghips din cauza unui
accident la repetiția cu „Moartea unui comis-voiajor”. A jucat așa. Dar
împreună cu Mircea Albulescu a căutat și au găsit soluția optimă pentru a
improviza câteva mișcări noi cu un baston pe care îl purta Vizante și pe care
l-au împodobit. Ultimele reprezentații cu Scrisoarea pierdută, domnul Albulescu
le-a jucat într-un scaun cu rotile, având un picior înghipsat, A cerut
regizorului și colegilor o repetiție specială pentru a-și adapta personajul la
situația nou ivită. În sală, lumea se întreba dacă așa e rolul.
Brânzovenescu a însemnat
pentru Dan Puric, unul din interpreții săi, o provocare din start.
Dan
Puric: „Am încercat să arăt că personajul meu există, sau măcar baza sa
caracterologică. Brânzovenescu este recognoscibil în lumea politică de azi.
Dacă în vremea lui Caragiale emana farmec derizoriu și pitoresc, astăzi emană
incultură agresivă și tupeu politic. Am forțat, într-un fel, mâna lui
Caragiale, pentru a putea vorbi de corupție și de tot ce mă mâhnește la
societatea de azi, în care suntem înconjurați de minciună și prost gust”.
În
alternanță cu Dan Puric, în rolul Brânzovenescu joacă și Marius Florea Vizante.
Împreună cu Mircea Albulescu formează un cuplu inedit, de tot hazul.
Pe
Ghiță Pristanda, Tocilescu l-a transformat în polițai, gardă de corp, jandarm
și chiar membru al trupelor speciale, când, în actul trei, se strecoară în sala
de ședințe adaptându-și mișcările noii sale misiuni, aceea de a-l anihila
pe Cațavencu. Răzvan Vasilescu a înțeles intenția regizorului și cu o gamă
largă de tonuri interpretează partitura, demascând corupția la nivel inferior,
aproape insignifiantă. În fond, ce mai contează un steag, două în plus, când
„familia e mare și remunerația mică, după buget, coane Fănica”...
În
acest context, Toca a introdus printre personaje și un copil de-al lui Ghiță,
care suferă alături de el și învață cum să trăiască „dacă nu curge, pică”.
Fetița, o talentată interpretă la vioară, este Olivia Niță.
Oglinda
aleșilor neamului, Cetățeanul Turmentat este și el adus în actualitate,
bucurându-se de minunile tehnicii. Nu are mobil ca ceilalți, dar își face
apariția pe bicicletă, e drept, într-un echilibru precar și cu o ținută cam
dezordonată. Ca alegător, el nu dorește decât să știe numele „cantindatului”:
„eu pentru cine votez?”. Deși mirosul său „naturel” este cel de alcool,
Cetățeanul este singurul personaj onest din acest amalgam de escroci politici.
Atunci când găsește din nou scrisoarea, o predă „andrisantului”, Coanei Joițica
„că e damă bună”. Radu Gabriel este actorul care interpretează acest nostim
personaj.
Mai
feroce decât „bampirul” Tipătescu, pe lângă el prefectul nu-i decât un amărât
de țânțăraș, este Agamemnon Dandanache. Senilul, adormitul, gafeurul Agamiță,
este dezvăluit în toată splendoarea sa prin incredibila idee a lui Toca de a-l
face vampir. Pentru că Dandanache, obositul, aiuritul, este mai periculos decât
Farfuridi ori Cațavencu, păstrând, în cazul său, scrisoarea „becherului” pentru
că „mai trebui’ și alt’dată, conița mea. La un caz, iar, pac la Războiul...”
Florin
Zamfirescu este actorul pe care l-a ales Alexandru Tocilescu pentru acest rol.
El creează un vampir delicat și rafinat, deși are momente de ferocitate, mai
ales în fața damelor.
Pe
prefect, l-am lăsat pentru final, pentru că în acest spectacol, Ștefan
Tipătescu depășește granițele, cunoscute până acum, ale importanței sale ca
personaj în acest conflict.
George Ivașcu a creat
o nouă imagine acestui personaj boem, umanizându-l. Actorul a înțeles drama
prefectului care, produs al societății căreia îi aparține, devine o victimă a
sistemului.
George Ivașcu: „Tipătescu
este considerat ca fiind unul dintre cele mai ingrate personaje. Nu are nici măcar monologurile cele mai frumoase. Este mai mult un personaj
de primire. La el vin informațiile. Toți ajung la el acasă și îi spun: „aha, am
aflat că vrei să-l alegi pe ăla... aha... aha”. Plecând de la această idee,
mi-am dat seama că acest om care primește informațiile este și cel mai dramatic
din acest punct de vedere. Este motivul pentru care nu am vrut să caricaturizez
sub nici o formă. Nu am vrut nici să-l fac „junele-prim” de până acum. Am vrut
să-l fac, pur și simplu, om. Un om care, din cauza unei iubiri nepermise, a
unei înșelătorii, probabil că i-a venit timpul să și piardă. Este, deci,
momentul să plătească. De asta am abordat rolul și din replica finală, cea pe
care eu o consider finală, pentru că de aici încolo nu mai am decât replici
neimportante, deci replica din actul patru când el spune: „Ce lume, ce lume, ce
lume...”. Și pot să vă spun că sunt foarte mulțumit că aproape seară de seară
acest monolog este aplaudat foarte, foarte generos de public. Pentru că, pe
undeva, cu toții suntem și ne simțim prinși în acest carusel: ce lume, ce lume,
ce lume... Am vrut deci, să nu fac un rol de serviciu, am vrut să scot în
evidență un om care pierde, fără însă a-l face un personaj pozitiv, Tipătescu
având tarele lui”.
Concepția
scenografică a „Scrisorii” de la Sala Mare a Naționalul aparține regretatului
Sever Frențiu. Am să redau cuvintele lui Radu Ionescu despre acest artist, la
care nu se mai poate adăuga nimic.
„De
la Antigona debutului la piesele montate în țările nordice sau în Canada, și
până la ultima scenografie pentru Caragiale, el a trăit viața eroilor săi, le-a
colindat locurile, s-a imaginat purtându-le hainele, și a transcris în elemente
scenografice o lume care devenea a sa”.
Nicu
Alifantis a creat muzica, ilustrând cu umor și ironie, aș spune, acest moment
Caragiale de sfârșit de mileniu.
În
spectacolul lui Tocilescu, Zoe și prefectul dansează un tangou, Cațavencu face
pași de dans în preajma lui madame Trahanache și chiar Brânzovenescu trage o
bătută românească, instruiți fiind de coregrafia Ralucăi Ianegic. În contextul
inovator al lui Tocilescu, costumele au o mare însemnătate în imprimarea pe
retina spectatorului a imaginii actuale a personajelor.
Zoe
este îmbrăcată în toalete mini, decoltate și în rochie de seară, Tipătescu și
Cațavencu apar în costume sport, Farfuridi în costum național iar Ghiță îmbracă
toate uniformele Ministerului de Interne.
Venind
în întâmpinarea ideii regizorului, Anca Pâslaru a realizat costumele pentru
acest spectacol în deplină concordanță cu scopul său.
Și
pentru a intra perfect în atmosferă, Alexandru Tocilescu aduce în scenă
elemente ale problemelor actuale de politică externă, cum ar fi intrarea în
Europa, simbolizată de binecunoscutul drapel albastru, purtat la întrunire de o
tânără în pantaloni scurți, cu o șapcă cu cozorocul la spate și în picioare cu
patine cu rotile.
Iar
ca imaginea să fie completă, apare și diversiunea, manipularea maselor,
simbolizată de pasele bioenergetice pe care le aplică Nae Cațavencu, și din
care ies și ceva dolari.
Condimentul
cel mai puternic al „Scrisorii” lui Tocilescu îl constituie însă cele câteva
minute în care pe un ecran aflat în sala de ședințe, în actul trei, apare
proiectată o scenă din „Basic Instinct”, considerată de unii critici mai
pudici, vulgară. Nu este greu de înțeles că este un simbol al vulgarității și
prostului gust de care ne lovim peste tot, în fiecare zi, împotriva căruia
Alexandru Tocilescu a găsit modul de a lupta cu aceeași armă.
Desigur,
ca orice noutate, și spectacolul de la Național a stârnit controverse și chiar
atacuri la persoană.
Justificate
sau nu, Alexandru Tocilescu a avut decența să nu răspundă acestor provocări.
Singura
sa remarcă a fost „În fiecare seară, sala este plină până la refuz. Ce răspuns
să le dau?”
Valoarea
spectacolului o găsim într-adevăr în mulțimea care la fiecare reprezentație
ocupă orice spațiu existent în Sala Mare a Teatrului Național: strapontine,
scări și chiar culoarele dintre fotolii.
Așa
s-a întâmplat timp de două stagiuni și poate că era la fel încă două, dacă
spectacolul continua să se joace.
De
câte ori am văzut „Scrisoarea”, nu mă puteam opri să nu mă întreb cu amuzată
curiozitate: Oare ce-o mai pune la cale Alexandru Tocilescu?! Și,
parafrazându-l pe Caragiale, mă adresez și azi lui Toca și îi spun: „Toca,
Toca, fii cuminte!”
Premiul
UNITER pentru cel mai bun spectacol din anul 2000 obținut de Alexandru
Tocilescu justifică munca depusă pentru realizarea „Scrisorii Pierdute” de
regizor, actori, de echipa tehnică. Este cartea de vizită a unui spectacol
mare, îndrăzneț, este gloria lui Caragiale pentru mileniul trei.
Marele
dramaturg va continua să fie prezent pe scena Teatrului Naționalul București,
prin premierele cu comediile sale din noua stagiune 2001/2002.
Se
îndoia cineva de perenitatea pieselor lui I.L. Caragiale?
După
ce a citit acest material, scepticismul lui Toca a pierit ca prin farmec și el
și-a recăpătat fața umană.
Fusese
o statuie de gheață, acum se topise, ba chiar îmi făcea și confesiuni. O
adevărată onoare pentru mine.
*
* *
Și
încă o premieră la Sala Amfiteatru a pus Naționalul pe jar.
Felix
Alexa montează „Nunta lui Krecinschi”.
Mi-a plăcut întotdeauna
Felix. Cu veșnicii lui blue jeans și aerul acela
departe de tot și de toate. Mi-a plăcut cum vorbește și cum muncește. Dar
realizările lui sunt măsura valorii și talentului său.
„Nunta”
este o adevărată desfășurare de forțe. Costel Constantin și Vali Uritescu dau
adevărate recitaluri de virtuozitate.
Îmi
amintesc că în timpul repetițiilor am avut aici o întâlnire cu marea doamnă a
teatrului românesc, Carmen Stănescu. A fost și rămâne la fel de plină de
talent, la fel de frumoasă și delicată. Și o mai iubesc pe Carmen Stănescu
pentru că în ziua aceea mi-a spus cu o sinceritate debordantă, privindu-mă cu
căldură:
- Ce frumoasă ești! Uite ce ochi
superbi ai!
Mulțumesc,
frumoasă doamnă. Mi-ați făcut o mare bucurie și mi-ați dat încredere în mine,
încredere pe care o pierdusem cândva.
NUNTA
LUI KRECINSKI
sau
BANUL
E OCHIUL DRACULUI
Motto: „Teatrul este
singura formă de educație morală sau artistică a unei națiuni”
Jean
Giraudoux
Oricât
am fi de idealiști, unii dintre noi trebuie să recunoaștem că fără bani nu se
poate. Viața este, până la urmă, o continuă căutare de soluții pentru a face
„bani”. Mijloacele contează mai puțin, iar scopul scuză mijloacele. Și tot
căutând fie un loc de muncă, fie o afacere mai prosperă, fie căi mai oculte de
a câștiga ceva mărunțiș, am cam uitat să râdem.
Piesa
lui Alexandr Vasilievici Suhovo Kobîlin, „Nunta lui Krecinski”, scrisă între
1852-1854, este o comedie, amară ce-i drept, dar care ne amintește că râsul,
deși ustură uneori, are puterea de a edifica umanitatea.
A.V.
Suhovo-Kobîlin a creat această comedie aproape în întregime în închisoare,
fiind acuzat de o crimă pe care nu a comis-o, la scurt timp după ce începuse
s-o scrie. „Nunta lui Krecinski” demască viciile unei societăți bolnave,
care ar putea fi și a noastră.
Rămas fără nici un ban,
plin de datorii, Mihail Vasili Krecinski, cartofor și împătimit al chefurilor,
decide să-și rezolve problema pecuniară prin căsătoria cu Lidocika, fiica unui
bogat moșier provincial.
Băiat stilat, Krecinski
ajunge la inima fetei și ajutat și de snoaba de mătușă, un fel de „Chiriță” cu
pretenții, reușește prin minciuni și ipocrizie să-l convingă și pe naivul
Muromski, tatăl, să-i acorde mâna fiicei. Încercând să salveze aparențele,
arborând stindardul opulenței, Krecinski face o escrocherie și mai mare, care
este dată în vileag de Nelkin, un moșier bogat care o vrea pe Lidocika de
nevastă.
Comedia, în fond, este
tristă, deși situațiile în care sunt puși protagoniștii sunt de tot hazul. Lăcomia de bani și o anume ușurință de a face rău, mergând până la a lua
forme grotești, creează un tablou de un realism dur și chiar șocant.
Tânărul
și talentatul regizor Felix Alexa a sesizat mesajul, esența acestei povești, și
a pus-o în scenă la Teatrul Național București.
Născut
la București în 1967, Felix Alexa a absolvit IATC-ul în 1992. În 1990 primește
premiul UNITER pentru debut cu „Pe cheiul de vest”. Urmează „diploma” cu
„Vrăjitoarele din Salem”, apoi reîncepe să monteze spectacole impresionante.
Amintesc doar „Impressions de Pelleas” la Paris, „Casa Bernardei Alba” la TNB,
„Arta Comediei” la Ploiești.
„Nunta
lui Krecinski” este realizată la un înalt nivel artistic, pe fondul unei
cunoașteri profunde a unor psihologii complete. Este primul spectacol pe care
îl văd sub semnătura lui Felix Alexa și pot spune că ceea ce a creat îl
reprezintă. Urmărind „Nunta” am simțit prezentă personalitatea regizorului și
vă asigur că e dintre cele mai puternice. Ca atare, și distribuția este una
dintre cele mai „grele”.
Anna
Antonovna, mătușa, este superba, și acum după 50 de ani de carieră, Carmen
Stănescu. La fel de frumoasă, la fel de firească, aceeași profesionistă fără
cusur, plină de farmec, pe care publicul o adoră. Muromski, tatăl păcălit, este
interpretat de un alt mare actor, Matei Alexandru. Mucalit și bonom, inteligent
și cald, Matei Alexandru aduce pe scenă același profesionalism și același mare
talent cu care ne-a obișnuit.
Un
personaj complex, eroul principal al piesei, Mihail Vasilici Krecinski este
interpretat de un monstru sacru al teatrului românesc: Costel Constantin.
Publicul are șansa de a se afla în fața unei interpretări de excepție. Momente
psihologice de o forță extraordinară, treceri prin stări de spirit dintre cele
mai dramatice, de la disperarea cumplită când rămâne fără posibilitatea de a
dovedi că este un om bogat, la euforia aceea vecină cu nebunia când găsește
soluția de a face rost de bani. Apoi, acele momente de ironie fină, umor de
calitate, exprimat cu stil și eleganță, cum numai o astfel de prezență plină de
finețe poate reda. Costel Constantin este unic în acest rol.
Un
adevărat regal este interpretarea unui alt „titan”, Valentin Uritescu. El este
personajul care redă însăși esența acestei piese prin ceea ce reprezintă
Raspliuev în derularea acțiunii.
Bătut,
umilit, copleșit de personalitatea lui Krecinski, protectorul său, se lasă
pradă lăcomiei și, suportând cele mai grele înjosiri, participă la crearea unei
situații false pentru a trage la rândul său foloase. În acest spectacol
Valentin Uritescu ne oferă un adevărat recital de virtuozitate. Vladimir
Dimitrici Nelkin, cel care o vrea pe Lidocika de soție, și care îl demască la final
pe Krecinski, este Grigore Gonța. Și în postura de interpret, „generalul” este
el însuși, cu talentul, inteligența și umorul pe care îl cunoaștem.
Medeea
Marinescu redă cu fidelitate caracteristicile tinerei logodnice, Lidocika,
naivă, snoabă – doar este educată de Anna Antonovna – îndrăgostită de stilatul
Krecinski.
Medeea
Marinescu interpretează cu multă simțire personajul, poate cu prea multă în
unele momente, după părerea mea, dar având în vedere temperamentul slav mai
puternic, nuanțele ușor violente nu periclitează cu nimic talentul tinerei
actrițe, care face față distinșilor parteneri.
Feodor,
feciorul din casa lui Krecinski, este Mihai Călin, care cu eleganță și mult
umor dă dovadă, încă o dată, de marele său talent, fiind un partener pe măsură
pentru cei doi titani: Costel Constantin și Valentin Uritescu.
Deși
apare în scenă pentru puțin timp, Ion Ionuț Ciocia, în rolul Tișka, face un joc
hazos, un comic irezistibil, primind valuri de aplauze.
Alexandru
Hasnaș și Bogdan Mușatescu aduc un plus de culoare tabloului, completând cu
umor și talent extraordinara distribuție din acest spectacol, din care mai fac
parte Dragoș Ionescu și Emil Mureșan.
Toată
lauda pentru scenografia Dianei Roxana Ion.
Superbă
și adecvată ilustrația muzicală semnată de același uimitor Felix Alexa.
„În
final” – spune Felix Alexa – „ cu toate că adevărul triumfă peste toată această
lume degradată și dezorientată, nu mai poate exista nici un învingător”. În
„Nunta lui Krecinski” realizată de Felix Alexa avem însă învingători: talentul
și valoarea.
*
* *
Am
vorbit în aceste pagini despre munca și arta actorilor. Am povestit câte ceva
despre minunata creație a regizorilor. Am scris despre premiere și despre
reprezentații obișnuite. Nu este de ajuns. Ca să poți înțelege ce și cum este
teatrul, ce înseamnă un spectacol, trebuie să știi cum se naște el. Câtă muncă
și câtă pasiune se depun pentru a ajunge la premieră, în fața dumneavoastră,
cei pentru care, seară de seară, se aprind luminile rampei.
Eram
și sunt impresionată în continuare de tot ce am văzut că se întâmplă în spatele
scenei. Vroiam să știu mai mult.
Și
atunci George Motoi, bunul meu prieten, m-a purtat în stilul său delicat și
personal, prin culise, în spatele scenei, mi-a arătat și mi-a spus cum se
face un spectacol. Este ceva greu de imaginat, dar George Motoi știe atât de
bine explice!
Haideți
cu noi la drum și vă veți minuna și dvs. de
MIRACOLUL
DIN SPATELE SCENEI
sau
Cum
se face un spectacol
Motto: „Teatrul nu este o artă, teatrul este un secret”
·G. Flaubert –
Teatrul trăiește prin propriile valori,
cele care de-a lungul timpului au răscolit conștiințe și au încălzit inimi
făcând să se ridice etern cortina peste zestrea lăsată de marii dramaturgi.
Dar,
pentru ca un text dramatic să devină spectacol, trebuie parcurs un drum destul
de complicat.
Teatrul
este o mașinărie complexă, în care fiecare rotiță este la fel de importantă.
Pentru
ca o piesă să intre în repertoriu, există două posibilități. Una ar fi ca
direcția să propună un text unui regizor, cealaltă, ca regizorul să vină cu
propunerea, să o justifice și să o susțină în așa fel încât să convingă. Ar mai
fi o cale, cea în care unii actori, și e vorba aici de cei mai importanți, să
aducă un rol care să se potrivească, iar piesa să fie acceptată dacă răspunde
nevoilor momentului.
Primul
pas fiind făcut, se stabilește sala la care se va juca – Teatru Național având
patru săli de spectacol – și se deschide finanțarea.
De
acum, începe adevărata muncă de creație. Ca să se poată ajunge la sărbătoarea
de pe scenă, trebuie ca între regizor și textul dramatic să se producă un anume
impact emoțional, neapărat necesar.
„Marile
repertorii se alcătuiesc tocmai prin acele frumoase întâlniri între regizor și
text”, spune actorul George Motoi, în calitate de regizor de data aceasta. „De
la această întâlnire începe traseul către premieră. Regizorul este o natură
specială. Textul îi mobilizează resursele, forța creatoare, personalitatea. El
poate pune în valoare cuvântul scris, îi dă viață și poate chiar să surprindă
puțin. Sunt secrete ale profesiei care greu pot fi explicate”.
Mai
departe, regizorul începe o documentare serioasă asupra autorului, a epocii
respective și de aici trage niște concluzii care stau la baza concepției de
spectacol. Începe să „vadă” în spațiu, în lumină, decor, „vede” acum și
distribuția. Actori pe care îi știe și care pot sluji textul cel mai bine, iar
textul îi poate sluji pe ei. Regizorul, fin psiholog, alege actorii care se
potrivesc în rol din toate punctele de vedere: și fizic, și ca trăsături
caracteristice, ca stil, și încă altele, pentru că se pot face și erori punând
un actor nepotrivit în rol.
Într-un
spectacol este foarte importantă armonia cuplului. „El” și „Ea”, ori doi actori
sau două actrițe, trebuie să comunice perfect între ei. Dialogul, tonul vocii,
mișcarea, sunt elemente în care ei trebuie să se potrivească, să se completeze.
Distribuția este extrem de importantă, pentru că în final, ea este cea care îl
reprezintă pe regizor și chiar întreg teatrul.
În
paralel cu elaborarea distribuției, regizorul începe colaborarea cu
scenograful. Cei doi discută pe marginea textului stabilind detaliile. Un alt
mare secret este stăpânirea proporțiilor și de scenograf și de regizor.
Cromatica are de asemenea un rol deosebit.
Începe
apoi munca de rutină în ateliere: croitorie, cizmărie, tâmplărie, butaforie,
pictură, unde se realizează produsele finite după schițele scenografului.
Pentru
materializarea proiectului unui spectacol se pun în mișcare o mulțime de
accesorii ale mecanismului infernal care este teatrul. În acest angrenaj intră
perfect zeci de anonimi care, din umbră, în spatele scenei, servesc arta
dramatică, veghind întreaga-i desfășurare, având spectacolul în mână de la
prima linie trasată de scenograf și până la ultima lăsare de cortină.
Coordonatorul
tehnic transmite recuzitei, mecanismelor, tapițeriei de scenă și celorlalte
compartimente tot ceea ce au de făcut, iar acestea respectă întocmai planul
pentru realizarea tehnică a spectacolului.
Se
începe cu marcarea scenei pentru fiecare obiect de decor în parte. Între timp,
regizorul începe lectura textului cu actorii. „Eu cred că mai bine de jumătate
din spectacol aici se coace”, spune George Motoi.
Aici,
la sala de lectură se descifrează ideile, sensul, psihologia personajelor, și
abia după aceasta se stabilește mișcarea cea mai autentică, cea mai reală.
Încep
repetițiile la scenă. Mai întâi cu marcaje, decorul aducându-se treptat. Se
probează costumele pe măsură ce vin de la ateliere. „Este o întreagă nebunie
care nu se poate prevedea”, îmi spunea George Motoi. „Dar regizorul trebuie să
fie acea minte limpede care leagă totul”.
După
toate acestea, începe să aibă o viziune de ansamblu a piesei în zona ei
artistică.
De
acum se pot stabili și manevrele tehnice.
Teatrul
Național București este singurul teatru din țară și chiar din Europa care are
mecanisme de scenă, aceasta putând fi modificată. Concret, sunt cinci trape
care se pot lăsa individual sau toate odată. Sunt decoruri care pot intra din
culise din ambele părți, cu ajutorul „culisantelor”. Se pot face multe manevre
interesante cu mecanismele de scenă. Un exemplu este mișcarea decorurilor mari
(casa din „Take...”) în diverse poziții cu „turnanta rotativă”. Luminile
montate pe „rivalte” sunt urcate și coborâte în funcție de planul tehnic al
spectacolului, tot de operatori de la „mecanisme”, care lucrează la pupitrul de
comandă cu maximă atenție și profesionalism.
Mașiniștii
podari coboară și ridică decorurile montate pe „ștăngi”: pânze, panouri, etc.
Comenzile
vin de obicei de la regizorul tehnic, dar băieții sunt pregătiți foarte bine și
știu, la secundă, ce au de făcut.
În
acest timp, tapițerii de scenă primesc de la ateliere materialele finisate și
împreună cu scenograful caută și găsesc modalitățile de montare a covoarelor,
fundalelor și celorlalte componente care țin de compartimentul lor. Tot ei au
în grijă fețele de masă, cuverturile, pernele, plăpumile din spectacol.
Repetițiile
tehnice se desfășoară fără actori, dar se lucrează la fel ca la reprezentație.
Odată
începută construcția artistică și tehnică a piesei, se asigură în paralel și
luminile.
Maestrul
de lumini discută cu regizorul și scenograful pe text, și după ce a participat
din sală la pregătirea spectacolului, știe deja cam ce ar putea să solicite
regizorul.
Cu
3-4 săptămâni înainte de premieră începe să se muncească din greu. Se fac
probele, se aduc modificări dacă e cazul. Uneori se lucrează și câte 36 de ore
non-stop, dar lucrurile merg de la sine în cazul unui regizor ca Gelu Colceag
ori Grigore Gonța, care știu de la bun început ce vor și, ca atare, ce să
ceară.
Există
umbre și lumini, efecte care sugerează anumite stări sau situații. Maestrul de
lumini, care cunoaște detaliile tehnice, găsește unghiurile și centrajele
potrivite, iar atunci când, uneori, apar probleme, mici incidente, cu prezență
de spirit improvizează și salvează scena respectivă.
Teatrul
este o creație colectivă. Recuzita este unul din compartimentele cu cel mai
larg program de acțiune. Cu recuzita începe totul, cu ea se încheie.
După
ce fac rost de materialele necesare, recuziterii se ocupă cu marcajul scenei
apoi cu montarea decorurilor ușoare, cele grele căzând în sarcina mașiniștilor.
Băieții
de la recuzită bat covoarele în cuie, le fixează, tot ei fac schimbările de
decor, cum ar fi: mese, scaune, diverse obiecte etc. La replică, sau după niște
repere bine stabilite, intră în scenă, ori din culise fac diverse zgomote
necesare în context, de la gălăgie, tropăituri, o sonerie, un telefon, trag
câte un cartuș sau bubuie sugerând un tunet.
În
sarcina recuziterilor intră și cumpărăturile pentru „consumabilă”, pe care tot
ei o și pregătesc. Recuzita consumabilă constă în: apă minerală, cola, ceai,
covrigi, fructe, o omletă, o friptură, sarmale, și alte preparate culinare care
trebuie aduse în scenă calde, frumos aranjate pe platouri ori tăvi. La
„Take...” vin băieții cu o mămăligă aburindă de mai mare dragul! Și pentru că
sunt băieți frumoși și talentați, mai fac și figurație în spectacol.
Iuți
în mișcări și exacți, uneori lucrează chiar pe întuneric sau la lumina
lanternelor. „Aici trebuie să meargă totul ceas”, îmi spunea Silviu Măluțan,
șef recuziter la Sala Mare, pentru că „dacă ai greșit, noi sau alții, se
compromite spectacolul. În teatru depindem unii de alții”.
În
această teribilă mașinărie, piesa de rezistență este, însă, actorul. Jocul și
dăruirea sa aduc în fața publicului bucuria spectacolului, rezultatul unei mari
strădanii.
„Și
aici nebunia începe tot de la impactul cu textul”, spune George Motoi, vorbind
din perspectiva actorului, „rolul trebuie simțit. Eu stau acasă mult timp cu
textul în față. Nu-mi place să vin nepregătit la teatru”.
Ajuns
pe scenă, actorul trebuie să fie preocupat de mișcare, de dialog, de angrenarea
în acel mecanism complet, cea ce este realizabil doar cu textul bine știut.
Creația unui rol este
grea și delicată. Ca actor, trebuie să
surprinzi de fiecare dată. Fiecare rol este un personaj diferit ca fire, ca
personalitate. Una e un rol de comedie, alta un rol de dramă. Una e un personaj
istoric și alta unul de actualitate. Dar fiecare își are complexitatea sa.
„Dacă
actorul și regizorul se înțeleg unul pe celălalt, în arta aceasta se poate
ajunge la realizări de mare rafinament”, îmi spune George Motoi.
Am
ajung la momentul în care avem decoruri, avem costume, muzică, lumini și
mișcare. Pot începe „generalele”, repetițiile care pun cap la cap fiecare
scenă, fiecare tablou repetat separat, iar asemenea repetiții sunt o noutate
chiar și pentru regizor, care abia acum își vede rodul creației. Dar
spectacolul tot nu este gata! Urmează o primă întâlnire cu publicul. Este o
avanpremieră la care participă prieteni, colegi, apropiați. De reacția lor
depinde pregătirea finală, în cele mai mici detalii, a superspectacolului. Abia
după această primă testare, după ultimele retușuri, iată că a sosit și seara
premierei.
Emoții,
priviri aruncate pe furiș în sală, ultimele indicații și... gong!!!! Începe
spectacolul.
Dincolo
de ce se vede din sală, este o lume diferită de tot ceea ce cunoaștem. O armată
de oameni se agită în jurul actorilor, cei care duc greul acolo în luminile
rampei.
Cabiniere,
macheuze, coafeze, peruchieri, apoi echipele de tehnicieni, aleargă de
colo-colo cu țintă precisă. Jos, la recuzită se pregătește consumabila,
tapițerii aduc fețele de masă, unul încarcă pistolul, altul umple paharele
pentru scena din lojă. Actorii, cu urechea la difuzor pentru anunțurile
regizorului tehnic, își trag sufletul, între două intrări în scenă, fie la
cabine, fie în regrupare, la fotolii.
În
culise se schimbă costume, se finisează machiaje. Sss! Liniște! Difuzoarele din
regrupare, din cabine sau de jos sunt cu sonorul la maximum pentru ca toți să
audă indicațiile regizorului tehnic. Dar se mai aud și aplauzele. Deci e bine.
Toți
stau ca pe arcuri, gata să sară la prima chemare. Pauză. Fuga la cabine, o
țigară aprinsă din mers. „Cum a fost?” Actul doi. Mai este puțin. Replica
finală. Aplauze. Gata. Toată lumea răsuflă ușurată. Sunt obosiți dar fericiți.
A ieșit bine. E liniște. Se mai aud doar băieții de la recuzită care au rămas
la demontare.
În
regrupare se bea șampanie, se primesc felicitări.
Urmează
de acum reprezentațiile obișnuite, fiecare cu farmecul ei, cu publicul ei,
mereu altul, partener minunat al celor ce cu trup și suflet slujesc scena
românească.
Desigur,
în urma unei premiere se nasc și comentarii. Laude, înjurături, se mai umblă și
la viața personală, critici, totul trece însă atunci când spectacolul are
succes.
De
fapt, acesta este destinul unei premiere. Urmează o alta. Și o alta....
Traseul
este același de fiecare dată, cu mici deosebiri în funcție de textul dramatic
în pregătire.
Criteriul
valoric cu adevărat sigur rămâne acel adaos de frumusețe și emoție născut din
concepția regizorală și marcat de harul actorilor, susținuți din umbră de
echipa tehnică, cea care face minuni în spatele scenei.
Pentru
că pe scenă și în spatele ei, s-au întâmplat și se vor întâmpla întotdeauna
MIRACOLE.
*
* *
Dacă
vrei să afli vreo noutate sau să mai schimbi o vorbă cu cineva din teatru, vino
în bar la Coco, personaj deja celebru la Național.
Aici
vine fiecare la un suc, o bere, o cafea sau chiar să-și astâmpere foamea. Coco
gătește, pregătește cafele, servește și din spatele tejghelei mai trage cu
urechea, mai aruncă o poantă.
Are
un suflet bun Coco, dar și când se supără, să te ferească sfântul! Mai bine îl
ocolești.
Are
toane Coco, dar are și un frate.
Luțu
este și el regizor tehnic la Național. Cum spuneam, este fratele mai mic
al lui Coco. Insist pe această relație, pentru că grija aproape părintească pe
care Coco o are față de Luțu m-a impresionat foarte tare.
Deși
frați, Luțu nu-i seamănă. Este o alt fel de personalitate.
Îmi
place să lucrez cu Luțu. Este un bun camarad și un bun prieten.
Îmi
place și să stau de vorbă cu el. Știe să fie serios când e cazul, dar și
glumește cu farmec, când este bine dispus.
Deși
Coco iese mai rar „la rampă”. pe amândoi, te poți baza la nevoie.
ÎNCHEIERE
Stagiunea 1999-2000 s-a
încheiat. S-a încheiat și stagiunea 2000-2001.
Viața
în Teatrul Național este, cu mici deosebiri, aceeași.
S-au
schimbat unele lucruri. Probabil în bine. Știu și eu?
Oricum,
regruparea, așa cum am cunoscut-o eu, nu mai este. Și nici bufetul lui Coco de
la etajul doi.
S-au
mai înlocuit și oamenii. Tot cu valori, dar parcă nu mai e ca atunci când, cu
sufletul la gură am intrat prima oară în Teatrul Național, intrarea de la
Benzinărie, pentru că aveam interviu cu maestrul Fotino.
Am
urcat atunci la etajul doi.
Erau
acolo oameni pe care nu-i văzusem decât în filme, pe scenă ori la televizor.
Acum sunt prietenii
mei.
SFÂRȘIT
Numar de vizite: 4298
Notite de la cititori (1)
Au drept de postare doar membrii site-ului.
Buna seara miradoniz,
Cred ca esti foarte norocoasa ca ai avut sansa sa cunosti atatia oameni minunati :). Si eu sunt fascinata de teatru si mai ales am un favorit, Marius Bodochi. Am un proiect care ii este dedicat in totalitate, ca semn de multumire pentru ca in ultimul an m-a inspirat foarte mult. Adun informatii despre activitatea lui, pe un blog pe care i l-am dedicat. Asa am dat de insemnarile tale. Iti sunt recunoscatoare ca ai dat un pic cortina la o parte si m-ai facut sa vad dincolo de scena. Crezi ca as putea sa folosesc o parte din jurnalul tau (partea cu Marius) sigur mentionand sursa? Oricum te-am adaugat in blogroll. :)
Mi-ar face placere sa discutam mai mult pe aceasta tema (teatrul), daca vrei. Adresa mea de email este cristinadumitrescu2002@yahoo.com [
cristinutza 2002
]