POST SCRIPTUM LA PRIMA IUBIRE

·                 - ACTORII DE LA NAÞIONAL –

de

Mihaela Dordea

                                          Bucureºti 2000-2001

                     CUVÂNT ÎNAINTE CÃTRE CITITOR

                                        POST SCRIPTUM LA PRIMA IUBIRE
      Fiecare dintre noi are o primã iubire la care se întoarce din când în când.

      Mi s-a întâmplat ºi mie.

      Se numeºte TEATRU.

      Am iubit înainte de orice Teatrul Naþional cu frumoasa sa istorie zbuciumatã.

      Am iubit corifeii marilor începuturi: Pascally, Millo, Caragiale, Nottara.

      Aici, Eminescu a fost actor pentru o searã ºi tot aici a iubit prima oarã.

      Apoi, l-am iubit pe superbul Tony Bulandra ºi pe divina Ventura, Iancu Brezeanu, Puiu Iancovescu, Romaneasca, Mihai Popescu, Ion Manolescu...

      Au urmat Vraca, Emil Botta, Cozorici ºi Amza ºi Poldi ºi Silvia Popovici...

      Îi iubesc astãzi pe cei care fac gloria Naþionalului ºi gloria naþionalã.

      Îi veþi întâlni în paginile urmãtoare ºi îi veþi cunoaºte ºi altfel decât în luminile rampei.

      Vor fi prezenþi aºa cum i-am cunoscut eu, dincolo de cortinã, în spatele scenei.

      Sunt clipe de viaþã adevãratã, petrecute în acest templu de culturã care este Teatrul Naþional.

      Sunt întâmplãri reale dintr-un loc în care aerul are alt gust. Este un aer pe care, dacã l-ai respirat o datã, nu mai poþi trãi fãrã el.

      Am respirat ºi eu aer de teatru ºi iatã cã astãzi vã aduc ºi dumneavoastrã o porþie de vis ºi frumuseþe.

      Eu mã întorc mereu, iar ºi iar, la prima mea iubire, ca un post scriptum perpetuu la fascinaþia de odinioarã.

                                                Mihaela Dordea

PARTEA ÎNTÂI

I N T E R V I U R I L E

- Am înþeles, domnule Fotino, la ora 11 la Naþional.

- ªtii unde, la intrarea de la benzinãrie.

- Sigur. Voi fi acolo. Mulþumesc, domnule Fotino.

      Închid telefonul dar vocea maestrului îmi revine iar ºi iar. Era caldã ºi prietenoasã. Îþi dãdea o stare de bine.

      În lunea aceea ieºise interviul cu Octave. Stabiliserãm sã ne întâlnim dupã amiaza ca sã punem la punct ultimele detalii pentru cartea pe care o scriam despre el. (Pe scurt, cartea se numeºte „Mesajul”, dar nu a apãrut încã. Octav e acum în Germania ºi Dumnezeu ºtie dacã o vom termina vreodatã).

      Era cald, aºa cã am rãmas la o terasã de lângã staþia de metrou. Octav ºi-a luat exemplarele din revistã, am vorbit despre carte, apoi a început sã povesteascã ceva. Cum vorbeºte mult ºi fãrã noimã, am putut sã-mi vãd în voie de gândurile mele. Eram nerãbdãtoare sã mã întâlnesc cu Mihai Fotino ºi emoþionatã.

      Ziua de luni a trecut pe lângã mine ca ºi povestirea lui Octav, adicã fãrã sã o remarc.

      Dimineaþa de marþi a venit mai devreme decât de obicei. Plec spre teatru cu un autobuz cam aglomerat dar nu-i nimic. Cobor la Rosetti. Traversez. Uite ºi benzinãria... Ajung la barierã, trec ºi de ea ºi iatã-mã în faþa Teatrului Naþional, care se înalþã cu graþie în lumina soarelui. Urc cele câteva trepte ºi urmez indicaþiile bãiatului de la poartã: dreapta, iar dreapta, liftul pânã la etajul doi ºi tot dreapta. Ies din ascensor ºi intru pe uºa din... dreapta. Tot în aceeaºi direcþie se întinde un culoar unde se aflã cabinele de la Sala Mare. Eu merg însã înainte ºi pãtrund într-o încãpere dreptunghiularã cu o mulþime de uºi ºi un perete cu ferestre.

      Aici, lume multã adunatã în jurul unei mãsuþe rotunde, cu ºase fotolii mari de pluº dispuse în cerc.

      Pe unii dintre cei prezenþi îi ºtiam din diverse împrejurãri, pe alþii îi vãzusem doar la cinema, pe scenã ori la televizor.

      Spun frumos „bunã ziua” ºi întreb de domnul Fotino.

- Trebuie sã aparã, îmi spune cineva de la masã.

      Grupul stãtea în dreptul unei mici încãperi pe a cãrei uºã scria „Bufet”. Intru ºi eu aici ºi îi cer blondului care citea ziarul sprijinit de bar, o cafea ºi un suc. Mã aºez pe o canapea care avea deasupra un afiº mare cu Maia Morgenstern ºi încep o inspecþie rapidã a camerei.

      În stânga bufetului trona o oglindã în care te puteai admira în mãrime naturalã. Pe aceeaºi laturã o altã cãmãruþã cu câteva mese ºi o ferestruicã corespunzând în bãruleþ. Mai departe, o altã uºã metalicã iar în unghi drept, o uºã dublã, grea, ce da într-un hol. De aici poþi intra în scenã sau în sala de spectacol, ori dacã ai sã cobori pe treptele din dreapta, ajungi la etajul unu unde este recuzita, tapiþeria de scenã, regizoratul ºi încã alte asemenea.

      Îmi aprind o þigarã, deºi pe perete era un afiº cu „Fumatul interzis” de care, de altfel, nu þinea nimeni cont, ºi mã pun pe aºteptat. ªi aºtept...

      Între timp, din scenã apare Virgil Ogãºanu, puþin obosit dar cu un zâmbet plãcut pe faþã, care îmi rãspunde la salut ºi se lasã greu pe unul din fotolii, rãmas liber.

      Curând se iveºte ºi Eusebiu ªtefãnescu. Rãspunde galant la salutul meu politicos ºi se îndreaptã spre cabine.

      Florina Cercel pleacã la scenã iar eu trec într-un fotoliu rãmas vacant ºi intru în vorbã cu blondul de la bufet. Imediat apare un actor grãbit ºi intrã ºi el. Mã ridic ºi îl abordez:

- Bunã ziua, Andrei.

- Sãrut mâna, rãspunde el puþin nedumerit.

      Îºi revine din aceastã stare într-o clipã, ºi iatã-ne, pe mine ºi pe Andrei Duban, zâmbind unor ani în care el era copil iar eu foarte tânãrã. Dupã ce am depãnat amintiri, ne informãm despre prezent, ºi, din una în alta:

- Andrei, când eºti dispus sã facem un interviu?

- Pãi, chiar acum. Am o fereastrã ºi...

      Intrãm în cabina lui ºi începem o discuþie ca între doi prieteni ce nu s-au vãzut de mult.

„- Ce mai faci tu, Andrei Duban?”

„- Bine. Chiar foarte bine.”

      Vorbesc cu Andrei ºi mã bucur cã l-am întâlnit ºi, mai ales cã, dupã atâþia ani, ochii lui sunt la fel de frumoºi ºi veseli.

      Aveam sã constat în timp cã a rãmas acelaºi nãzdrãvan, pus pe ºotii ca atunci când era copil.

„MÃ FASCINEAZÃ MULTE LUCRURI PE MÃSURÃ CE LE DESCOPÃR”

interviu cu actorul Andrei Duban

- fragment-

motto:

“Taina fundamentalã a tinereþii stã în credinþa cã poþi înfãptui orice”

                                          - I. S. Turgheniev -

      De multã vreme, pentru Andrei Duban, jocul nu mai este o joacã. ªi asta nu pentru cã are 27 de ani ºi este pe lista vedetelor, ci pentru cã Andrei ºi-a început cariera artisticã încã din copilãrie.

      Astãzi, deºi bãrbat în toatã firea, pãstreazã în zâmbetul ºi mai ales în privirea sa, acea luminã caldã ºi puþin iscoditoare pe care o ºtiu de când avea cam cinci aniºori.

      Dar haideþi sã vedem ce mai face Pistruiatul.

Andrei Duban: Sunt în repetiþie cu o piesã în regia lui Horea Popescu, „Moartea unui comis-voiajor” de Arthur Miller la Teatrul Naþional, în care am unul din rolurile principale. E o posibilitate, o ºansã pentru mine. În paralel, pregãtesc o emisiune duminicalã „Ora 1 a venit” la Tele 7abc care a început sã fie deja cunoscutã ºi sã aibã o audienþã destul de mare. Am un program plin, plin. Deci pentru viaþa personalã nu-mi mai rãmâne timp, pentru cã alerg de colo-colo. Nu-mi pare rãu, asta mi-am dorit ºi-mi place ce fac.

Rep: Spune-mi, Andrei, care a fost povestea frumoasã în care un copil a devenit un actor deja celebru?

A.D.: Am început ca orice copil sã recit tot felul de poezii. Pe vremea aceea, era un celebru festival „Cântarea României” la care începeam toþi ºi aºa am început ºi eu. Am trecut de toate fazele ºi m-au vãzut câþiva regizori de la televiziune cu care am fãcut emisiuni pentru copii. Tot duminica. Se pare cã mã urmãreºte ziua de duminicã.

Rep.: Nu cumva te-ai nãscut într-o zi de duminicã?

A.D.: Nu ºtiu exact în ce zi din sãptãmânã a cãzut 19 iunie 1974, dar cred cã era ceva de weekend. Cert este cã totul se leagã. Aºa, la televiziune m-a vãzut Gheorghe Nagy, regizor de film, care m-a distribuit pentru prima datã într-un rol principal. A urmat colaborarea cu Buftea, cu televiziunea, cu radioul ºi puþin înainte de revoluþie, cu teatrul profesionist. Am început la Creangã cu „Pistruiatul”, dramatizarea fãcutã de, Dumnezeu sã-l ierte, Francisc Munteanu. Dupã revoluþie am intrat la facultate, la ATF ºi am terminat la clasa prof. Ion Cojar. În anul IV am venit aici, la Naþional, prin concurs cu Andrei ªerban, ultimul lui concurs înainte de a pleca din þarã. Am obþinut roluri mai mici, foarte mici, roluri mai mari... ºi acum mã îndrept spre... roluri.

[....]

Rep.: Care este punctul sensibil al lui Andrei Duban?

A.D.: Reacþionez plãcut, sunt impresionat de tot ce este curat, venit din sufletul omului. Sunt ºi eu vulnerabil. Dar asta e altceva.

[....]

Rep.: Eºti emotiv, Andrei?

A.D.: Da, sunt emotiv.

Rep.: Se pare cã omului nu-i mai ajunge starea finitã ºi încearcã sã evadeze în infinit. Crezi cã se depãrteazã de realitate?

A.D.: E foarte adevãrat cã omului nu-i mai ajunge finitul ºi vrea mai mult, mai bun ºi mai departe. Cred, însã, cã omul ar trebui sã facã un mic pas înapoi ºi sã caute infinitul în interiorul sãu. Sã fie mulþumit cu infinitul din el ºi cu ce-i dã Dumnezeu. Nu e de ajuns sã cauþi, alergând, o viaþã ca apoi sã constaþi cã nu ai avut timp sã te bucuri de viaþã. Infinitul este în noi.

Rep.: Crezi în Dumnezeu?

A.D.: Cred în Dumnezeu foarte mult ºi sunt sigur cã numai datoritã lui mi se întâmplã tot ce mi se întâmplã. ªi bune ºi rele.

Rep.: Cât loc ocupã iubirea în viaþa ta?

A.D.: Un loc foarte mare. Trebuie sã spun cã mã îndrãgostesc foarte repede ºi de foarte multe lucruri. De o zi superbã de primãvarã, de ninsoare, de un tablou, o melodie sau de o fatã. Recunosc. Dar asta mã ajutã sã fiu aºa cum sunt ºi îmi place. Mã simt bine aºa.

Rep.: Ai suflet de poet. Scrii?

A.D.: Din pãcate nu scriu. Mai aºtept sã acumulez experienþã ºi senzaþii.

[....]

Rep.: Dacã ar trebui sã scrii câteva cuvinte la baza unui monument care ar reprezenta Omul, ce ai fi tentat sã scrii?

A.D.: Sã aibã totdeauna în spirit tinereþe fãrã bãtrâneþe ºi viaþã fãrã de moarte.

*

* *

      E o zi caldã de toamnã ºi soarele se joacã în cabina de la Naþional cu ºuviþele blonde ale unui tânãr actor. Eu aud însã râsul copilului de odinioarã, alergând prin iarba moale.

      Mihai Fotino nu a venit în ziua aceea.

      Mai beau o cafea ºi îi smulg o promisiune lui Virgil Ogãºanu:

- Nu vã puneþi speranþe prea mari, îmi spune Sebi. Pe Ogãºanu îl prinzi greu sau deloc.

      A avut dreptate.

      Se face ora unu iar repetiþia e pe terminate. Aflu de la Silviu, blondul de la bufet, cã a doua zi era repetiþie tehnicã, deci pe actori îi mai gãsesc peste douã zile. Nu prea mai are clienþi, aºa cã mai sporovãim puþin ºi apoi plec ºi eu.

      Mi-a plãcut acel loc. Era intim ºi primitor. M-am simþit mai bine ca oriunde aici, în REGRUPARE.

      Dupã o nouã convorbire telefonicã cu domnul Fotino, iatã cã urmeazã sã ne vedem tot în regrupare ºi tot la ora 11.

      Am plecat mai târziu din redacþie aºa cã ajung pe la 12. Tocmai bine. Domnul Fotino ieºise de la repetiþie ºi se odihnea pe o canapea. Când intru, se ridicã ºi mã pofteºte în cabina numãrul 1, cabina „Gheorghe Cozorici”.

      Se aºeazã la masa de machiaj ºi mã invitã alãturi, pe un fotoliu.

      Începem firesc o conversaþie care îmi dezvãluie OMUL, aºa cum este el: cu gândurile sale, cu bucuriile ºi îndoielile sale... Vorbim despre întrebãri al cãror rãspuns e greu de gãsit. Vorbim ºi despre teatru, dar altfel. O sã vedeþi dumneavoastrã. Acum însã, în difuzorul instalat deasupra oglinzii se aude o voce care se adreseazã chiar interlocutorului meu:

- Miºu Fotino! Miºu Fotino! În scenã!

Maestrul se ridicã ºi mã roagã sã-l aºtept.

- Pot fuma, pânã reveniþi? îl întreb.

- Da. Sigur, îmi rãspunde ºi îmi oferã o scrumierã.

      E cald ºi astãzi. Prin fereastra deschisã vãd în dreapta Inter-ul. În faþã, Universitatea. Aici, în cabinã, urma unor treceri celebre. Trag aer în piept ºi simt cã are alt gust. Îmi place ºi înþeleg în acest moment cã respir AER DE TEATRU. Acelaºi pe care l-au respirat ºi Nottara, ºi Caragiale, ºi Eminescu... ºi Tony Bulandra, ºi Ventura... ªi Vraca... ªi Cozorici ºi Amza...

      Uite! În acest fotoliu se odihnea cândva Gheorghe Cozorici între douã intrãri în scenã. Poate cã în faþa acestei oglinzi ºi-a potrivit machiajul Amza... sau Poldi...

      Brusc, se deschide uºa. În cabinã intrã Maria Teslaru. Elegantã, frumoasã, îmi zâmbeºte ºi mã întreabã dacã am pus murãturi pentru cã ea cu asta s-a ocupat toatã sãptãmâna.

- Nu încã, îi rãspund uºor amuzatã. Poate mai târziu ºi doar varzã. De restul se ocupã mama.

      Actriþa intrã grãbitã în baie ºi când iese, explicã râzând:

- Fãceam pe mine. Acum plec. Mi-a pãrut bine.

      Nu apuc sã mã dezmeticesc, când intrã domnul Fotino:

- Unde am rãmas?

      Vorbeºte frumos Miºu Fotino ºi din suflet. Aproape cã nici nu-mi vine sã-l întrerup cu întrebãri. Povesteºte cu farmec ºi nostalgie despre niºte timpuri în care mi-ar fi plãcut sã exist.

      Cu pioºenie, cu evlavie, îmi vorbeºte despre dascãlii ºi colegii domniei sale, cei care sunt, cei care au fost...

      Se supãrã puþin pe vremuri ºi îºi aminteºte cã a fost un timp în care actorii erau vãzuþi altfel, ºi dacã lucrurile nu mergeau perfect nici atunci, parcã totuºi era mai frumos...

      Vocea din difuzor îl cheamã din nou la datorie ºi rãmân încã o datã singurã printre atâtea amintiri...

      Mai aprind o þigarã ºi mã privesc în oglindã... nu vãd decât o aureolã de fum.

      Când intrã domnul Fotino dau sã îmi sting þigara, dar maestrul mã opreºte ºi ne continuãm dialogul acela ciudat ºi fantastic pe care l-am transpus pe hârtie în forma unui monolog, care în ziua aceea de septembrie târziu a mai creat o stare de suflet.

„M-AM NÃSCUT CU TEATRUL ÎN CASÔ

·                                 interviu cu actorul Mihai Fotino –

·                                 fragment –

   Nu prin cuvinte se poate descrie o trãire. Nu atunci când stai în fotoliul în care Gheorghe Cozorici se odihnea între douã intrãri în scenã. ªi nu atunci când, alãturi, marele actor Mihai Fotino îþi povesteºte despre o lume fantasticã presãratã cu nume care au fãcut gloria teatrului românesc. În aceastã situaþie, reporterul nu poate decât sã tacã ºi sã asculte.

MIHAI FOTINO: [....] Am mers pe calea teatrului de foarte timpuriu. Tatãl meu a fost actor. M-am nãscut cu teatrul în casã, aº putea spune. Eu am jucat prima oarã teatru, dar teatru adevãrat, nu în familie sau undeva la copii, ci pe o scenã de teatru serios unde se plãtea intrarea ºi veneau spectatori. Asta era prin \'36-\'37, fã mata socoteala cât e de atunci, când cel care îþi vorbeºte avea vreo ºase aniºori.

      Jucam într-o comedie bulevardierã franþuzeascã, era la modã pe atunci, în anii dinaintea rãzboiului, se numea „Coloniale”. Spectacolul avea loc la Teatrul Liber, cu sediul la subsolul Odeonului, o sãliþã cochetã care fãcea parte din trustul de teatre al lui Sicã Alexandrescu, marele regizor, marele om de teatru, mare personalitate, cu rol mare, insist, pentru cã mã socotesc un produs al ºcolii Sicã Alexandrescu. Am „obrãznicia” sã spun asta!

      Jucam alãturi de Maximilian, Silvia Fulda, Maria Filotti, Nora Piacentini. Debuta atunci, dacã vã mai amintiþi de Silvia Chicos, vestitul „copil minune” al teatrului radiofonic. Juca ºi Ion Talianu... Da, de atunci am teatrul în sânge. Au urmat apoi anii de ºcoalã, liceul. Dar ºtiam încã din acea vreme cã fac teatru. Sunt dintre cei care fac meseria pe care ºi-au dorit-o de copii. ªtiam cã mi-e inutilã matematica, trigonometria, geometria... toate astea de ce s-or fi inventat pentru mine?

      M-am strecurat prin ºcoalã. Am fãcut liceul la Matei Basarab. Am uitat sã vã spun cã sunt bucureºtean. Dupã ºcoalã, am reluat activitatea artisticã întreruptã pentru cursuri ºi iatã cã anul acesta (1999 – n.a.) în toamnã, serbez cincizeci de ani de teatru dacã socotim de la „Coloniale”.

      Prin 1948, am intrat în ultima trupã de teatru particularã a acelor ani. Venise eliberarea, venise momentul trupelor sovietice ºi am încercat sã trãim aºa cum ºtiþi cu toþii. În teatrul particular am jucat în „Clasa a opta B”, unul din marile succes ale lui Radu Beligan, înlocuindu-l chiar pe tatãl meu în rolul bãtrânului intendent al liceului. Insist pentru cã de aici începe activitatea mea de peste cincizeci de ani.

      Am fãcut ºi regie de culise cu Ion Vova, apoi am fãcut primul film românesc de dupã 23 august, se numea „Rãsunã valea”. Voi pomeni, din pãcate, despre mulþi dintre cei care au plecat dintre noi, poate prea devreme. Despre cei care au mers în marea trupã pe care a alcãtuit-o Dumnezeu acolo, sus în rai, unde sunt acum atâtea valori care au întãrit trupa acolo, iar aici pe pãmânt, s-a micºorat tot mai mult calitatea actorilor.

      Am dat ºi la institut. Fugind la film, nu m-a mai primit la examenele de sfârºit de an ºi iatã-mã... repetent la clasa G. Storin, decanul de atunci. Vai de mine... M-am dus cu coada între picioare, în toamna lui \'49 la Braºov, unde lucra tata: „Ce fac?! Uite, trebuie sã repet anul, uite ce-am pãþit! Ruºinea lumii”... „Þi-am spus sã laºi filmul, trebuia sã te þii de institut”. Ce facem, ce facem... Vorbeºte tata cu Maximilian, Puiu Maximilian ºi „hai sã-l bãgãm sã facã ceva prin teatru”. Atunci se putea sã „te califici la locul de muncã”. Iatã-mã la 1 ianuarie 1950 figurând pe ºtatul de platã al unui teatru de stat, ca actor. Colegii mei de institut erau în anul doi de studiu, eu, în anul întâi de teatru. Dupã ºapte ani la Braºov, timp în care am tot fãcut turnee la Bucureºti, m-a chemat Sicã Alexandrescu la Teatrul Naþional din Bucureºti, sã-l dublez pe Radu Beligan în „Steaua fãrã nume”. Am dat concurs la Bucureºti. Din vreo 40 sau 400, nu mai ºtiu, am intrat patru: Draga Olteanu, regretata Coca Andronescu, Matei Alexandru ºi cu mine. Era în 1957. Fiecare dintre noi însemnând ceva la ora actualã în teatru, chiar ºi biata Coca a fost o paginã de glorie a Teatrului Naþional. Ei, ºi de atunci am jucat foarte mult teatru. Cred cã sunt actorul care a jucat în cele mai multe scene din þarã. Am cochetat ºi cu regia. Mii de reprezentaþii cu „O femeie cu bani”, „Comedie de modã veche”, „Siciliana”, „Idolul ºi Ion Anapoda”, acum „Bãdãranii”. Am jucat la Nottara, la Comedie, doar la Municipal nu am fost... la televiziune, la radio, în film. Copil fiind, m-a marcat momentul când Iancu Brezeanu m-a mângâiat pe creºtet. Trãind în preajma acestor mari actori, am avut norocul, fericirea sã joc cu aceºti titani, sã schimb replici cu Ion Finteºteanu, o, Doamne, cu toþi ar trebui sã încep. Cu Radu Beligan, Marieta Deculescu, Ion Aurel Munteanu, Giugaru, Birlic... Când ai avut norocul sã trãieºti în preajma lor, crede-mã ºi înþelege-mã, cã la ora asta mi-e foarte greu sã fac teatru.

      Nu mã pot acomoda cu ce se întâmplã acum în lumea teatrului. Pãcat, ºi o spun cu tristeþe. Vreau sã fiu bine înþeles: altfel era teatrul atunci, altul e teatrul acum.

      [...]

      Dacã vrei, mã socotesc puþin romantic. Îmi plac Sebastian ºi Cehov mai mult decât comedia bufã, iubesc mai mult teatrul melo, cu o lacrimã ºi un zâmbet decât hohote de râs ºi porcãrioare spuse pe scenã. De multe ori am simþit sala tãcând. E foarte important sã simþi liniºtea unei sãli de spectacol, la fel cum e important ºi râsul la poantele bine date.

      Mi s-a întâmplat de multe ori sã fac, cum spune Moliere, prozã fãrã sã-mi dau seama, sã „culturalizez”, sã simt publicul cã vine cu mine. Aºa s-a întâmplat la „Comedie de modã veche”, când jucam cu minunata partenerã Carmen Stãnescu. Pãcat cã nu se mai fac astfel de spectacole.

      Vine anul 2000 ºi am foarte multe dorinþe. În primul rând, îmi doresc sãnãtate. Nu cã mi-ar lipsi, dar când nu o ai o preþuieºti. Apoi, doresc ca 2000 sã-mi liniºte ºi, în sfârºit o aºezare în þara asta.

      Mãrturisesc pentru prima oarã într-un interviu cã sunt obsedat de cutremur, sunt stresat, traumatizat. Mi-e fricã. Sincer. Cred cã voi muri de fricã ºi nu de o cãrãmidã în cap.

      Aº vrea o lume mai bunã. Am impresia cã lumea se „stricã”. Vreau binele þãrii ºi al poporului meu, aºa ºi mie mi-ar fi mai bine. [...]

      Ne vom reveni. Cãutãm încã, dar va fi ºi altfel.

      Mi-ai pus o întrebare frumoasã ºi grea totodatã. Deºi rãspunsul pare sã vinã uºor. Ce aº scrie la baza unui monument care ar reprezenta Omul? Aº scrie aºa: „Omule, uitã-te bine la semenii tãi, încearcã sã-i înþelegi, încearcã sã-i îmbunezi ºi încearcã sã-i aduci pe soclu lângã tine”.

      Ei, ce pãrere aveþi? Nu-i aºa cã a fost minunat?

*

* *

      Pentru cã aveam întâlniri la teatru cu actorii, veneam aproape în fiecare dimineaþã la Naþional. Uneori, veneam doar sã beau o cafea ºi sã mai schimb o vorbã. Mã aºezam în fotoliul deja al meu, aici, în regrupare, ºi îmi fãceam meseria. ªi chiar dacã doar mã relaxam, aveam ocazia sã cunosc oameni interesanþi, sã mã familiarizez cu locul acesta care mã chema, mã fãcuse sã capãt dependenþã.

      În teatru oamenii sunt foarte sociabili. Prietenoºi chiar. ªi nu doar actorii. Aºa se face cã într-o dimineaþã se aºeazã lângã mine Marian. Are o figurã de om bun. Aºa a fost întotdeauna ºi aºa este ºi acum. ªi nu am sã uit niciodatã cum bãiatul acesta modest ºi cumsecade m-a ajutat într-un moment de grea cumpãnã.

*

* *

      În dimineaþa aceea aveam o întâlnire importantã. Ajunsesem mai devreme iar persoana pe care o aºteptam nu sosise încã.

      La ora fixatã cobor în holul de la intrare. Aici, în locul celui aºteptat, am parte de o mare surprizã. În faþa mea era nimeni altul decât cel pe care l-am considerat totdeauna ca fiind suveranul încoronat al scenei româneºti: Mircea Albulescu, regele meu ºi al dumneavoastrã.

- Bunã ziua, domnule Albulescu, îi spun surprinsã ºi emoþionatã.

- Sãrut mâna, buna mea, rãspunde magnificul zâmbind, purtându-ºi veºnica servietã cãtre ascensor.

      Nu mai ºtiu dacã întâlnirea din ziua aceea a avut loc. ªtiu doar cã atunci când am ajuns acasã, eram mai bogatã sufleteºte. ªi nu spun vorbe mari.

      Dar asta nu a fost singura mare bucurie pe care am avut-o în zilele acelea de toamnã aurie ºi plinã de daruri cum nu a mai fost alta.

      Plecam spre redacþie cu fotografiile maestrului Fotino. Jos, o figurã distinsã a teatrului românesc tocmai intrã. E maestrul Radu Beligan. Încã nu am întâlnit atâta nobleþe îmbrãcând ca o aureolã un om. Pânã ºi aerul din preajma domniei sale este princiar. Îmi rãspunde la salut cu un glas la fel de delicat ca toatã fiinþa sa. Îmi sãrutã mâna cu eleganþã ºi îmi spune cã nu poate da interviuri pânã nu terminã cartea sa de memorii.

      Rãmân plutind o bunã bucatã de vreme. De fapt mã simt extraordinar de liniºtitã. Aºa te simþi în preajma maestrului. Aºa te face maestrul sã te simþi. Desigur, nu se întâmplã cu toatã lumea. Are domnia sa simpatiile sale. ªi eu sunt fericitã cã mã aflu printre ele.

*

* *

      Ca sã pot prezenta cititorilor un portret real al artiºtilor, trebuie mai întâi sã-i cunosc foarte bine. Pentru asta, stãteam mult timp în preajma lor. Nu mi-a fost greu sã mã acomodez cu viaþa în Teatrul Naþional. De fapt, s-a întâmplat atât de firesc, încât nici nu mi-am dat seama. Aºa cum am mai remarcat, aici oamenii sunt foarte deschiºi ºi prietenoºi. Bine, nu sutã la sutã. Mai sunt ºi sceptici. Dar ºi aceºtia au sfârºit prin a-mi deveni prieteni, ºi chiar foarte apropiaþi.

      Ne obiºnuisem unii cu alþii. Þin minte cã uneori, dupã o zi de absenþã de la locul meu din regrupare, mã mai întreba careva, mai în glumã, mai în serios ce s-a întâmplat de am lipsit ieri?

      Aºa am intrat eu în marea familie a Naþionalului în acea toamnã superbã al lui \'99.

      Dar astea erau doar dimineþile. Scenariul avea sã se desfãºoare în continuare, pe cât de surprinzãtor, pe atât de firesc.

      În ziua aceea, Silviu era cam agitat. Aºtepta niºte invitaþii pe care i le promisese Eugen la spectacolul din seara urmãtoare cu „Scrisoarea pierdutã” al lui Tocilescu.

      Auzisem despre acest spectacol – nici nu se putea altfel – dar nu-l vãzusem.

      Silviu ºi Marian au recepþionat mesajul ºi chiar a doua zi aveam patru locuri la „Scrisoare” pentru duminicã. Pânã atunci, urmãream cu mare atenþie indicaþiile de miºcare pe care i le dãdea Beatrice Bleonþ lui Claudiu ºi lui Marius Bodochi la o scenã din „Macbeth” de Eugen Ionesco, premierã pe care o pregãteau de ceva vreme.

      Pregãtirea unei premiere este greu de imaginat dacã nu te afli în mijlocul evenimentelor. Pe lângã munca ucigãtoare ore ºi zile în ºir, aproape fãrã pauzã, era ceva special, fascinant. Fiecare etapã însemna o altã poveste. Eu am numit-o „Magia din spatele scenei”. Vom vorbi despre asta, dupã ce am sã aflu ºi eu mai multe. Acum privesc fascinatã la ceea ce se întâmplã în regrupare, în faþa oglinzii.

      Vara nu se îndurã sã plece ºi, deºi e 4 octombrie, soarele arde cu putere.

      Bântuiam prin regrupare când o aud pe Florina Cercel spunând cuiva „La mulþi ani”. Întorc privirea în direcþia cu pricina ºi vãd toatã distribuþia de la „Moartea...” nãvãlind la urãri ºi pupãturi. Sãrbãtoritul e foarte emoþionat ºi abia când ceilalþi pleacã în scenã, îndrãznesc ºi eu sã-i urez??? regelui meu cu ocazia aniversãrii sale. Magnificul împlinea 65 de ani. Ca sã nu ratez momentul, îl rog sã se gândeascã la posibilitatea unui viitor interviu pentru rubrica mea „Cariere artistice”.

- Sigur. Ne mai întâlnim pe aici ºi stabilim.

      ªi pleacã maestrul. ªi rãmân doar cu Vizante în regrupare. Vizante va fi urmãtoarea mea „victimã”. Înainte însã aveam interviu cu genialul recitator al „Casei lui Jack”, Eusebiu ªtefãnescu.

      Cu Sebi m-am întâlnit într-o cabinã de la „Amfiteatru”, într-o zi de repetiþie la piesa „Cãlãtorii cu mãtuºa mea”.

      Îmi place Sebi. Aer un aer de „Sir”, un gen de nobleþe englezeascã cu joben ºi baston de promenadã, dar fãrã rãceala specificã britanicilor, ci doar cu o cãldurã discretã ºi dãtãtoare de siguranþã. Cel puþin aºa mã simt eu când este prin zonã.

      Pare un tip retras, chiar distant dar e numai o aparenþã. În fond este un timid care adorã singurãtatea dar nu este un însingurat.

      Atmosfera în care s-a desfãºurat discuþia cu Sebi a fost una de turneu. De ce? Nu ºtiu. Aºa m-am simþit ºi mi-a plãcut.

      Mi-a povestit multe lucruri interesante, dar istoria cãlãtoriei sale în Japonia m-a impresionat în mod deosebit.

      A ºtiut atât de bine sã mã introducã în atmosfera locurilor, sã povesteascã despre legenda roninilor ºi despre cultura ºi credinþa japonezã, încât aveam senzaþia cã fac parte din decor.

      Dar despre cum ºtie Eusebiu ªtefãnescu sã povesteascã, vom mai avea ocazia sã vorbim.

„NU VREAU ªI NU-MI PLACE IDEEA DE A FORÞA DESTINUL”

·                                 interviu cu actorul Eusebiu ªtefãnescu –

·                                 fragment –

      Dacã ar fi sã creionez profilul spiritual al actorului Eusebiu ªtefãnescu, aº folosi cuvintele lui Lucian Blaga: „Spiritele neliniºtite ºi foarte impulsive fac adesea impresia unei soliditãþi, a unei liniºti ºi stãpâniri de sine uimitoare: fântâni sãritoare care, privite de departe, apar ca niºte columne solide de marmurã.”

      [...]

Rep.: Ce vã fascineazã ºi ce vã nemulþumeºte la lumea de azi?

E.ª.: Mã fascineazã partea vie a lumii, acest miracol care este viaþa, cu pãrþile ei de lumini ºi umbre. Acea tensiune, lupta cu viaþa, care pânã la urmã este o formã de a te consuma cu folos, pentru cã orice ºi oricum ai face, viaþa te trãieºte. Ea, viaþa, ne trãieºte pe noi, ºi nicidecum invers.

            Îmi displace cã îmi pierd reperele. Am fost obiºnuit, ca unul care am avut o educaþie, ºi nu numai de la pãrinþi, cu anumite principii. Mi-aduc aminte cã, dacã niciodatã nu am fost tentat sã fur, asta se datoreazã mamei mele, care o datã cu „Înger, îngeraºul meu” m-a mai învãþat ºi cã „Dacã nu te vede nimeni, te vede Dumnezeu”. Iar eu, nici când sunt singur, nu-mi permit sã încalc anumite reguli. Mic fiind, nu striveam nici un gândac, pentru cã îmi veneau în minte aceste cuvinte. ªi atunci încercam o împãcare între mine ºi curiozitatea mea, ca sã nu fac ceva care sã-L supere pe Dumnezeu. Eu sunt un om care are permanent aceste repere, principii. Mai ales cã sunt nãscut în zodia Taurului. Nu trec prin existenþã cu uºurinþã. ªtiu cã am niºte responsabilitãþi. Cã nu am voie sã apar într-o posturã care sã mã dezavantajeze. Asta þine de respectul nostru public. Dacã spectatorul vine ºi mã vede în Despot-Vodã, el trebuie sã ºtie cã l-a vãzut pe Despot, ºi nu pe actorul respectiv în cine ºtie ce situaþie penibilã, cândva, în afara teatrului. Maestrul meu din facultate, Alexandru Finþi, era de pãrere cã actorul nu trebuie sã se amestece prea tare în zarva lumii. Acest lucru ar prinde bine ºi politicienilor, pentru cã ei depind de public. Publicul îi alege. Ar trebui sã nu se compromitã prin corupþie. Cred cã pentru a fi un adevãrat politician trebuie sã ai talent. [...]

Rep.: Aþi avut vreodatã tendinþa sã treceþi peste cerinþele obiºnuite ale publicului ºi sã-l faceþi sã treacã la un nivel superior de spirit ºi culturã?

E.ª.: Acest aspect este o temã de gândire pentru noi, oamenii de teatru din totdeauna. A fi la acelaºi nivel sau a urca la un nivel superior împreunã, public ºi actor, este o formã de comunicare care implicã energie, un schimb de energie, SINERGIE, cum se numeºte în psihologie. Când Shakespeare sau Cehov, ori indiferent care dramaturg aºterne pe hârtie gândurile sale, îºi închipuie o lume pe care o propune ca pe o altã realitate publicului. Tu, ca actor, porþi în tine acest univers în care inviþi ºi publicul care are un sentiment de superioritate faþã de omul de pe stradã care nu a avut posibilitatea sã trãiascã aceastã transformare. Se face acest schimb de energie între public ºi actor care, în acest moment, devine un fel de magician. Chiar mã frãmântã aceastã idee. Omul care vine la teatru are propriile gânduri, propriile sale probleme. Dacã dupã spectacol pleacã cu aceleaºi frãmântãri, el pleacã acasã ca spectator. Dar dacã tu, ca actor, reuºeºti sã-l purifici în spirit ºi gândire, dacã reuºeºti sã-i emoþionezi pe toþi în aceeaºi clipã, sã râdã toþi în acelaºi moment, atunci din spectator omul, oamenii din salã devin PUBLIC. Abia atunci satisfacþia actorului este foarte mare. E o realizare. La un moment dat, am avut o controversã cu un psiholog, care mi-a explicat ce este EMPATIA. Este de fapt, un fel de a intra în pielea celuilalt. Ajunsese la concluzia, într-o ierarhie pe care o fãcuse, cã cel mai înalt grad de emoþie îl are actorul. M-am simþit obligat sã-l contrazic, având nu doar experienþa de actor ci ºi de spectator ºi cititor, ºi i-am spus: „Domnule, e ciudat, dar nu actorul este pe primul loc ci spectatorul”. Pentru ca eu, ca actor, dacã aº fi în pielea lui Othello, aº omorî-o pe Desdemona ºi la zece ºi douãzeci s-ar întâmpla o crimã pe scenã. Numai cã eu sunt întotdeauna conºtient cã eu joc pe Othello, eu nu sunt el. Eu ca actor transmit prin jocul meu o stare pe care o percepe spectatorul. Noi actorii, prin jocul nostru, reiterãm „Creaþia”.

Rep.: Care este punctul dvs. sensibil?

E.ª.: Dacã cineva ajunge la partea intimã a sufletului meu, la acea zonã a credinþei în Dumnezeu, dacã mã sensibilizeazã pe latura credinþei, obþine orice de la mine, fie cã e vorba de o femeie, de un copil sau de un prieten. Punctul meu sensibil este exemplul jertfei ºi umilinþei pe care l-a dat însuºi Dumnezeu.

[...]

Rep.: Aþi simþit vreodatã cã vã stã ceva în cale?

E.ª.: Da, dar nu am fãcut din asta o problemã. Nu pot spune cã am avut o viaþã netedã; în general însã nu am forþat destinul. Nu am fãcut nimic în plus ca sã mi se întâmple tot ce mi s-a întâmplat. Atunci când s-a ivit ceva, am încercat sã-mi joc cât mai bine ºansa ºi, slavã Domnului, nu pot sã mã plâng. Poate realizãrile nu au fost pe mãsura ambiþiilor mele, dar nu cred cã am vrut niciodatã mai mult. Nu vreau ºi nici nu-mi place ideea de a forþa destinul. Cred cã am fost mai norocos decât alþii.

Rep.: Credeþi cã aspiraþiile omului de azi cãtre infinit îl îndepãrteazã de realitate?

E.ª.: Nu cred cã îl îndepãrteazã de realitate. Tot cãutând, va ajunge la Dumnezeu. ªi poate cã tocmai ãsta e drumul. Drumul credinþei. Omul trebuie sã-ºi depãºeascã limitele. Limitele noastre sunt ºi limitele universului.

Rep.: Ce vã defineºte cel mai elocvent, ce personalitate?

E.ª.: Cred cã o anume „dereglare” a mea. Una þine de o ambiþie de a nu traversa nici o zi fãrã sã mã întâlnesc, mãcar fugar, cu un mare gânditor. Este ca un ritual, mai ales dimineaþa, îmi face plãcere sã citesc câteva pagini. Mai existã o „dereglare” aº zice, aproape psihicã: nu pot sã stau într-un loc fix. Eu trebuie sã mã miºc mereu. Cred cã ãsta e motivul pentru care nu am o masã a mea, cu oglindã ºi sertare, cum au toþi actorii. Chiar mã gândeam ce m-ar deosebi de ceilalþi, ca personalitate.... În perioada mea ploieºteanã, deºi am avut o viaþã artisticã foarte activã, nu am vrut sã am un loc fix. ªi când am un gând care mã frãmântã, o problemã, rezolv totul din mers. ªi de învãþat, învãþ foarte bine în mijloacele de locomoþie.

Rep.: Concluzia ar fi cã nu sunteþi omul locului ºi al momentului.

E.ª.: Idealul meu este singurãtatea. Îmi doresc sã fiu singur. Mãcar câteva clipe. Sã fii singur înseamnã sã ai un loc al tãu de contemplaþie, de liniºte. E un ideal. Probabil îl vom obþine la „FINAL”. Eu, cel puþin, în aceastã viaþã nu îl pot realiza. Sunt ºi oameni care se plâng de singurãtate într-o lume atât de zgomotoasã. Nu ºtiu de unde le vine spaima aceasta de izolare. Poate aºa se explicã unele sinucideri.

Rep.: Aveþi copii?

E.ª.: Da. Am un bãiat care acum este unul dintre cei mai buni flautiºti. Este prim flautist la Filarmonicã. Am un sentiment de frustrare, pentru cã, fiind actor, nu am avut prea mult timp sã fiu alãturi de el, ºi asta tocmai în momentele când avea nevoie de mine. Îmi aduc aminte de o searã ploioasã, în care fiul meu se uita pe fereastrã ºi i-a spus mamei lui: „Ce bine cã plouã, cã poate vine tata acasã”. A crescut ºi s-a împlinit în viaþã, mama lui fiindu-i alãturi cu grijã ºi dragoste. Eu aveam numai zilele de luni libere ca sã pot sta mai mult cu el. Din acest motiv, existã o comuniune a mea cu copiii. Intuiesc psihologia lor ºi îmi place sã modelez cumva comportamentul lor. Fac minuni cu copiii. Ce alþii nu rezolvã cu ei, rezolv eu cu uºurinþã. În repertoriul meu am câteva numere acroºante pentru copii, printre care ºi „Casa lui Jack”, care le place foarte mult.

Rep.: ªi nu numai lor. Mãrturisesc cã ºi eu iubesc aceastã poezie ºi mai ales modul de interpretare.

E.ª.: ªtiu. Copiii au însã un univers al lor pe care eu îl înþeleg. Sunt foarte ataºat de ei cum sunt ataºat ºi de animale. Îmi plac ºi caii ºi câinii.

Rep.: Dacã s-ar înãlþa un monument dedicat OMULUI, ce aþi scrie la baza lui?

E.ª.: Am avut ºansa unei cãlãtorii în Japonia, de 70 de zile, în care am avut un contact destul de intim cu mentalitatea lor, cu aceastã fantasticã privire a lor care este o altã lentilã prin care vãd ei viaþa. În limba japonezã nu existã cuvinte pentru gândirea abstractã. S-ar amuza teribil sã citeascã un Hegel sau Kant sau Platon. Ei vãd în simboluri. Universul platonian îl vãd într-o piatrã, de exemplu. Au un fel al lor de a se apropria de lume. Un lucru foarte interesant este concepþia lor despre monumente. La japonezi nu se ridicã niciodatã monument unui om care a fãcut ceva pentru þarã. De ce? Pentru cã asta este cel mai firesc gest: sã-þi dai viaþa pentru þarã. La fel un om care a creat o operã deosebitã cu care Japonia se mândreºte, se considerã cã a avut un dar de la Dumnezeu pe care l-a onorat. El ºi-a îndeplinit doar rostul lui în lume. Deci nu au monumente de acest gen. Au, în schimb, monumente ale jertfei. De exemplu, o femeie care îºi jertfeºte trupul, îl vinde pentru ca Hu Ku Sai sã cumpere culori ca sã picteze ºi astfel sã devinã un pictor celebru al Japoniei, are un monument pentru sacrificiul ei ca el sã-ºi exercite harul. Sunt apoi „RONINII” care ºi-au jertfit viaþa pentru ca sã apere ºi sã pãstreze intactã onoarea stãpânului jignit. Cred cã dacã ar fi sã se ridice un astfel de monument, al OMULUI, ar fi pe ideea jertfei. M-a impresionat foarte tare acolo monumentul „bombei”. Se ºtie cã bomba a fost datã la Hiroshima din sadismul americanilor: japonezii recunosc însã cã pe jumãtate sunt ºi ei vinovaþi pentru cã s-au încrâncenat sã se lupte sãlbatic. A fost un dezastru în care s-au curmat atâtea vieþi într-o clipã. Pe acel monument-mormânt scrie aºa: „Dormiþi liniºtiþi, noi nu vom mai greºi niciodatã”. Pe acel monument al Omului, aº scrie ceva care sã garanteze integritatea sa, dimensiunea lui în viitor. Aº scrie, poate, poezia lui Kipling: „Dacã poþi sã umpli neînduplecatul minut cu valoarea celor 60 de secunde parcurse/ Al tãu este pãmântul ºi tot ce e în el, ba, ºi ce-i mai mult, VEI FI OM, FIUL MEU”.

      Ne vom mai întâlni cu Sebi ºi atunci am sã vã povestesc ce crede el despre iubire. M-a impresionat foarte mult mai ales cã a început acest rãspuns vorbindu-mi despre mama sa. Veþi vedea.

*

* *

      La o primã vedere, un material despre actori pare simplu de realizat. Pui câteva întrebãri, faci o statisticã a rolurilor interpretate, mai nou ar trebui sã dai ºi o ºtire de senzaþie (a se citi scandal) ºi cam atât. Unii considerã asta o chestie de mare profunzime. A, da, la redactare bagã câteva cuvinte grele, din acelea cu multe consoane, pe care nu le înþelege nimeni, nici mãcar cel care le-a folosit, ºi gata faima. Adevãrul e cã astfel de articole nu sunt citite decât la examen, unde examinatorul se face cã înþelege ca sã nu-l creadã lumea prost.

      Lãsând gluma la o parte, un astfel de material, ca sã fie ºi bun ºi adevãrat, trebuie foarte bine documentat.

      Meseria de actor nu este una obiºnuitã. ªi nici uºoarã. Actoria este o artã ºi „nu iartã”, vorba unui celebru personaj.

      ªi pe urmã actorii sunt oameni extrem de sensibili. O vorbã, o remarcã nelalocul ei îi poate rãni. ªi trebuie sã ºtii lucrurile astea ºi încã multe altele ca sã poþi lucra cu ei iar ei sã fie alãturi de tine.

      Era deci momentul sã-mi extind programul la Teatrul Naþional.

      Am povestit pânã acum despre dimineþile mele. Voi vorbi ºi despre serile mele.

      O searã în regrupare are un farmec special. Dacã din motive profesionale este foarte importantã, pe plan sufletesc este fascinantã. ªi chiar atunci când devine obiºnuinþã, îþi place tot mai mult sã fii searã de searã aici, pentru cã teatrul în sine îþi dã dependenþã ºi trebuie sã vii iar ºi iar ca sã-þi iei porþia de aer de teatru.

      Foarte repede, legãturile profesionale se transformã în legãturi afective. Prietenia începe chiar înainte de colaborare. Cu mine s-a întâmplat de la sine. Nu încerc sã fac o analizã, pot doar sã spun cã este o mare onoare sã te numeri printre prietenii actorilor de la Naþional, sã faci parte din marea familie a Teatrului Naþional.

      Am avut ocazia sã vãd acolo o mulþime de oameni, actori sau doar cunoºtinþe ale lor, care se întorceau uneori în regrupare doar de dragul unei jumãtãþi do orã în acel loc intim ºi primitor, cum era atunci. Îmi plãcea forfota aceea. Îmi plãceau oamenii ºi locul. Era nemaipomenit.

      În seara aceea se juca „Numele Trandafirului”. Aveam interviu cu bãieþii din figuraþie. Niºte aiuriþi simpatici ºi inteligenþi cu care am fãcut un material superb. De altfel, colectivul care alcãtuieºte figuraþia este foarte interesant. Vin aici oameni cu mulþi ani în spate, care fac asta din tinereþe. Sunt prost plãtiþi, dar sunt mândrii de ceea ce fac, doar sunt ºi ei artiºti. Este plãcut, uneori trist, sã vezi un bãtrânel modest îmbrãcat, cu pãrul alb cãzut pe fruntea încreþitã, cum povesteºte cã vine de la „filmare” sau îºi aminteºte de actorii cu care a „jucat” ºi care astãzi nu mai sunt... Este ºi asta o lume, cea a figuraþiei, care întregeºte familia cea mare.

„FIGURAÞIA ÎN SCENÔ

      „Se spune despre unul care nu a fãcut mare lucru în viaþa lui cã a trecut prin lume ca figurantul pe o scenã. Nu ºtiu cât este de corectã comparaþia, ºtiu însã cã o piesã de teatru sau un film fãrã figuraþie ar fi ca o nuntã fãrã nuntaºi. Imaginaþi-vã un film ca „Dacii” sau „Ultima noapte de dragoste” fãrã soldaþi pe câmpurile de luptã, sau scena întrunirii electorale din actul trei al „Scrisorii pierdute” fãrã asistenþã.

 Nu-i aºa cã ar pãrea cel puþin o ironie?

      Figuranþii, chiar dacã nu apar pe afiº, sunt cei fãrã de care nu se poate. Ei sunt cei care creeazã pe scenã atmosfera necesarã desfãºurãrii acþiunii. Ei sunt, în ultimã instanþã, acel „cui” care trebuie bãtut ca sã nu se dãrâme totul.

      Am întâlnit în Teatrul Naþional Bucureºti zeci de actori fãrã replicã, figuranþi în multe spectacole, mândri de ceea ce fac.

      De la copii la persoane cu pãrul alb, toþi sunt foarte concentraþi asupra partiturii, luând în cel mai serios mod rãspunderea pe care le-o creeazã distribuirea în spectacol.

      Figuraþia se triazã în urma unor anunþuri. Candidaþii se prezintã la vizionare ºi regizorul decide cine intrã în pâine. Unii, mai norocoºi, sunt aduºi în teatru de rude sau cunoºtinþe, apoi rãmân în atenþia regizorilor pentru un nou spectacol.

[...]

      Stau de vorbã cu trei „soldaþi” din „Numele Trandafirului”. Sunt tineri ºi veseli. Nu par obosiþi de munca depusã la repetiþia de pânã acum de la „Macbeth”.

- Sunt în teatru de doi ani, îmi spune Rãzvan. Am început prin a lucra la tehnic: decor, recuzitã... acum fac figuraþie, ºi asta pentru cã îmi place. Este o experienþã interesantã care implicã atenþie ºi înþelegere pentru a putea comunica cu regizorul în ceea ce priveºte miºcarea scenicã, rolul în sine.

      Figuraþia nu pare mare lucru. Necesitã, însã, anumite calitãþi printre care ºi aspectul fizic, care are importanþa sa în context. Se fac de asemenea pregãtiri pentru lupte: scrimã, de exemplu, ceva cascadorie, în unele piese este nevoie ºi de coregrafie.

      În afarã de figuraþia simplã mai apare ºi cea cu rol vorbit. Pentru toate aceste aspecte este necesar un mare volum de muncã. Ideea care susþine eforturile celor din figuraþie este pasiunea sincerã ºi necondiþionatã pentru ceea ce fac. Este frumos ºi apoi mai este ºi satisfacþia când, la aplauze simt cã au contribuit ºi ei cu ceva la acest succes.

      Pe lângã astfel de bucurii, tinerii figuranþi sunt încântaþi sã stea în preajma unor mari valori ale scenei ºi ecranului: Radu Beligan, Mircea Albulescu..

[...]

      Aºa cum mi-au spus tinerii mei interlocutori, figuraþia este ºi o ºcoalã de viaþã. Înveþi multe lucruri utile pentru viitor în teatru. Înveþi chiar ºi cum sã minþi, iar minciuna foloseºte uneori în viaþã.

      ªi dacã de-a lungul timpului cât au fãcut figuraþie nu s-au gândit cã ar putea deveni actori, tentaþia este însã uriaºã.

      În urmã cu foarte mulþi ani, un tânãr absolvent de liceu având o staturã pe care nu i-o invidia nimeni ºi o dicþie la fel – motiv pentru care fusese respins la Conservator – pe numele sãu Grigore Vasiliu, ca sã mai facã rost de bani a fãcut figuraþie în teatru, ajutat de bunul sãu prieten Jules Cazaban. Dupã ratarea Conservatorului, îºi vede în continuare de figuraþie pânã într-o zi când Victor Ion Popa pune în scenã piesa lui Sudermann „Stana de piatrã”, o dramã cu un final impresionant. Avea nevoie ºi de figuraþie aºa cã printre alþii îl cheamã ºi pe Grigore Vasiliu ºi îl pune sã joace „un zidar”. Desigur, „zidarul” nu avea de spus nici un cuvânt, trebuia doar sã ia o expresie de groazã la sfârºit. Ei bine, grimasele sale, sincere de altfel, au fost atât de pline de haz, încât nu numai spectatorii dar ºi actorii din scenã au izbucnit în hohote de râs. Finalul dramei a fost desigur ratat, dar atunci ºi-a început cariera unul dintre cei mai mari actori de comedie din România: Grigore Vasiliu-Birlic.

      „Figuraþia în scenã!” se aude în difuzorul de lângã noi. Cei trei soldaþi îºi pun coifurile, îºi înfig spadele în teci ºi se îndreaptã spre scenã, intrând pregãtiþi de misiune. În aceste momente nu pot sã nu mã întreb: Oare cum ar fi fost „Dacii” sau „Pãdurea spânzuraþilor” fãrã soldaþi, sau cum ar fi fost „Antigona” fãrã corul antic?”

*

* *

      Venisem în seara aceea cu Lelia. Ea a mers în salã cu Marian sã vadã spectacolul, eu rãmân în bãruleþ ca sã fac materialul pe care tocmai l-aþi citit.

      La pauzã, maestrul Radu Beligan vine în regrupare sã se odihneascã la mãsuþã. Îmi place sã-l ascult vorbind ºi mã duc mai aproape.

- Ce mai faceþi? îl întreb în ºoaptã.

- Mã odihnesc puþin.

      E într-adevãr obosit. Titanul susþine partitura timp de trei ore într-un spectacol de categorie grea. Este însã uimitor cum strãluceºte ºi în acest maraton.

- Mai aveþi de scris la „Memorii”?

- Încã mai am.

      De aici începem o discuþie legatã de ceea ce se întâmpla în jurul nostru.

- M-am sãturat de mizeriile care apar acum în presã. Atâta vulgaritate, atâta inculturã. Þi se face silã.

      Îl ascult pânã la capãt. ªtiu cã are dreptate. E motivul pentru care încerc sã schimb, dupã posibilitãþi, câte ceva în zona culturalã a presei.

- Dacã nu aº avea respect pentru publicul care vine aici searã de searã, nici nu aº mai pãºi pe scenã, a continuat maestrul.

      Din pãcate începea partea a doua aºa cã ne despãrþim purtând fiecare un zâmbet amar.

      Mai târziu, dupã multe reprezentaþii urmãrite de mine cu „Numele Trandafirului”, mã întreabã maestrul:

- Nu te-ai plictisit de piesa asta?

- Niciodatã.

      Dacã aþi vãzut spectacolul de la Sala Mare, sigur îmi veþi da dreptate, este un adevãrat regal organizat de un mare regizor – Grigore Gonþa, „Generalul”, cum îi spun eu. Dar despre „Numele Trandafirului” ceva mai târziu. Acum sã aºteptãm sfârºitul sãptãmânii când, ca de obicei, se juca „Scrisoarea Pierdutã” de Caragiale.

      În seara aceea aveam interviu cu Vizante.

      Aºteptam sã vinã Marius ºi mã plimbam prin regrupare când apare de la scenã ªtefan Iordache. Vorbisem cu el cu ceva vreme în urmã pentru un viitor material. Îmi lãsase numãrul de telefon dar încã nu-l sunasem. Acum tot era acolo, aºa cã abordez subiectul la faþa locului.

- Nu trebuia sã vorbim la telefon?

- Ba da, dar am zis cã nu e tocmai civilizat sã sun la ore târzii.

- Dacã vrei interviu, mã suni indiferent de orã.

- Bine, când sã sun?

- Când vrei.

      Nu aveam replicã pentru cã domnul Iordache ºtie sã fie foarte categoric uneori.

      ªtefan Iordache nu prea stã în regrupare. Rar îl vezi aºezat în vreun fotoliu, cu o veºnicã þigarã aprinsã ºi în poziþiile cele mai ciudate. Cu timpul, va veni mai des aici.

      Iatã cã apare Marius ºi încercãm sã gãsim un loc mai liniºtit ca sã putem înregistra.

      Intrãm într-o încãpere care nu avea decât o mãsuþã ºi un birou pe care era un telefon. La mãsuþã, douã scaune ºi ceva mai încolo un fotoliu.

      Luãm loc pe scaune ºi-i dãm drumul. Urmeazã o conversaþie pe cât de haioasã, stil Vizante, pe atât de serioasã în fond. Ce mai, Marius m-a cucerit.

      În toiul discuþiei, se deschide uºa ºi intrã „Majestatea Sa” ºi cu scuze pentru deranj merge sã dea un telefon. Ne privea mirat, bãnuiesc cã ºi asculta fragmentul de interviu care tocmai se desfãºura, a ieºit apoi la fel de jovial ºi amuzat ca de obicei.

      Interviul cu Vizante a ieºit cum nu se poate mai bine. Ba chiar a nãscut ºi unele comentarii în regrupare. De bine, desigur.

„EU TREBUIE SÃ JUSTIFIC DE FIECARE DATÃ

ACEL METRU ªI JUMÃTATE DE DEASUPRA PUBLICULUI”

·                                 interviu cu actorul Marius Florea Vizante –

      „Arta teatralã rãmâne neclintitã ºi maiestuoasã în egoismul ei, ºi poþi sã aduci toate jertfirile cã ea nu-þi acordã nici o concesie, ºi nãzuinþa de care eºti aþâþat rãmâne fãrã efect dacã nu eºti însufleþit de acel simþãmânt misterios care se cheamã talent ºi pe care pretinde sã-l ai” scria C.I. Nottara în 1926, la 29 mai.

      Cuvintele marelui maestru al teatrului românesc, valabile în orice timp, reprezintã un adevãr fãrã de care nu se poate în artã.

      L-am vãzut pe tânãrul actor Marius Florea fãcând un joc de excepþie în Iordache Brânzovenescu din „Scrisoarea Pierdutã” a lui Caragiale ºi am înþeles încã o datã cã mãiestria actorului stã, alãturi de multã muncã, în talentul pe care îl are.

      Cine este, însã, Marius Florea vom afla chiar de la protagonist.

Marius Florea Vizante: Sunt Marius Florea zis Vizante. Vizante, de la un monolog din timpul liceului, monolog despre care puþini mai ºtiu dar în urma cãruia toatã lumea mã ºtie de Vizante ºi mai puþin de Marius Florea. Cine mai sunt eu? Bãiatul lui Florea din Drumul Taberei. Sunt o dovadã vie a faptului cã „dacã vrei, poþi” reuºi. Am terminat ATF în anul 1997 la clasa Gelu Colceag, asistent Radu Gabriel. În scurt timp am devenit actor la Teatrul Naþional din Bucureºti, în urma unui concurs. Nu am fãcut nimic altceva decât sã-mi doresc sã fac aceastã meserie.

[...]

M.F.V.: Devin sensibil în momentul în care sesizez o nedreptate. Chiar dacã o sesizez eronat, reacþionez extrem de prompt ºi de vehement. Vehement, nu violent. Este greu sã mã stãpânesc ºi lupt pânã în pânzele albe dacã am convingerea cã aºa este ºi aºa e drept. Evident, pot greºi. Am curajul sã recunosc cã am greºit dar nu în acel moment. Sã zicem cã acesta ar fi un punct slab. Dacã cineva ar dori sã mã provoace sau sã mã domine, ar reuºi într-o astfel de situaþie.

Rep.: Când aveþi de luat hotãrâri, cum procedaþi?

M.F.V.: Aici fac un soi de deducþie logicã ºi zic aºa: dacã lumea din jur mã catalogheazã ca dezaxat sau deplasat, consider cã pornirile mele, impulsurile mele sunt într-o mãsurã destul de mare, normale. ªi atunci dau acestor impulsuri prezumþia de nevinovãþie ºi acþionez în consecinþã.

Rep.: Sunteþi un sentimental?

M.F.V.: Da, da, da. Sunt un sentimental. Sunt ºi un pãgubos în dragoste.

Rep.: Chiar mã gândeam sã vã întreb ce loc ocupã iubirea în viaþa dvs.?

M.F.V.: Ca aspiraþie, ca dorinþã, ocupã un loc foarte mare. Din pãcate, nu întotdeauna ºi trãiesc acest sentiment. Îmi doresc, ºi atunci când apar primii germeni – terminologia e cam sãracã – nu preget sã dau curs pornirilor în acest sens. Chiar dacã nu ºtiu cum se va termina, consider cã o astfel de trãire e mult mai frumoasã decât suferinþa ulterioarã. Chiar ºi aºa, e mai bine sã trãieºti dezamãgirile decât o viaþã platã, bazatã pe raþiune. Mai bine la limitã decât monoton.

[...]

Este cât se poate de evident cã între actor ºi public se face un schimb prin care amândoi devin mai bogaþi.

Rep.: În aceste condiþii se creeazã o punte spiritualã între dvs. ºi salã.

M.F.V.: Da. Aici ar mai fi un singur lucru de spus: eu trebuie sã justific de fiecare datã acel metru ºi jumãtate de deasupra publicului. Eu, actorul, eu persoana publicã, eu personalitatea nu personulitatea.

Rep.: Credeþi în Dumnezeu?

M.F.V.: Aici aº putea rãspunde cã am o relaþie personalã cu Divinitatea. Nu sunt un practicant, dar cred cu tãrie.

[...]

Rep.: Dacã ar exista un monument al omului cu „O” mare, ce aþi scrie la baza lui?

M.F.V.: Mie cuvântul mi se pare restrictiv. Cuvântul în sine este literã moartã. El înseamnã ceva, capãtã viaþã, aºa cum se întâmplã în teatru, doar în momentul în care este încãrcat cu emoþii. În astfel de condiþii, o literã încrustatã nu poate genera decât revelaþii intelectuale. Aºa cã nu cred cã aº scrie nimic.

[...]

      Trebuie neapãrat sã vã mai spun cã Marius este un tip extrem de sensibil. Are un prea plin sufletesc pe care, dacã ºi l-ar dezvãlui mãcar în parte, ar fi fericit pe deplin. Credeþi-mã, ºtiu eu ce spun!

*

* *

      Ploua. Venise toamna fãrã drept de apel. Chiar dacã începuse sã fie mai rece, atmosfera din regrupare era la fel de caldã ºi de plãcutã ca întotdeauna.

      Coboram într-o dimineaþã pe scãri spre etajul unu. De jos urca grãbit unul dintre cele mai valoroase talente ale teatrului românesc: Valentin Uritescu. Nici nu ºtiu despre ce sã vorbesc mai întâi: despre omul, despre actorul ori despre scriitorul minunat care este „NEA VALI”. Nu-þi trebuie mai mult de douã vorbe ca sã nu-þi vinã sã mai pleci de lângã acest ardelean cumsecade. Mi-e drag sã-l ascult ºi nu mã mai satur de vorba sa molcomã ºi nuanþatã de parcã ai avea în palme o pâine aburindã ºi aromatã abia scoasã din cuptor. Aceeaºi senzaþie extraordinarã o ai citindu-l pe nea Vali. Scrie la fel de firesc cum vorbeºte. Dar când îl vezi pe scenã?! Este ca o simfonie de Beethoven. Dar cuvintele sunt sãrace pentru a reda tumultul sufletesc pe care îl trezeºte spiritul în adevãratele recitaluri de virtuozitate pe care le dã indiferent de rol. ªi sã vã mai spun ceva: este teribil de modest. Ai crede cã nici nu-ºi dã seama cât este de „mare”.

      Deºi ne mai întâlnisem, profit de zâmbetul domniei sale ºi îi propun un interviu. A trecut atâta timp, dar nu l-am fãcut încã.

      O nouã searã de „Scrisoare”. Lume multã în salã, lume multã în regrupare.

      Fixasem interviul cu maestrul Ion Lucian pentru fereastra din actul patru.

      Pânã atunci mai stau în fotoliul meu ºi încerc sã-l „descopãr” pe Toca. Este aºezat chiar în faþa mea ºi mã priveºte circumspect, dar numai pentru puþinã vreme. Începe recitalul de bancuri ºi povestiri pe care le spune cu un farmec aparte. Vrea sã parã dur. Dar nu înºealã pe nimeni. Pe mine, cel puþin, nu m-a fãcut niciodatã sã mã simt intimidatã. Cu toate acestea, Alexandru Tocilescu este un personaj special, original ºi foarte deºtept. Îmi place genul lui de noncomformism. Sub atitudinea sa nepãsãtoare se ascunde o mare sensibilitate dar ºi conºtiinþa valorii sale.

      În difuzor se aud hohotele de râs ale spectatorilor ºi aplauzele. Vãd în ochii regizorului satisfacþia. O satisfacþie nedisimulatã ºi pe deplin justificatã. Din când în când mai iese din scenã un personaj din piesã, epuizat de efort dar fericit de reacþia publicului. Toca gãseºte elemente noi de regie ºi le indicã actorului ca ºi cum i-ar spune o anecdotã. Acesta intrã în scenã ºi face ce i-a spus regizorul. Mai pune ºi de la el. Efectul este exploziv. Sala freamãtã de plãcere ºi aplauzele nu se mai opresc. La final este chemat regizorul. Îl solicitã publicul. Toca nu se duce. Modest?

      Maestrul Ion Lucian merge sã se schimbe pentru tabloul final ºi imediat mã invitã în cabinã. Se aºeazã la masa de machiaj ºi se întoarce spre mine care am deschis deja reportofonul. Nu avem prea mult timp. Aºa cã începem.

      Înainte de a pune vreo întrebare, mã gândesc cã de fiecare datã când am luat un interviu la cabine, actorii s-au aºezat la masa de machiaj. Sã fie firescul meseriei?

      Spirit, inteligenþã, umor ºi delicateþe, aceasta ar fi caracterizarea în patru vorbe a marelui om de teatru, ºi asta în afara uriaºului talent cu care l-a dãruit Dumnezeu.

      Existã atâta fineþe în acest om încât atunci când treci pe lângã domnia sa îþi vine sã pãºeºti cu grijã.

      Îmi spunea odatã Dan Puric, tot într-o searã de „Scrisoare”, arãtându-l pe domnul Lucian: „Iatã un actor cãruia trebuie sã-i mulþumim cã existã”.

      Aº adãuga vorbelor lui Dan cã trebuie sã fim mândri cã suntem contemporani cu un astfel de om.

„ÎMI PUN SUFLETUL ÎN SERVICIUL RAÞIUNII”

- interviu cu actorul Ion Lucian -

motto:

      Când orice muritor va dobândi conºtiinþa artistului, faþa lumii se va schimba.

                                                      T. Vianu

      Universul gândului ºi al gestului de împlinire a frumosului reprezentat prin artã este greu de pãtruns dacã nu cunoºti omul cãruia îi aparþine. Acesta este artistul care face ca flacãra sã urce pe culmi greu de biruit, prin maniera sa de a dãrui ºi a se dãrui.

      „Sfânt este ceea ce leagã multe suflete unul de altul” spunea Goethe.

      Acest sentiment îl ai ºi în sala de spectacol, la sunetul nesfârºitelor aplauze care consfinþesc aceastã coeziune spiritualã între actor ºi spectatori.

      Zaharia Trahanache din „Scrisoarea pierdutã” de Caragiale, întruchipat de marele actor Ion Lucian încântã prin þinuta sobrã þi interpretarea de excepþie a artistului.

      Aveþi puþinticã rãbdare ºi trecem imediat la „cestiune”, stimabililor.

Rep.: Ce mai faceþi dvs., domnule Ion Lucian?

Ion Lucian: Ce sã fac?! Muncesc foarte mult. Poate chiar mai mult ca la 30 de ani. Pe mai multe planuri, pentru cã în ziua de azi, daca nu se gãsesc ºi câþiva nebuni care sã munceascã, treaba... s-ar duce de râpã.

Rep.: Cum aþi ajuns sã urmaþi acest drum fascinant al teatrului?

I.L.: Dintr-o întâmplare. Mã pregãteam pentru profesiunea de inginer care era, de altfel, ºi visul tatãlui meu. Datoritã rãzboiului ºi condiþiilor materiale grele, tata a fost nevoit sã rãmânã în cadrilaterul cedat, mama, aici, cu o situaþie modestã – am socotit cã la 16 ani este obligaþia mea sã ajut familia ºi sã nu fiu doar o povarã. Aºa cã am intrat în figuraþie la Teatrul Naþional., elev încã în clasa a ºaptea de liceu, cam cum ar veni acuma a unsprezecea, ºi dupã un an de molipsire cu acest superb microb al scenei, am aflat cã pot da examen la Conservator – Institutul de Teatru, chiar dacã nu ai încã bacalaureatul, cu condiþia sã-l obþii pânã la sfârºitul anului întâi. M-am înscris la Conservator, am reuºit la examen, iar la sfârºitul anului întâi, când mi-am luat ºi bacalaureatul, în mai puþin de douã luni de zile s-a dat un concurs pentru ocuparea a cinci posturi de actori tineri, am reuºit ºi din acel moment s-a definitivat destinul meu.

[...]

Rep.: Ce vã supãrã la lumea din ziua de azi?

I.L.: Mã nemulþumeºte lipsa de înþelegere, mã nemulþumeºte violenþa, rãutatea care s-au instalat în relaþiile dintre noi, spre stupefacþia mea, pentru cã noi, românii, nu am fost niciodatã aºa, eram un popor cunoscut pentru bunãtate, generozitate, pentru sentimente umane, prieteneºti. Þãranul român punea fructele la poartã pentru ca oricine sã se înfrupte. Acum, se aºeazã la masã tatã ºi fiu, la un pahar cu vin ºi se sfârºeºte cu o armã. Nu ºtiu care loveºte pe care, dar se varsã sânge... cu cuþitul. Mi se pare treapta cea mai de jos la care poate ajunge o societate omeneascã.

Rep.: Marile hotãrâri le luaþi cu sufletul sau cu raþiunea?

I.L.: Îmi pun sufletul în serviciul raþiunii.

Rep.: Credeþi cã, dacã omul încearcã sã rupã barierele finitului ca sã treacã în infinit ºi transinfinit, se depãrteazã de realitate?

I.L.: Eu aº zice cã, dimpotrivã, realitatea – ºi asta e o realitate urâtã, hâdã, a început sã creascã aºa, ca într-un fel de beci, de canal, sã se ridice sufocându-ne. Pentru cã realitatea e hâdã, dorinþa de evadare cãtre niºte sfere superioare este tocmai o reacþie la ceea ce „murdãreºte” în fiecare zi.

Rep.: Fiind un mare actor, aþi depãºit cu bunã ºtiinþã cerinþele obiºnuite ale publicului ca sã-l purtaþi undeva, mai sus cu o treaptã pe plan spiritual ºi cultural?

I.L.: A fost profesiunea mea de credinþã. În asta am crezut, ãsta mi-e crezul. Trebuie sã-l iau pe partenerul public ºi sã-l port prin locuri pe care, fãrã tangenþa culturii, nu le poate atinge. ªi am avut satisfacþii mari, mai ales în rândul copiilor de a cãror educaþie prin culturã ºi artã mã ocup de 40 de ani. Au fost mari bucurii dar au fost ºi mari decepþii. [...] Mi-am construit personajele ºi spectacolele de aºa manierã ca sã aibã accesibilitate ºi sã fie în acelaºi timp o invitaþie spre frumos.

Rep.: Sunteþi unul din actorii care se menþin ºi fizic ºi artistic. Care este secretul? Existã oare o reþetã a tinereþii fãrã bãtrâneþe?

I.L.: Existã. Toatã lumea mã întreabã, mã admirã, spunând cã mã þin bine, de parcã ar trebui sã fiu o epavã. Cred cã secretul este cã nu am timp sã îmbãtrânesc.

Rep.: Ce aºteptaþi de la trecerea în noul mileniu?

I.L.: Nu ºtiu. Cât am trãit, am zis: Doamne, ajutã-mã sã trec ºi eu în anul 2000. Acum îl privesc cu puþinã suspiciune. Poate cã festivitatea încheierii unui mileniu va trezi în noi sentimente mai bune, mai frumoase, mai generoase, mai optimiste. Cred cã lumea va înþelege cã nu trebuie sã mai aºteptãm sã ne dea cineva, ci trebuie sã ne facem singuri un drum în viaþã. Tot aºteptând mila ºi pomana strãinilor, a celor avuþi, mi se pare o poziþie de cerºetorie, ºi poate, cu 2000 ãsta, vom înþelege cã noi suntem cei care îºi pot crea ºi îºi pot face, trebuie sã-ºi facã o stare mai bunã.

Rep.: Vorbind despre oameni ºi omenie, în prag de an 2000, spuneþi-mi, dacã ar exista un monument al omului cu „O” mare, ce aþi scrie la baza lui?

I.L.: Ce faci tu, semen al meu?

      Nu este uºor sã pãtrunzi în universul de gândire ºi de spirit al unui om. Pare ºi mai complicat dacã omul este actor. Doar dacã, atunci când într-un moment de „respiro”, actorul –om se simte între prieteni ºi îºi pune puþin din suflet în cãuºul palmelor ºi-l dãruieºte sincer ºi cu gânduri bune. Aºa s-a întâmplat ºi acum, când, în sunetul aplauzelor de final, sufletele se leagã unul de altul ºi simþim cã asta e ceva sfânt, cum spunea Goethe, iar Ion Lucian, un mare actor, este liantul”

*

* *

      Aplauzele s-au stins de mult. Actorii de la Naþional pleacã pe rând spre casã, sau, poate, la o vodcã ori la o cafea. Sunt obosiþi dar fericiþi pentru cã au mai dãruit o bucãþicã de suflet din preaplinul lor celor care, searã de searã, devin complicii (actori)lor fiindcã zâmbetul artiºtilor este unul din secretele dintre ei ºi spectatori.

      Merg ºi eu spre staþia de autobuz copleºitã de frumuseþe dar ºi puþin tristã în zgomotul strãzii, pierdutã în lumea pe care încã nu m-am obiºnuit sã o consider ºi a mea.

      Pentru cã singurul loc unde mã simt în siguranþã este teatrul.

*

* *

      Luni searã mã hotãrãsc în sfârºit sã-l sun pe ªtefan Iordache. Îl gãsesc ºi-l întreb dacã s-a decis în legãturã cu interviul.

- Vorbim data viitoare, la teatru. Vii la „Scrisoare”.

- Ca de obicei.

      Când am ajuns seara la spectacol, ªtefan era la bufet. Intru ºi eu ca un obiºnuit al locului ºi dupã ce ne salutãm, intru direct în subiect.

- Dacã tot suntem aici, hai sã fixãm o zi pentru....

- Acum nu ºtiu ce sã-þi spun. Mai vorbim la telefon.

      Eram puþin nedumeritã. Nu era prima oarã când aveam o astfel de conversaþie. Poate era reticent... sau poate cã se juca, pur ºi simplu. Dacã e aºa, hai sã ne jucãm.

      Din când în când mai dãdeam un telefon ºi primeam invariabil rãspunsul:

- Vorbim la teatru. Ne vedem la „Scrisoare”.

      Veneam des la „Scrisoare”. Mai aveam încã destule materiale de pregãtit pânã sã termin cu aceastã distribuþie.

      Uneori intram în salã sã vãd spectacolul, de obicei actul trei unde era un adevãrat maraton de talent, maraton la care participau toþi greii, iar Vizante ºi Dan Puric – cei doi jucau alternativ Brânzovenescu – provocau explozii de râs ºi tunete de aplauze.

      De cele mai multe ori, însã, stãteam în regrupare unde se aduna elita.

      Aici aveam ocazia sã cunosc câte ceva despre eroii articolelor mele. Acum eram foarte preocupatã de regele meu, care îmi fãcea tot mai des favoarea sã-mi sesizeze prezenþa. Mã tolera în preajma Majestãþii Sale ºi, ca un bun cunoscãtor de oameni, mã intuia, chiar dacã nu se manifesta.

      La rândul meu, începusem sã-i cunosc unele obiceiuri, începusem sã-mi dau seama când era bine dispus sau dacã ceva nu mergea. Îi simþeam starea de spirit ºi uºor-uºor, am început sã înþeleg ºi cât este de pretenþios maestrul în ceea ce aºtepta de la cei din jur. De fapt, nu cere nimic ci trateazã pe fiecare ca atare.

      Nu pot sã afirm cã îl cunosc pe Mircea Albulescu foarte bine nici mãcar acum, dupã atâtea stagiuni (în teatru timpul se mãsoarã în stagiuni) pentru cã, dupã cum spune chiar domnia sa, „întotdeauna mai este loc”.

      Revelaþia avea sã fie în aceastã searã când titanul a hotãrât:

- Când ies din actul trei, facem prima parte a interviului ºi restul, mai vedem.

      Ascult în difuzorul din regrupare ultimele replici din actul trei. Gata! Aplauze... acum ar trebui sã aparã... ªi apare.

- Merg sã mã schimb ºi vin sã te iau, îmi spune din mers ºi dispare pe uºa care duce la cabine.

Nu trece mult ºi revine, îmbrãcat pentru tabloul final:

- Hai.

      În mare vitezã urcãm spre loja unde avea loc ultima scenã. Mãrturisesc cã maestrul este mai rezistent decât mine. Ajungem ºi ne aºezãm sã ne tragem sufletul, mai mult eu, ºi începem. Mi-am dat seama cã e puþin sceptic sau mãcar curios. De la prima întrebare, însã, s-a petrecut ceva ºi discuþia a urmat o traiectorie surprinzãtoare chiar ºi pentru mine.

      Îi spusesem în mai multe rânduri cã vreau un interviu de suflet. Evitase cu tact un rãspuns iar acum regele meu îmi fãcea cea mai frumoasã confesiune pornitã din SUFLET. Simþeam asta, dar aveam nevoie de o confirmare, aºa cã la final l-am întrebat:

- ªi... partea de... suflet?

- Dar asta ce crezi cã a fost?!

      A intrat în lojã, nu înainte sã-mi arate pe unde sã mã întorc. Atunci încã nu cunoºteam toate locurile din teatru. Abia mã obiºnuiam. Acum ºtiu fiecare cotlon din Teatrul Naþional.

„MÃ BUCURÃ CÂND CINEVA MÃ ÎNTREABÃ CE MAI FAC”

- interviu cu actorul Mircea Albulescu -

motto:  În timpul vieþii mele, am vãzut cu ochii mei

      un rege. Apoi am mai vãzut...

      Dar mã jur, pe cuvânt, cã am vãzut!

                                    Nichita Stãnescu – Confesiune

      Cunoscând labirintul artei teatrale, pãtrunzându-i profunzimile, actorul Mircea Albulescu stãpâneºte rolurile pânã la virtuozitate revenind mereu la acea emisferã personalã ca la o certitudine liniºtitoare, dupã cercetarea zonelor ascunse, reinventându-le.

      Cele douã emisfere, artisticã ºi umanã, care formeazã universul albulescian se intersecteazã uneori, ºi atunci Mircea Albulescu, care refuzã aproape categoric o anumitã intimitate, creeazã ceea ce mie mi se pare cã are artistul mai personal: o viziune specialã a omului ºi a sentimentelor. Excesiv de cugetat, spiritul descoperã ºi înfãptuieºte raþiuni adânci dovedind o mare putere de a comunica acel „ceva” pe care îl ºtie numai omul, iar artistul îl percepe ºi îl transmite mai departe.

Rep.: Ce mai faceþi dvs., domnule Mircea Albulescu?

Mircea Albulescu: Mulþumesc foarte mult pentru întrebarea dvs. În general mã bucurã când cineva mã întreabã ce mai fac. Înseamnã cã zilele mele, nopþile mele, gândurile mele mai pot interesa pe cineva ºi atunci, dvs. ºi cititorilor dvs. vreau sã vã spun în primul rând: Mulþumesc, mulþumesc. Sunt sãnãtos, sunt în activitate la Teatrul Naþional, la Teatrul Nottara, Teatrul Mic, la Radio ºi activitãþile mele continuã într-un tempo, poate nu atât de intens ca mai înainte, totuºi pot spune cã fac bine, mulþumesc.

Rep.: Activitatea dvs. artisticã fiind foarte cunoscutã, am sã vã rog sã faceþi cunoºtinþã publicului cu omul Mircea Albulescu.

M.A.: Nu cred cã publicul de teatru este foarte interesat de omul Mircea Albulescu. Publicul de teatru vine la teatru sã vadã producþiile teatrului ºi ca atare pe actorul Mircea Albulescu în aceste producþii. În ceea ce priveºte omul Mircea Albulescu, fãrã îndoialã cã el influenþeazã în mod direct întreaga mea activitate. Dar, pe cât se poate, caut sã separ aceste douã entitãþi, omul de pe stradã ºi omul de acasã de actorul care se manifestã pe scenã. În general, nu e bine sã amestecãm aceste douã lucruri, indiferent de îndeletnicirea pe care o avem. Fie ca suntem artiºti, fie cã suntem oameni politici, din învãþãmânt sau simpli meseriaºi. Sigur cã cele douã domenii de activitate, cea diurnã, a omului de zi cu zi, ºi cea de seara, a actorului cu rolurile sale, se interfereazã în foarte multe momente, dar este bine sã nu duc pe scenã omul Albulescu ºi nici personajele actorului Albulescu sã umble haihui pe stradã dupã ce spectacolul s-a terminat. Spectatorul e bine sã ºtie cã dacã se duce într-un anumit loc, gãseºte ceea ce cautã, adicã spectacolele în care îl gãseºte pe Albulescu actorul, ºi dacã se duce la el acasã sau într-un loc cum îl numim noi „civil”, poate sã stea de vorbã cu omul Mircea Albulescu ºi sã cunoascã bucuriile ºi necazurile lui, împlinirile ºi neîmplinirile lui, ceea ce reprezintã viaþa lui de fiecare zi. În îndeletnicirea asta, vedeþi dvs., este foarte important ca atunci când urci pe scenã sã poþi sã uiþi toate problemele pe care le-ai avut peste zi. De aceea eu, personal, vin întotdeauna la teatru cu o orã, o orã ºi jumãtate mai devreme, o datã ca sã joc piesa pentru mine, pregãtindu-mã pentru ce va fi, ºi, cu aceastã ocazie, sã pot sã pun acest interval de timp, acest spaþiu între mine ºi personajele mele, sã nu aduc pe scenã bucuriile sau necazurile din ziua respectivã ºi sã pot sã FIU, nu sã joc, sã fiu personajul din seara aceea, care sã nu fie cu nimic influenþat de evenimentele pe care omul Albulescu le-a trãit în ziua respectivã. De asemenea, dupã terminarea spectacolului, îmi trebuie o bunã bucatã de vreme ca sã pot sã mã obiºnuiesc cu gândul cã mã voi întoarce fie la greutãþile, fie la bucuriile mele, ca sã pot fi al lor aºa cum timp de douã-trei ore am fost al teatrului. Omul Albulescu ºi actorul Albulescu sunt douã entitãþi care, sigur cã da, somatic aparþin aceluiaºi om, dar ca fire dacã vreþi, ca preocupare, dacã vreþi, ºi ca realizare, pânã la urmã, pentru cã îndeletnicirea noastrã actoriceascã este o chestiune de har, dar ºi a fi om, dupã pãrerea mea, este o chestiune de har. Din pãcate, din pãcate nu oricine poate fi om în înþelesul cel mai sfânt ºi mai frumos al acestui cuvânt.

Rep.: ªi atunci omul obiºnuit, cel care trece pe stradã ºi întâmplãtor vã vede, vede omul Albulescu ºi se bucurã de omul Albulescu.

M.A.: Nu cred cã aveþi dreptate. Pe omul Albulescu îl cunosc foarte puþini. Oamenii se bucurã când... O instituþie – haideþi sã vorbim cât se poate de limpede - o instituþie în care au investit un an, cinci, zece, patruzeci de ani, o întâlnesc la un moment dat pe stradã, mã refer la persoana mea sau a altora ca mine, se bucurã când vãd obiectul investiþiei lor de încredere, de suflet, de bucuria de a petrece o searã cu spectacolul în care a fost Albulescu. Deci oamenii de pe stradã se bucurã când vãd actorul Albulescu ºi nu recunosc omul Albulescu decât acei unu doi, zece sau o sutã cu care eu am avut relaþii de tip omenesc, în afara îndeletnicirii mele actoriceºti, ºi atunci nu spun: uite-l pe Albulescu, ci vin, îmi dau mâna, stãm de vorbã, îmi povestesc ce-au mai fãcut, ce s-a mai întâmplat cu dânºii, ce ar mai dori sã se întâmple, ºi în mãsura posibilitãþilor caut sã-i ajut dacã nu cu un sfat, cel puþin cu tãcerea de a-i asculta. De foarte multe ori, oamenii între oameni cautã acest lucru extrem de preþios ºi care în ziua de azi se gãseºte din ce în ce mai puþin: un partener, un om care sã nu facã nimic altceva decât sã asculte. În ultima vreme mi se întâmplã sã întâlnesc în diferite locuri, cel mai des când trec pe stradã, oameni care vor sã-mi spunã ceva. Nu vor neapãrat sã se vaite, nu vor neapãrat sã cearã ceva, vor, pur ºi simplu, sã-ºi împãrtãºeascã un preaplin, fie el de bucurie sau de durere. Ei bine, aceastã comunicare uneori se poate face cu omul Albulescu. Dar instituþionalizatã, pentru cã vorbeam de instituþia Albulescu, se poate face peste rampã, în cadrul unei sãli de teatru în care oamenii vin sã primeascã semnalele pe care noi le dãm pe scenã ºi, în acelaºi timp, se întoarce înspre scenã în acest flux ºi reflux de energie între salã ºi scenã, aceastã energie a lor de a arãta cã au înþeles, cã participã, cã se bucurã cã putem trãi împreunã ceea ce numim noi o searã de teatru.

Rep.: Pentru cã aþi vorbit de comunicare, comunicarea actor-public, public-actor, spuneþi-mi dacã vreodatã aþi încercat sã treceþi peste cerinþele obiºnuite ale publicului ºi sã-l purtaþi împreunã cu dvs. undeva, pe o treaptã superioarã de spirit ºi culturã?

M.A.: Acesta este demersul cotidian al spectacolului de teatru, într-un teatru cult. Într-o instituþie de teatru cum este Teatrul Naþional în clipa de faþã, ºi cum sunt de altfel toate teatrele cu excepþia câtorva – acele „excepþii” cu ghilimele ºi multe semne de mirare, care urmãresc doar un fel de divertisment de joasã, mult prea joasã speþã, ceea ce eu nu consider a fi teatru ci satisfacerea nevoii de a se apropia ºi a-ºi apropia grobianismul unei anumite categorii de oameni. Dar nici nu vreau sã discut despre asta. Repet, demersul fiecãrui spectacol de ceea ce se cheamã TEATRU este acela ca totdeauna sã-l facã pe spectator sã gândeascã, ºi gândind sã reuºeascã sã-ºi înalþe fruntea cu acel submilimetru, cu acel micron ºi sã poatã ieºi din sala de spectacol gândind, foarte puþin poate, dar absolut sigur altfel, lumea înconjurãtoare ºi demersul lor personal în aceastã lume.

Rep.: În aceastã lume, ce vã fascineazã ºi ce vã nemulþumeºte?

M.A.: Ca sã rãspund la aceastã întrebare, ar trebui sã consum foarte multã bandã, pentru cã a arunca douã-trei cuvinte mi se pare în primul rând nepoliticos faþã de cititorii dvs. În mãsura în care încerc sã argumentez un punct de vedere de la înãlþimea vârstei ºi a experienþei mele, atunci trebuie neapãrat sã practic acest discurs nu neapãrat exhaustiv, dar, în orice caz, sã mã explic foarte bine, pentru ca cei care mã citesc ºi mai ales cei foarte tineri sã înþeleagã punctul meu de vedere. Sunt multe lucruri care mã nemulþumesc astãzi. Voi da totuºi un rãspuns în general, dar în acelaºi timp sunt foarte încrezãtor cã ceea ce mã nemulþumeºte pe mine, presupunând cã am dreptul ºi am dreptate sã fiu nemulþumit, sunt niºte lucruri pasagere ºi care pânã la urmã vor ajunge acolo, la acel orizont personal de aºteptare al meu în ceea ce priveºte lumea despre care vorbiþi dvs., ºi cã aceastã lume, pânã la urmã, perfectibilã fiind, sigur, fiind un organism atât de minunat ºi de viu în acelaºi timp, va gãsi posibilitatea sã ajungã, intr-un fel, ºi la gustul meu. Dar gustul meu, ceea ce mie îmi place sau nu, ceea ce mã supãrã sau nu, este, la urma urmelor, puþin esenþial. Pentru cã nimic nu e mai fals decât gustul personal într-o asemenea împrejurare. Lumea evolueazã de fiecare datã, ºi de fiecare datã gãseºte justa mãsurã pentru propria ei generaþie ºi pentru congenerii ºi contemporanii sãi. Ar fi o foarte mare greºealã – spun asta ºi în calitate de pedagog – sã aplic mãsurile cu care m-am învãþat în tinereþea ºi copilãria mea, tinerilor ºi copiilor de azi; ei sunt cu totul altceva. κi pregãtesc o altã viaþã, a lor, pe care ºi-o asumã ca atare, ºi cel mai mare efort, ºi cel mai bun sfat pentru mine ºi cei ca mine este sã se lupte din rãsputeri sã poatã sã-i înþeleagã ºi sã poatã sã þinã pasul cu ceea ce este astãzi cu adevãrat nou ºi tânãr. Nou ºi tânãr nu înseamnã neapãrat altceva, nou ºi tânãr poate însemna mai profund, mai adevãrat, mai capabil sã priveascã cu mai multã încredere ºi responsabilitate ceea ce va fi peste puþine zile, iatã, anul 2000.

Rep.: Ce aºteptaþi de la anul 2000?

M.A.: Nu mai mult decât de la oricare an nou. Nu cred cã ar reprezenta mai mult decât o trecere a timpului. Sigur cã poarã o hainã specialã cu paiete, sigur cã va face ca aceastã noapte dintre 1999 ºi 2000 sã fie cu totul specialã pentru cã este, de fapt, o trecere de la un an la altul, de la un deceniu la altul, de la un secol la altul, chiar de la un mileniu la altul. Iatã patru factori care se suprapun. De fapt, bucuria va fi la fel de simplã, la fel de directã, cã suntem împreunã, cã suntem sãnãtoºi, cã putem petrece cu cei dragi o searã pe care s-o numim ºi de astã datã REVELION, chit cã el se cheamã REVELION 2000.

Rep.: Ce aþi fi tentat sã scrieþi la baza unui monument care ar reprezenta OMUL?

M.A.: Aº fi tentat sã reiau o replicã din Gorki: „Omu\'” – cum zice el, cu apostrof – „Omu\', ce minunat sunã acest cuvânt!”. Iatã cã de mii, de zeci de mii de ani omul pãºeºte pe drumul acesta despre care vorbeam mai devreme, ºi anume despre obligaþia, într-un fel, a tinerilor de a-i nega pe cei bãtrâni. De a-i nega cu condiþia, la fel de obligatorie, sã punã ceva mai bun în loc. Aceasta este marea calitate a omului, ºi nu numai a lui. În general, toate speciile au supravieþuit perfecþionându-se. ªi din acest motiv, apar toate aceste scântei de superbã inteligenþã, tocmai pentru a face ca aceste miliarde de oameni sã poatã pânã la urmã sã supravieþuiascã o parte din populaþia momentului, iar cealaltã parte sã poatã descoperi modalitãþile ca într-adevãr aceastã supravieþuire sã existe. Omul este, ca oricare specie din lume, o entitate perfectibilã, ºi asta aº lãuda cel mai mult la acest monument. Faptul cã este capabil sã intre în rezonanþã cu lumea în care trãieºte, cu pãdurea, cu florile, cu marea, cu submarea, cu aerul, cu tot ce trãieºte împreunã cu noi. Noi trebuie sã ne luptãm mult, sã dovedim multã inteligenþã ca sã fim contemporani cu o lume dincolo de inteligenþa umanã, dincolo de noi, de om.

      Sunt fericitã cã mi-a fost dat sã fiu mesagerul de suflet al lui Mircea Albulescu pentru cã, dacã fiecare are în interiorul sãu, într-o mãsurã mai mare sau mai micã, aceastã încercare a sentimentelor omeneºti, artist este doar acela care comunicã, relevând plenitudinea gândurilor sale, cu atât mai mult cu cât coeficientul valoric al artistului este mai mare, iar experienþa mesagerului este unicã. Pentru aceasta, domnule Mircea Albulescu, MULÞUMESC, MULÞUMESC.

      Aºa încheiam atunci articolul. Acelaºi MULÞUMESC îl spun ºi acum, dupã atâta timp, pentru mãrturisirea de suflet, unicã, fãcutã mie, de regele meu.

*

* *

      Era o searã rece, de sfârºit de noiembrie, când a ieºit interviul cu Mircea Albulescu. Am urcat la etajul doi ºi am intrat în cabina maestrului.

- Bunã seara. V-am adus presa, îi spun cu oarecare emoþie. A ieºit frumos materialul fãcut împreunã, adaug.

- Eram convins cã o sã iasã frumos.

- Sã înþeleg cã v-a plãcut?

- Sigur cã mi-a plãcut. Cui nu i-ar plãcea un astfel de interviu, când cine pune întrebãrile ºtie sã o facã bine?

      În seara aceea, regele era supãrat. Cu toatã durerea din suflet, a jucat dumnezeieºte un rol de comedie. Nimeni nu a bãnuit nimic. Îi cunoºteam tristeþea, ºi de aceea nu m-am mirat, când la aplauze Mircea Albulescu nu a mai ieºit. Cu toate astea, la pauzã a venit la mine ºi mi-a cerut încã un exemplar din publicaþia aceea. Am devenit atunci cea mai proaspãtã supusã a Majestãþii Sale. Cu timpul, îmi va conferi titlul de „Principesã”. Pentru cã noi doi am constituit aici o monarhie. Dar asta e o altã poveste.

*

* *

- Ne vedem duminicã la 5, mi-a spus George Ivaºcu la finalul spectacolului. Eu vin de la 4, dar am antrenament cu d-l Iordache.

- S-a fãcut.

Pe la cinci ºi un sfert vine dinspre scenã cu racheta în mânã... ªtefan Iordache.

- George Ivaºcu este pe aici? îl întreb.

- Vine ºi el acum, îmi rãspunde cu un aer uºor amuzat.

      Nu ºtiu de ce zâmbeºte dar nu-l mai întreb nimic. M-a salvat George Ivaºcu, extraordinarul creator al unui nou Tipãtescu.

      Mã impresioneazã seriozitatea ºi sinceritatea acestui artist care, chiar dacã nu impune prin staturã, se înalþã cu mult deasupra altora prin talent ºi pasiune.

      Nu este un om obiºnuit G. Ivaºcu. Are ceva special, legat de structura sa interioarã. Este un cãutãtor ºi un descoperitor totodatã al unui adevãr absolut, pe care el îl cunoaºte. ªi este ºi un mare visãtor. Doar e ºi el Vãrsãtor.

      Discuþia cu George Ivaºcu m-a fãcut sã mã simt recunoscãtoare pentru privilegiul de a fi stat de vorbã cu el.

*

* *

      La vreo douã sãptãmâni de la apariþia articolului, într-o searã, George Ivaºcu a venit la mine ºi mi-a spus cu emoþie în glas:

- ªtiþi cã articolul dvs. m-a ajutat foarte mult. Aveam nevoie de un articol în presã care sã mã caracterizeze ºi acest interviu mi-a adus o categorie superioarã.

- Mã bucur mult, dar e meritul dvs. Eu nu am fãcut decât sã scriu ce am constatat. Felicitãri!

„Ce lume, ce lume, ce lume”

·                                 interviu cu actorul George Ivaºcu –

Motto: Numai pentru cã visam

      Crescuserã aripi la peºti.

      ªi stelele luminau

      Cu pãsãri cereºti”

                  - Nichita Stãnescu – Atunci-

      În contextul actual al teatrului românesc, George Ivaºcu nu seamãnã cu nimeni. Aº spune chiar cã este propriul sãu reper. O personalitate concretizatã prin aspiraþia cãtre un adevãr total, aflat la limitele universului, cu o structurã artisticã în care se desprinde pe sine ca un descoperitor genial al unui mod absolut de a fi el însuºi.

Rep.: Cine sunteþi dvs. de fapt, d-le George Ivaºcu?

George Ivaºcu: Sunt, în primul rând, un om care cautã sã viseze cât mai mult. Rãspund astfel la întrebarea „De ce fac teatru?”. Datoritã faptului cã îmi place sã visez, ºi cum asta îmi permite a visa în realitate, iar teatrul mai mult decât oricare dintre arte îþi permite sã ºi fii în interiorul acelui vis, prin actorie, bineînþeles. A fi actor asta înseamnã: a evada într-o altã existenþã, într-o altã realitate virtualã, în care eºti ºi nu eºti tu, ceva din tine rãmânând. Sunt deci un om care vrea sã viseze.

Rep.: Visãtorii sunt niºte oameni cu o mare sensibilitate. Punctul dvs. sensibil care este?

G.I.: Punctul meu sensibil este tocmai omul. Îmi place teribil o replicã din „Piesã fãrã titlu” de Cehov, unde Platonov, personajul principal, este întrebat: „Ce te doare?” iar el spune: „Platonov mã doare”. Deci omul, omul cu problemele lui. Aici mã sensibilizez cel mai tare. Sunt foarte atent la oameni pentru cã eu încã nu am avut ºansa sã întâlnesc oameni fericiþi. Am întâlnit oameni, nu neapãrat fericiþi, dar fiind în cãutarea fericirii, oameni într-o luptã continuã cu ei înºiºi. Omul este punctul meu sensibil.

Rep.: În acest context, existã niºte criterii dupã care daþi valoare omului?

G.I.: Nu mai fac de mult acest lucru pentru cã am descoperit cã pot judeca greºit. Sunt oameni timizi care reacþioneazã agresiv. Oameni foarte sensibili care ascund acest lucru, care nu vor sã-l arate. În concluzie, nu mai judec oamenii dupã aparenþe, în mod special, deci nu mai dau valori. Rãmân deschis pur ºi simplu pentru a cunoaºte omul ºi a comunica iar dacã el îmi propune comunicare la rândul lui, sau necomunicare, atunci intru sau nu în relaþia respectivã. Sunt o fire foarte curioasã. Dupã zodiacul chinezesc, sunt Maimuþã, deci cel mai aproape de om, iar dupã cel european sunt Vãrsãtor, care are caracteristic verbul „a ºti”. Teatrul m-a învãþat cã eu nu am voie sã judec omul dupã niºte valori care sunt, poate, numai ale mele, pentru cã nu-i cunosc idealurile, nu-i cunosc necazurile, pentru cã... pentru cã... pentru cã...

Rep.: ªtiu cã Vãrsãtorii au idealuri dintre cele mai înalte. Fiind pe scenã, aþi simþit vreodatã nevoia sã depãºiþi cerinþele obiºnuite ale publicului ºi sã-l purtaþi undeva, la un nivel superior de spirit ºi culturã, împreunã cu dvs.?

G.I.: Nu este un obiectiv pe care sã mi-l fi propus în primul rând dar ºtiu cã acest lucru se întâmplã. Mulþi mi-au spus, dupã ce au vãzut acest spectacol („O Scrisoare Pierdutã” – n.a.) sau pe domnul Iordache sau alt actor ori pe mine, cã acest lucru se întâmplã. Chiar dacã nu mi-am propus asta în mod special, ºtiu însã cã dacã faci pasul cât mai adevãrat spre destinul uman, spre destinul personajului pe care îl interpretezi, dacã ajungi la un adevãr intim al acelei personalitãþi care este eroul, omul interpretat în acea searã, publicul va înþelege categoric ceva mai mult despre ceea ce reprezintã acest caracter. Actorul trebuie în mod special sã transmitã emoþie. Spunea Caragiale – pentru cã tot suntem înaintea unui spectacol de Caragiale – cã „Spectatorul nu are voie sã iasã din salã fãrã o lacrimã de râs sau de plâns”. Asta nu înseamnã cã trebuie sã plângã în hohote sau sã râdã sã se prãpãdeascã. O stare, însã, trebuie sã i se impunã, iar starea asta, cum spune Tolstoi, este o stare „psihologicã”. Automat se produce ceva în mecanismul sãu de gândire, începe sã se învârtã o rotiþã, sigur.

Rep.: Am sugerat aceastã discuþie pentru cã, vãzând în timp mai multe puneri în scenã ale „Scrisorii”, personajul Tipãtescu m-a impresionat mai puþin. Asta pânã acum, când, interpretat de dvs., capãtã o altã relevanþã. Devine „om”.

G.I.: Într-adevãr, Tipãtescu este considerat ca fiind unul dintre cele mai ingrate personaje. Nu are nici mãcar monologurile cele mai frumoase, este mai mult un personaj de primire. La el vin informaþiile. Toþi ajung la el acasã ºi îi spun: „aha, am aflat cã vrei sã-l alegi pe ãla... aha... aha”. Plecând de la aceastã idee, mi-am dat seama cã acest om care primeºte informaþiile este ºi cel mai dramatic din acest punct de vedere. Este motivul pentru care nu am vrut sã caricaturizez sub nici o formã. Nu am vrut nici sã-l fac „junele-prim” de pânã acum. Am vrut sã-l fac, pur ºi simplu, un om care, din cauza unei iubiri nepermise, a unei înºelãtorii pe care o face, probabil cã i-a venit timpul sã ºi piardã. Este, deci, momentul sã plãteascã. De asta am abordat rolul ºi din replica finalã, cea pe care eu o consider finalã, pentru cã de aici încolo nu mai am decât replici neimportante, deci replica din actul patru când el spune: „Ce lume, ce lume, ce lume...”. ªi pot sã spun, sunt foarte mulþumit cã aproape searã de searã acest monolog este aplaudat foarte, foarte generos de public. Pentru cã, pe undeva, cu toþii suntem ºi ne simþim în acest carusel: „ce lume, ce lume, ce lume...” am vrut sã nu fac un rol de serviciu, am vrut sã scot în evidenþã un om care pierde, fãrã însã a-l face un personaj pozitiv, Tipãtescu având tarele lui.

Rep.: Impresionant este – ºi am simþit asta ºi la public care este, în ultimul timp, un public foarte evoluat intelectual – faptul cã Tipãtescu, cu toate defectele sale, este, în interpretarea dvs., un om pe care îl simþim foarte aproape de noi.

G.I.: Categoric, publicul este un public evoluat ºi simte drama prefectului, care este, pânã la urmã, o victimã a societãþii. În acest fel gândeºte o societate plinã de compromisuri. Este o victimã a sistemului, ºi câþi nu picã în aceastã „maºinã de tocat” în acest fel?! Tipãtescu este unul dintre ei.

Rep.: Legat de societate, de vremuri, ce vã fascineazã ºi ce vã nemulþumeºte la lumea de azi?

G.I.: Mã fascineazã în continuare omul, cu calitãþile lui, dar mã ºi dezamãgeºte foarte tare faptul cã preferã sã se descurce cu ceea ce îl compromite: minciuna, înºelãtoria. Mai bine sã... decât sã... Este un punct care mi se pare paradoxal la om, pentru cã eu cred cã se poate câºtiga ºi cu generozitate, cu sinceritate, cu o relaþie normalã. Cel mai mult, însã, mã dezamãgeºte anormalitatea ºi, cred, cum spune Mrajek, cã trãim o epocã a alienãrii. Vedeþi, omul preferã sã leneveascã într-un fotoliu, mulþumindu-se cu o informaþie primitã pe calea undelor, decât sã mai deschidã o carte ºi, citind pe Dostoievski, de exemplu, ar putea înþelege mai mult. Sigur, se spune cã nu este timp, dar nu cred. Îmi spunea un ºofer care mã aducea cu taxiul, cã nu a mai fost la teatru de dinainte de revoluþie. Nu pot sã cred cã mai bine de zece ani nu a simþit nevoia sã iasã în oraº, mãcar o datã. ªi dacã tot ieºi în oraº, poþi merge la un spectacol ºi apoi la o bere cu familia sau prietenii, unde poþi discuta ce ai vãzut acolo. Ãsta, sunt convins, e un pas în plus. Omul trãieºte într-o comoditate de neînþeles, pentru cã, sã nu-mi spunã mie nimeni cã în zece ani de zile nu poþi aduna 30.000 de lei, cât costã un bilet la teatru. Sigur cã da, mai este ºi lipsa de respect pentru artã ºi asta e o mare dezamãgire. Pornind de la acest Decebal Traian Remeº (ministru de finanþe în acea perioadã – n.a.) pe care, nu mi-e jenã ºi o s-o spun oriunde, cã toatã viaþa, cât voi trãi, îl voi pomeni pe acest domn care spune cã în asemenea momente, cultura tace. Cultura nu a tãcut niciodatã. Cultura nu are voie sã tacã, pentru cã ºtiþi ce nu înþelege acest domn? Cã în culturã, în învãþãmânt, se investeºte pentru ani de zile. Vom vedea aceastã lipsã de... bani peste câþiva ani, când vor fi generaþii mai nefericite, nu sufleteºte ci intelectual. [...]. În zece ani de zile, când se va schimba generaþia, vom ajunge o naþiune bolnavã, prin neinvestirea în culturã ºi învãþãmânt. Deci, domnul Remeº este, dupã pãrerea mea, mai rãu chiar decât Ceauºescu. Pe vremea lui Ceauºescu mãcar se fãcea teatru, mãcar erau bani pentru învãþãmânt, ba era chiar obligatoriu. Vorbim deci de genocidul cultural pe care îl face acest Decebal Traian Remeº, pentru care, cum sã vã spun, nu mai am nici un pic de respect. Pânã ºi ãia, în peºteri, desenau ceva pe pereþi sau bãteau toba ºi dansau. Asta mã dezamãgeºte, dovadã cã m-am ºi enervat.

Rep.: În momentele de decizie, ce puneþi înainte, sufletul sau raþiunea?

G.I.: Cred cã raþiunea. Am o chestie ciudatã. Atunci când am probleme mari, tac, mã izolez. Ca sã iau o decizie, argumentez pro ºi contra, dar asta numai vis-a-vis de mine însumi. De exemplu, când am picat la facultate, m-am închis în mine ºi mi-am spus cã, dacã nu am reuºit sã conving este, poate, vina mea. Dacã s-a întâmplat ceva, am ºi eu un aport mai mare sau mia mic de greºealã. Deci, în astfel de momente, stau ºi mã gândesc mai mult decât sã acþionez la primul impuls.

Rep.: Omul de azi încearcã sã rupã zona limitatã, zona finitã de pânã acum ºi tinde tot mai mult cãtre infinit ºi transinfinit. Credeþi cã se depãrteazã de realitate?

G.I.: Nu. Este o condiþie de când am fost izgoniþi din Rai. Lui Adam ºi Evei li s-a luat, ca pedeapsã, nemurirea. Nemurirea care þine de zona infinitului. Omul, deci, este mereu în cãutarea aceasta a atingerii acestui infinit, a nemuririi, prin faptul cã, mãcar la primul nivel, lumea are parte de procreaþie, lãsând în urmã copiii, dacã nu, mãcar o casã sau altceva. Probabil cã de asta s-au inventat cimitirele. Ca omul sã lase în urma sa mãcar o cruce. Creaþia, într-un sens superior, este de a crea din imaginar nimic. Zicem creaþie de la faptul cã Dumnezeu a creat omul dupã chipul ºi asemãnarea sa. Asemãnarea, deci, nu „la fel ca”. Asemãnarea este putinþa de a fi creator. Eu cred foarte mult în Dumnezeu. Cred cã dacã El ne-a picurat acest lucru, asemãnarea, Dumnezeu este infinitul iar noi, cãutându-L, facem ceea ce este normal, absolut normal.

Rep.: Daþi o semnificaþie deosebitã venirii anului 2000?

G.I.: Nu. Pentru cã, aºa cum am spus, cred în Dumnezeu, deci nu ºtiu care este destinul nici al meu, nici al celorlalþi, dar cred cã trebuie sã ni-l asumãm cu fruntea sus. De ce sã-mi fie fricã? De ceva care Dumnezeu ºtie mai bine de ce e aºa ºi nu altfel?! Cu frica ne naºtem. Licenþa mea a fost „Discurs despre fricã”. Cineva mi-a propus chiar sã continui sã scriu despre fricã, ca impuls primar. Spiritual vorbind, atunci când ne este fricã, nu mai suntem liberi. E normal sã se schimbe mileniul, iar dacã va fi sã se întâmple ceva, va fi pentru cã aºa vrea Dumnezeu, ca noi sã înþelegem ceva. Nu dau importanþã decât în mãsura în care aºa vrea Dumnezeu. Nefiind un resemnat! Atenþie mare! Sunt un om care îºi continuã viaþa, lupt pentru idealurile mele ºi credinþa mea. Dar ºtiu cã aºa sunt lucrurile chivernisite de cineva care e deasupra mea. Întotdeauna încerc sã scap de obsesia ideii cã nu existã nimeni deasupra mea. Existã întotdeauna cineva deasupra mea ºi acela, categoric, nu e ºeful.

Rep.: Ce aþi fi tentat sã scrieþi la baza unui monument care ar reprezenta omul?

G.I.: Sã fii om!

      Existã undeva o lume în care poþi visa, o lume în care fiecare floare, fiecare izvor, fiecare stea e un cuvânt pe care nu-l poþi învãþa decât pãtrunzând în zona aceasta minunatã a teatrului. Aici existã oameni care îºi pun sufletul în cãuºul palmelor ºi ni-l oferã nouã, celor din fotolii. Dar, dacã nu încercãm sã ne apropiem de ei, trecem pe lângã teatru fãrã sã ne oprim o clipã mãcar, atunci poate cã din toate acestea nu ar rãmâne decât povestea învãluitã în mister a unei convorbiri de suflet dintre un redactor ºi una actor”.

*

* *

      Cu Radu Gabriel am avut o nouã revelaþie. Argint viu pe scenã ºi în afara ei, plin de umor ºi talent, simpaticul „Cetãþean” mi-a fãcut o demonstraþie de adâncã înþelepciune ºi seriozitate.

      Are o putere de muncã uimitoare. Deºi bolnav – în timpul interviului sorbea dintr-o sticlã cu ceai pentru durerile cumplite de stomac pe care le avea – a jucat ca ºi cum era în cea mai bunã formã fizicã din lume. Mai târziu s-a ºi operat ºi nu a stat prea mult departe de scenã. De fapt, aºa sunt cu toþii. Adevãraþi slujitori ai scenei, care se dãruiesc ei ºi nouã, spectatorilor cu trup ºi suflet, indiferent ce se ascunde dincolo de stratul de fard.

      Aºa este ºi Radu Gabriel pe care îl admir ºi vreau sã cred cã mã considerã ca pe unul dintre prietenii sãi.

„Nu agreez teatrul cu actori puºi sã fie pãpuºi”

- interviu cu actorul Radu Gabriel -

Motto:  Sunt bun, ca privirea unui copil

      îngenunchind spre rugãciune. Sunt

      crud, ca rãzvrãtirea unui nedreptãþit.

      Sunt OM.

                        - O. Densuºianu – Fiul -

      La prima vedere, degajã impresia de luminã foarte puternicã sau de ... scurtcircuit. Radu Gabriel este însã un profund cãutãtor al unui anume mod de a opri în loc ceea ce nu se poate opri niciodatã: secunda de emoþie.

      Într-o continuã miºcare ºi neliniºte, cautã acel punct de sprijin de care are nevoie în contemplarea nestingheritã a Universului. Extrem de sensibil, sufletul sãu îºi descoperã, fãrã sã-ºi dea seama, propria poezie. Pe scenã, Radu Gabriel este... Radu Gabriel. „Cetãþeanul Turmentat” sau „Primarul” din „Boabe de rouã”, el are mijloace de a comunica sãlii viziunea sentimentelor abia descoperite. ªi o face cu un firesc specific artei pe care o slujeºte, structura sa umanã fiind în acelaºi timp ºi structura sa artisticã.

Rep.: Cine sunteþi dvs., domnule Radu Gabriel?

Radu Gabriel: De când s-o iau?

Rep.: De când doriþi.

R.G.: În momentul ãsta sunt actor, asistent universitar, regizor, scenarist ºi actor la grupul „Vouã”. Am fost pe rând: depanator radio-TV – am reparat televizoare – am fost metodist la o casã de culturã a tineretului, o vreme am fost paznic la o arhivã ºi pe urmã student la Academia de Teatru.

Rep.: Dar ca om, cine sunteþi?

R.G.: În acest sens, întrebaþi-mã peste vreo 20 de ani. Încã mã descopãr.

Rep.: Sper sã fiu în formã atunci, ca sã o pot face. Pânã atunci, spuneþi-mi: de unde atâta suflet?

R.G.: Ca sã se rezolve niºte probleme într-o orã ºi jumãtate-douã cât þine un spectacol, este nevoie de un consum mare de energie. Nu e ca în viaþã. De unde am eu atâta energie?! În primul rând, sunt un tip coleric ºi fac risipã de energie pentru orice. Nu este un lucru foarte bun, dar este o chestiune de structurã ºi nu ºtiu neapãrat de unde îmi vine.

Rep.: Mã gândeam la suflet, ºi asta pentru cã în aceastã risipã de energie se desprinde o bucãþicã din el, pe care dvs. o puneþi în palmã ºi o aruncaþi generos înspre salã.

R.G.: Asta, normal, e de la mine. Ca orice actor, îmi pun o bucatã mare de suflet, din mine, în omul acela, în personajul respectiv, cã tot eu sunt, numai cã preiau problemele pe care le are el. Deci, e normal ca ceva din mine sã fie ºi acolo.

Rep.: Ce vã sensibilizeazã cel mai tare?

R.G.: Asearã am fost la o premierã. Mã impresioneazã pânã la lacrimi, ºi nu-mi explic de ce, momentul când la o premierã sau la un spectacol obiºnuit, actorii ies la aplauze. Atunci mã surprind foarte emoþionat, eu, ca spectator. Nu ºtiu, ceva, undeva... ªtiind câtã muncã se depune, actorii sunt speriaþi pentru cã nu ºtiu cum vor ieºi lucrurile, dacã vor merge bine, cum va fi, ce va fi... Simt asta ºi ca spectator ºi, normal, ca actor, care ºtie ce e în sufletul colegilor sãi. Este lucrul care mã impresioneazã invariabil, dacã vorbim de o emoþie pur omeneascã.

Rep.: Din punctul de vedere al laturii umane, ce segment al personalitãþii dvs. credeþi cã a dezvoltat teatrul?

R.G.: Nu ºtiu. E dificil de spus. Sigur cã oamenii progreseazã. Fiecare pas fãcut nu mai e acelaºi ca acum 20 de ani. Nu ºtiu dacã e bine sau rãu. Sigur cã sunt mai bogat cu niºte experienþe pe care nu le-aº fi avut dacã nu eram actor. Aº fi avut poate altele, mai mari, dacã eram, sã zicem, la „Medicins sans frontières”. Întâlnirea cu mari actori pe scenã înseamnã foarte mult, ca orice contacte cu oameni de calitate ºi mare valoare. Nu ºtiu ce a dezvoltat la mine actoria. Nu ºtiu dacã sunt mai generos, mai bun, mai... mai... sau poate mai rãu decât... decât ce? Decât cel de acum zece ani? Probabil cã sunt mai bun ºi mai generos ºi mai rãu. N-aº îndrãzni o apreciere pozitivistã. Evaluãm ºi în bune ºi în rele. E legea firii. Sigur cã în evoluþia asta unele lucruri se estompeazã, altele se cizeleazã. Încã nu am avut timp pentru o autoanalizã. Din nou vã invit peste 20 de ani, când vom fi amândoi la pensie ºi vom avea timp sã reflectãm, ºi, uitându-mã în urmã, sã zic: uite, atunci aº fi putut rãspunde aºa...

Rep.: Sã revenim la prezent – pensia mã sperie – ºi sã urcaþi din nou pe scenã. Mã gândesc la legãtura care se naºte între dvs. ºi publicul care simte emoþie ºi apropiere, trece parcã dincolo...

R.G.: Adicã trece rampa?

Rep.: Da. Sigur. Se face parcã un transfer de stãri. Dvs. simþiþi, acolo, pe scenã, acel moment, acea cãldurã?

R.G.: Un fel de osmozã. Da. Se simte. Evident. ªi asta înseamnã cã e bine. Dar se mai creeazã, uneori, ºi un gen de paravan transparent, de sticlã, ceea ce înseamnã cã ceva nu merge, nu e în regulã, ºi nu se mai petrece acel schimb de emoþii despre care vorbiþi. Omul de asta vine la teatru. Sã vadã întâmplãri, oameni vii, sã se emoþioneze. Dacã se întâmplã aºa, atunci se produce acea osmozã despre care spuneaþi ºi e foarte bine. Dacã vã referiþi la faptul cã actorul simte asta, da, o simte. Atunci când emoþia existã, actorul care îºi spune replicile acolo pe scenã, vine bolnav ºi pleacã sãnãtos. E o experienþã. E ceva pozitiv.

Rep.: Credeþi cã ceea ce se petrece pentru public ºi actor, acest transfer de emoþii, vine de la ceea ce propune actorul, de la dãruirea sa?

R.G.: Pãi, dacã nu pune suflet, dacã nu se dãruie, nu se întâmplã acel transfer emoþional. Toþi actorii au acest har, de a transmite emoþii publicului spectator ºi unii au capacitatea de a primi de la acesta, de a se reîncãrca ºi a merge mai departe. Nu cred cã eu sunt un caz special de actor care pune suflet mai mult decât alþii. Aceastã senzaþie vine, poate, de la faptul cã, indiferent de ce se mi se spune, eu cred în ceea ce fac ºi cred în cei care fac actorie, îi respect. Eu sunt un tip conservator. Cred cã este nevoie de maeºtri ca de un acumulator, pentru a te încãrca, având idolii tãi. Spun cã sunt conservator pentru cã am vãzut cã nu se mai poartã asta. Mã rog... Eu aºa vãd la aceºti maeºtri ºi am vãzut ºi la cei care nu mai sunt printre noi, cã toþi puneau suflet ºi fãceau din personajele lor oameni. Eu cred cã teatrul este cu oameni adevãraþi, cãrora li se întâmplã lucruri pe scenã, sunt cu trup ºi suflet acolo ºi nu recitã, nu strigã... Nu neg cã se poate ºi altfel, dar e o experienþã care pe mine nu mã intereseazã. Nu agreez teatrul cu actori „puºi” sã fie pãpuºi. Toþi actorii au disponibilitãþi de dãruire, dar unii nimeresc sub îndrumãtori care îi fac orice altceva: pânze, pomi, roþi... Eu cred în dãruire. Rolul este de fapt o trecere la problemele „omului” respectiv, fie el „Cetãþeanul turmentat”, fie el „Primarul” din „Boabe de rouã”. Eu aºa cred. Probabil, ºi acum rãspund, cred, la acea întrebare, probabil de asta aduc cu mine atâta suflet de care spuneaþi. Eu, de fapt, nu joc un rol. Nu ºtiu, habar nu am sã „joc” un rol. Trebuie sã fie comod ºi cu rezultate estetice. Asta dacã discutãm la o cafea, fãcând filozofia teatrului. Eu nu ºtiu sã fac aºa. Mã mulþumesc cu cât pot ºi cu ochii la maeºtri.

Rep.: Cum vedeþi relaþia dvs. cu oamenii, în general? Mi se pare cã sunteþi un tip prea raþional sau aºa vreþi sã pãreþi, în orice caz sunteþi temperamental, mai iute...

R.G.: Sunt iute pentru cã am un temperament coleric, iar asta nu reprezintã ceva bun, spre lauda mea. Sunt iute, dar nu sunt atât de raþional cum mi-aº dori. În relaþiile cu oamenii nu sunt un maestru. Iau lucrurile ºi oamenii aºa cum sunt, încercând sã nu-i judec pe cei din jur. Nu sunt ranchiunos. Dacã cineva mã dezamãgeºte, înseamnã cã aºa trebuie sã fie, sau mi-am pus eu prea multe speranþe ºi nu era cazul, deci e vina mea. Nici nu mi-e fricã de oameni, nici nu iubesc „aglomeraþia”. Sunt un om normal.

Rep.: Credeþi cã sosirea anului 2000 are o semnificaþie deosebitã?

R.G.: Nu. ªi am sã vã spun ºi de ce. Pentru cã noi, din pãcate, nu ne putem face planuri. ªtiþi cum e? E important, se schimbã prefixul, nu ºtiu ce, când ai planuri pe termen lung; asta înseamnã ceva. Noi, se observã, din pãcate nu putem. E important pentru cei care trãiesc în condiþii normale ºi se pot gândi ºi la asta. Sunt oameni care se asociazã pentru protecþia animalelor, ocrotirea furnicilor de casã... ºi e foarte frumos sã te ocupi de ecologie. E o chestie de care trebuie sã se ocupe oamenii, ei fiind fiinþe raþionale, bla, bla, bla. Atâta vreme cât mã ocup cu lucruri cu care ºtiþi cã ne ocupãm cu toþii...

Rep.: Da, dar sunteþi artist ºi artistul reprezintã cultura care ar trebui sã rãmânã....

R.G.: Nu ºtiu dacã va rãmâne ceva. Am vãzut prea multe lucruri care se uitã ºi nu îndrãznesc sã cred decât în ceea ce rãmâne dupã cele douã ore de spectacol, când oamenii pleacã puþin mai marcaþi pozitiv.

Rep.: Publicul de teatru mi se pare un public care crede în culturã.

R.G.: Da, sigurã cã publicul de teatru nu e public de „Polivalentã”. Fiecare public primeºte ºi se încarcã cu ceea ce cere.

Rep.: Nu aþi încercat niciodatã sã daþi mai mult decât se cere?

R.G.: Conºtient, nu. Dar fac tot ce pot ºi cred cã fac destul de mult pentru asta. ªi la ºcoalã sunt la fel. Dupã patru ore cu studenþii plec epuizat. Epuizat, dar cu o stare de bine. Evident. Mã duc la „Vouã” sã filmez ºi, pânã nu iese un lucru de calitate, care cred eu cã e bun, nu mã las.

Rep.: Am vorbit despre oameni ºi emoþii. Spuneþi-mi, dacã ar exista un monument care sã reprezinte Omul, ce aþi scrie la baza lui?

R.G.: De scris aº scrie: „Ecce homo”, dar nu ºtiu ce aº pune deasupra.

      Prin felul sãu de a fi, Radu Gabriel se generalizeazã pe sine, esenþa sa sufleteascã fiind însã greu de bãnuit. Eul sãu autentic nu este unul obiºnuit. Este unul care îºi cautã identitatea, încercând prin Tãcere, o anume tãcere, sã dea o valenþã sensibilitãþii sale. ªi dacã omul este înconjurat de mister, actorul dezvãluie publicului, mereu, câte o existenþã umanã, care, din punctul de vedere al artei, poate fi înfãþiºatã cu umor ºi fantezie. Iar omul, dãruit cu talent, se avântã într-o splendidã aventurã de o searã, micºorând pânã la desfiinþare distanþa dintre actor ºi spectator.

*

* *

      Cu ochii blânzi, cu accentul sãu inconfundabil de megieº al lui Creangã, Mihai Mereuþã sfinþeºte ºi acum scena Naþionalului.

      Licenþiat în filozofie, a fãcut teatru ºi a rãmas actor.

      Câtã putere ºi câtã durere în strigãtul personajului din „Boabe de rouã”, Niþã Snaie. Câtã caldã împletire de gravitate ºi umor. Dar, cel mai mult, m-a copleºit d-l Mereuþã cu bunãtatea ºi înþelegerea sa. Nu ºtiu prin ce fire nevãzute, d-l Mereuþã s-a apropiat de mine ºi a rãmas undeva, în sufletul meu. ªi ºtiu cã am ºi eu un locuºor în inima sa mare ºi curatã.

      Discuþia cu domnia sa a avut efectul serilor de ajun, când se coceau cozonacii ºi se împodobea bradul ºi aºteptam colindele care vor veni în curând.

„ULTIMUL LUCRU CARE TREBUIE SÃ MOARÃ LA OM

ESTE SPERANÞA”

- interviu cu actorul Mihai Mereuþã -

Motto: Iatã-mã rãmânând ceea ce sunt

      ..................................................

      A fi sãmânþã ºi a te sprijini

      Pe propriul tãu pãmânt.”

                        Nichita Stãnescu – Elegia XI

      Scena este, pentru inimitabilul actor Mihai Mereuþã, locul în care îºi desfãºoarã, prin artã, mult mai exact decât prin ºtiinþã ºi filozofie, partitura cunoaºterii. Aici descifreazã, mai ales pentru publicul de care este legat spiritual prin natura sa specialã, umanã, minunatul text al existenþei noastre fireºti.

      Departe de a fi numai artã, actoria este gânditã de Mihai Mereuþã ca o componentã fundamentalã a vieþii, aflatã în fiecare om, începând însã de fiecare datã, cu sine.

      Este de ajuns sã-l urmãreºti în rolul lui „Niþã Snaie” din piesa „Boabe de rouã pe frunze de lotus în lumina lunii”, ca sã poþi parcurge împreunã cu artistul, douã ore ºi jumãtate de viaþã adevãratã.

Reporter: Ce mai faceþi, domnule Mihai Mereuþã?

Mihai Mereuþã: Lucruri fireºti, legate de meseria mea. În acest moment joc, dupã cum bine ºtiþi, la Teatrul Naþional Bucureºti, în piesa „Boabe de rouã pe frunze de lotus în lumina lunii”, o piesã care îmi dã mari satisfacþii din punct de vedere profesional. [...] Apoi, colaborez la televiziune, la radio ºi în rest, treburi obiºnuite pe lângã casã: lecturã, mai mâzgãlesc ºi eu din când în când niºte hârtii, îmi vin în minte niºte momente din viaþa mea, destul de lungã; am început activitatea în 1948 ºi am, slavã Domnului, ce îmi aminti. Cam asta e ceea ce fac.

Rep.: Puþinã lume ºtie cã dvs. aveþi licenþã în filozofie. Care este legãtura dintre aceste douã întâmplãri din viaþa dvs., filozofia ºi teatrul?

M.M.: Este o poveste nu „mai complicatã”, ci chiar fireascã pe undeva. Dupã ce am terminat liceul la Iaºi, tata ºi mama au vrut sã fiu profesor, ºi atunci m-am înscris la Facultatea de Litere ºi Filozofie din Iaºi, unde am urmat cursurile de limbã românã ºi filozofie. Povestea însã nu s-a oprit aici, pentru cã eu eram deja student la Conservatorul George Enescu din Iaºi. Se pare cã nu eram un student mediocru, pentru cã doamna Gina Sandri – Bulandra, cumnata doamnei Lucia Sturdza Bulandra, profesoara mea, m-a apreciat atât de mult – sã nu mi-o taxaþi ca pe o lipsã de modestie - mi-a dat doi ani într-un an, fapt pentru care am continuat Conservatorul în paralel cu Facultatea de Litere ºi Filozofie. Acum intervine o întâmplare destul de nostimã. În 1948, am fost angajat actor la Teatrul Naþional din Iaºi, ceea ce l-a determinat pe tata sã vinã sã mã scoatã de acolo, pentru cã el mã voia profesor, nu actor. A urmat o discuþie cu directorul teatrului, cãruia tata i-a spus: „Daþi-l afarã, cã el nu are ce cãuta în meseria asta. El trebuie sã fie profesor, cã ãsta a fost gândul meu ºi al mamei lui” ºi aºa mai departe. La care directorul i-a rãspuns aºa: „Dar ºtiþi, el este un bãiat talentat, va face meserie frumoasã în teatru”. Iar tata: „Talentat?! Nu e, aºa e el de când îl ºtiu, doar eu l-am crescut”. Seara, tata, care nu mai vãzuse un spectacol în viaþa lui, a rãmas la teatru. Era o comedie despre Revoluþia de la 1848 care a plãcut tatei foarte mult ºi a spus: „Dacã ãsta e teatrul, e bun. Fã-l în continuare”. ªi aºa am rãmas în teatru. Nu am mai dat curs meseriei de profesor, cum au vrut mama ºi tata, ºi, ca sã mã înþelegeþi, vã spun cã mi-a plãcut iar dacã am greºit sau nu rãmânând actor, publicul e în mãsurã sã judece. Privind în urmã la toatã activitatea mea, roluri în film, în teatru, la tv, la radio, eu cred cã nu am greºit.

Rep.: ªi aveþi dreptate. Existã, însã, o legãturã între teatru ºi filozofie?

M.M.: Sigur cã existã. Gândindu-ne la dramaturgia anticã, la toatã dramaturgia shakespearianã, la clasicii francezi ºi la ai noºtri, toate piesele de teatru conþin o profundã înþelepciune ºi filozofie. Nu se poate face teatru pânã nu înþelegi perfect ºi profund sufletul omenesc. Noi, în meseria noastrã, nu mai suntem „noi”, chiar dacã fizic existãm acolo pe scenã, întrupând anumite personaje. Acolo avem alte gânduri, alte idei, alte atitudini ºi ca sã le faci credibile, trebuie, în primul rând, sã le înþelegi tu. Or teatrul presupune o muncã de acest gen. Facultatea de filozofie m-a ajutat foarte mult din acest punct de vedere. Nu am fost, ºi nu sunt niciodatã mulþumit sã fac un rol în care sã nu fiu crezut. ªi pentru asta, eu trebuie sã-mi înþeleg personajul în primul rând. ªi apoi, trebuie sã înþeleg ºi celelalte personaje cu care se desfãºoarã acþiunea. Numai atunci, relaþia dintre personajul meu ºi celelalte va fi credibilã ºi pentru spectator. ªi ãsta e scopul muncii noastre.

[...]

Rep.: Iatã, acest spectacol, în care rolul dvs., un rol de compoziþie, este perfect asimilat de public ºi acceptat ca atare – este un moment de coeziune. Se creeazã aici o relaþie specialã actor-spectator, de înþelegere reciprocã.

M.M.: Þin neapãrat sã vã spun un lucru. Când am fost solicitat pentru acest rol de d-l director artistic Gelu Colceag ºi chiar de d-l director general Ion Cojar, am fost plãcut surprins ºi am cerut sã vãd piesa. Nu-mi place sã mã angajez în ceva care sã nu fie la înãlþimea Teatrului Naþional, ºi nici la vârsta mea ºi în situaþia mea, la un lucru pe care sã nu-l pot duce la capãt. Am citit piesa ºi mi-a plãcut personajul. M-a ajutat foarte mult la acest rol ºi originea mea. Eu sunt þãran. Oleacã ºcolit, dar þãran. Când am venit la liceu la Iaºi, m-am descãlþat de opinci la bariera Iaºului, m-am încãlþat cu o pereche de bocanci ºi am dat examen la liceu. Toatã povestea lui Niþã Snaie eu trãit-o la tata acasã, în satul meu, cu toþi þãranii de acolo. ªi îi cunosc bine. În aceastã situaþie m-am confundat cu personajul. Nu vã pot explica mai mult. L-am simþit, pur ºi simplu. Am fost ajutat ºi de colegi, iar Gelu Colceag, regizorul acestui spectacol, l-a gândit foarte solid ºi serios. ªi vã mãrturisesc – e o afirmaþie care o sã vã surprindã probabil – la un moment dat, nu mã mai intereseazã ce e în salã, ci ceea ce trebuie sã fac eu cu personajul ãsta al meu. Eu, actorul Mereuþã, am pornit dintr-un punct, iar personajul, Niþã Snaie, de la un alt punct, în faþa mea. Eu mergeam spre el, el venea spre mine ºi undeva, la mijloc, a avut loc aceastã osmozã, aceastã unire în care eu mã simt foarte bine.

[...]

Rep.: Pentru cã aveþi o foarte mare experienþã de viaþã ºi de teatru, ce credeþi despre omul de azi, ce se întâmplã cu el, ºi dacã nu cumva istoria se repetã?

M.M.: Vedeþi dvs., în momentul în care exiºti ca persoanã fizicã în lumea asta, nu exiºti aºa, pur ºi simplu, numai cã trebuie. Trebuie sã-þi justifici existenþa ºi asta nu se poate face decât prin muncã. Muncã adevãratã, cinstitã. Observ, însã, cã astãzi, în diferite sfere de activitate, nu se prea mai pune bazã pe muncã. Nu ºtiu, poate lipsa de înþelegere, de comunicare, dar relaþia dintre oameni s-a deteriorat în multe privinþe. Vãd ºi citesc despre lucruri care pe mine mã dor foarte mult: corupþie, furturi ºi altele, la care nici nu vreau sã mã gândesc. Le ºtiþi ºi dvs., ºi le ºtie toatã lumea. Nesiguranþa, incertitudinea, fac ca oamenii sã nu-ºi mai facã treaba cu plãcere. [...] Dar sã vã spun ceva. Ultimul lucru care trebuie sã moarã la om este speranþa. Dacã þi-a murit speranþa, trãieºti în virtutea inerþiei. Eu am speranþa cã lucrurile se vor limpezi o datã ºi o datã. ªi nu cred cã ar exista cineva care sã nu vrea sã se petreacã acest lucru.

Rep.: Sã fie oare nebunia aceasta de sfârºit de secol, de mileniu, când omul încearcã sã evadeze cumva?

M.M.: Totdeauna a existat tendinþa oamenilor de a evada. Depinde cum ºi în ce situaþie. Brâncuºi, Enescu, nu au evadat? ªi mai e acel moldovean, Palade, care dacã rãmânea aici, ar fi fost un simplu profesor de biologie la Urziceni, pe când aºa, a luat Premiul Nobel. Oamenii au încercat întotdeauna sã evadeze din ceea ce este minor, ce nu-i satisface intelectual ºi spiritual. Au încercat sã ajungã într-o altã lume, o altã sferã de înþelegere. Omul simte nevoia sã fugã de banal.

Rep.: Ce credeþi cã ar trebui sã predomine în viaþa omului, raþiunea sau sufletul?

M.M.: Nu aº face o departajare. Ca sã fac un lucru, trebuie sã-l înþeleg, iar înþelegerea se bazeazã pe raþiune. Ca sã înþeleg, trebuie sã pãtrund în suflet, însã, în senzaþii, în emoþii... Existã o armonie între raþiune ºi sentiment. Dacã nu, nu e bine. Cred cã aºa se nasc unii care fac lucruri nepermise: crime, rãzboaie. Se gândesc sã facã ºi... fac, dând la o parte sentimentele. Aºa se mãcelãresc copii, femei, bãtrâni. Eu nici nu mã mai uit la televizor când se anunþã aºa ceva. Eu iubesc foarte mult copiii. Umblu cu bomboane în buzunar, pentru ei. Le dau ºi bani, cât am, nu e mult, dar le fac o bucurie. Cum aº putea sã vãd un copil mãcelãrit? Unde e sensibilitatea celui care face aºa ceva?

Rep.: Credeþi cã sentimentul este legat de credinþa în Dumnezeu?

M.M.: Da. Sigur cã este. Aici este o problemã. Pe Dumnezeu nu-L poþi localiza în spaþiu. Este în fiecare dintre noi. În tot ce ne înconjoarã. E pretutindeni. Ce reprezintã Dumnezeu? Cele zece porunci: sã fii bun, sã nu furi, sã nu minþi... sigur cã da. Biserica mã deconecteazã. Mã simt într-o altã lume. Dar asta e în mine. Credinþa trebuie sã fie în tine.

Rep.: Daþi o semnificaþie specialã venirii anului 2000?

M.M.: Mi se pare foarte normal. Anul 2000 trebuie sã vinã. Nu are încotro. Se terminã secolul XX ºi începe secolul XXI. 1999, 2000, 2001 ºi aºa mai departe. Calendaristic, este normal. Ca semnificaþie, aº spune cã trebuie sã ne punem pe treabã noi, sã ne înþelegem, sã ne unim. Mã gândesc la câte probleme a avut þara asta. Îmi amintesc cã în1941 am plecat în refugiu. Eram pe malul Prutului ºi veneau armatele sovietice. Am trãit acele momente, când mama ºi ceilalþi care plecau, ultimul lucru pe care îl fãceau era sã sãrute ograda, pãmântul. Când ne-am întors acasã, noi ºi toþi cei plecaþi în bejenie, primul lucru a fost sã sãrutãm pãmântul, cã am revenit acasã. Dacã am ajunge sã înþelegem fenomenul iubirii de þarã, de pãmânt, de înþelegere, eu cred cã va fi foarte bine în secolul urmãtor.

Rep.: Dacã ar exista un monument dedicat omului, ce aþi scrie la baza lui?

M.M.: Omule, bine ai venit pe lumea asta ºi ai grijã de viaþa ta, de munca ta, de viitorul tãu.

Rep.: Pornind de la un om ca dvs., ce mesaj aveþi pentru cei tineri, care abia acum vã descoperã ºi pe care îi iubiþi?

M.M.: Le doresc din tot sufletul ºi din tot ce am mai bun, ca raþiune ºi ca sentiment, sã munceascã cu pasiune, cu dãruire, pentru cã numai aºa vor putea realiza ce-ºi doresc. Sã se gândeascã cã în ultimã instanþã, viitorul nostru ºi al lumii este în mâinile lor. Ce sarcinã frumoasã ºi importantã pentru ei!

      Stau de vorbã cu Mihai Mereuþã, dar îi ascult ºi tãcerile. Par sã transmitã unde adânci de inteligenþã ºi bunãtate. Aceleaºi unde de inteligenþã ºi bunãtate pe care le regãseºti ºi în tãcerile lui Niþã Snaie. ªi nu poþi sã nu-þi doreºti, ca acum, în prag de sãrbãtori, sã ningã, puþin mãcar, peste tãcerile noastre ºi sã ne bucurãm împreunã. ªi împreunã, pentru cã de curând a împlinit 75 de ani de viaþã, sã-i urãm din suflet: „La mulþi ani, domnule Mihai Mereuþã!”

*

* *

      Era deja 20 decembrie când a apãrut interviul cu d-l Mihai Mereuþã ºi încã nu ninsese în Bucureºti. Se apropiau sãrbãtorile de Crãciun ºi ne doream cu toþii colinde cu zãpadã. De aceea, în comentariul de final din materialul cu d-l profesor mã rugam sã ningã.

      Sâmbãtã, la „Boabe de rouã”, citeam acest articol în regrupare cu protagonistul ºi cu alþii prezenþi acolo, ºi cineva a venit vesel ºi ne-a spus:

- Uitaþi-vã pe fereastrã. Ninge!

      Erau fulgi mari ºi pufoºi, primii din acea iarnã a lui 1999. Era ca o searã de Ajun ºi am avut atunci ºi colinde, la finalul piesei. Aºa era scenariul...

      Imi amintesc cu drag de cel care a fost Mihai Mereuta. Vorbesc la trecut… Din toate serile acelea minunate, mi-au ramas, undeva pe o caseta, vorbele domnului profesor. Acest interviu. Ultimul sau interviu.  

- Dacã vrei sã scoþi un material cu adevãrat special, mi-a spus într-o searã d-l Mereuþã, vorbeºte cu Florin Zamfirescu, ºi dacã nu o sã vrea, spune-i cã l-am rugat eu, profesorul Mereuþã. O sã vezi cã veþi fi mulþumiþi amândoi.

      Îl ºtiam pe Florin Zamfirescu din serile mele de „Scrisoare”, dar nu ne spusesem mai mult de „bunã seara”.

      Iatã-mã acum pe holul de la cabine, bãgându-l la înaintare pe d-l Mereuþã.

- Ei, Doamne, cum sã nu vreau?! Chiar dacã nu mã ruga domnul profesor, tot aº fi acceptat, mi-a spus Florin cu zâmbetul lui inconfundabil.

      În seara programatã, Florin Zamfirescu a fãcut risipã de frumuseþe ºi iubire. Nu am cuvinte sã descriu felul cu adevãrat special de a fi al lui Florin. Mi-a confirmat cã mai existã speranþã ºi frumuseþe, ºi asta doar pentru cã oameni ca el trãiesc printre noi. ªi am mai înþeles ceva, cã fãrã iubire, nimic nu e. O ºtiam si eu, de mult, dar confirmarea lui Florin Zamfirescu i-a deschis inca o fereastra in suflet.

„CINE POATE IUBI E UN OM FERICIT”

- interviu cu actorul Florin Zamfirescu -

Motto: „Iubirea mea se plimbã slobodã în mine. Sunt eu, în întregime, dragoste”.

                                                - Ilarie Voronca – Povestire -

      Florin Zamfirescu contopeºte în sine douã contrarii, muºcând din mãrul cunoaºterii dar nepermiþând tãiºurilor ascuþite ale raþiunii sã desprindã sufletul din armonia universalã. Prezenþã delicatã, cu spiritul într-o alertã continuã, înregistreazã, judecã ºi intervine. Dacã aº face o ecuaþie om-artist, rezultatul ei ar fi o personalitate puternicã într-un actor înnãscut . Nu am sã fac aici un sumar al rolurilor interpretate de Florin Zamfirescu – se ocupã alþii cu statisticile - am sã vã spun doar cã, prin talent ºi dãruire în artã, este în permanentã legãturã cu dramatismul uman, trãind pãmântescul, chiar dacã firea artistului cãlãtoreºte prin lumi ideale.

Reporter: Ce mai faceþi, domnule Florin Zamfirescu?

Florin Zamfirescu: Eu fac bine, dar n-am cui. ªi nu este o glumã. În ultima vreme, am sentimentul cã nu mai este primitã intenþia bunã a omului. Îþi afirmi un proiect ºi nu mai este analizat. Oamenii nu se mai ascultã unii pe alþii. Trãim o perioadã în care eu însumi fac eforturi sã ascult ce mi se spune, pentru cã îmi dau seama cã sunt luat de val ºi nu mi se pare normal sã ajungem, la zece ani dupã 1989, într-un aºa hal de democraþie încât parcã suntem 22 de milioane de þãri. Deci, aº face bine dar nu am cui.

Rep.: Aceasta fiind lumea de azi, ce vã fascineazã ºi ce vã nemulþumeºte la ea?

F.Z.: Mã fascineazã superficialitatea ºi lipsa de Dumnezeu pe care o au oamenii. Mã fascineazã efectul dezastruos pe care l-a putut avea comunismul asupra unei societãþi. Mã fascineazã tineretul care ºi-a pierdut busola mai mult decât cei în vârstã. Eu mã socotesc deja dintre cei mai în vârstã. Spun asta în sensul cã am fost crescut de niºte pãrinþi care mergeau la Bisericã, de niºte bunici care cântau „Deºteaptã-te române” în casã ºi care pe mine m-au învãþat cântece interzise la acea vreme. Chiar ºi „Trãiascã regele” am fost învãþat. ªi „La arme!”, cântece de pe vremea bunicului. Mã fascineazã o lume într-o derutã atât de mare, încât eu ajung sã mã pierd pe mine însumi. Mã simt ca o moleculã într-o imensitate de alte molecule. Simt cã-mi pierd identitatea în aceastã lume în care trãim. Sunt dezorientat ºi sunt speriat îngrozitor. Simt cã singura noastrã salvare este credinþa în Dumnezeu, adicã revenirea la punctul fix, privitul într-un singur punct.

Rep.: În actualele condiþii, omul de azi are tot mai mult tendinþa de a rupe barierele finitului ºi a accede cãtre infinit ºi transinfinit. Se depãrteazã, oare, de realitate?

F.Z.: Cercetând transcendentul, omul nu se poate depãrta de realitate. Adicã încercarea de a transcede, de a trece „dincolo” nu este o pierdere de sine. Eu însumi fac asta, citind literaturã de acest gen, sunt chiar pasionat de astfel de emisiuni tv, mai mult decât de politicã ºi, în ultima perioadã, chiar mai mult decât de literatura propriu-zisã, poate tot din dorinþa de a ne cãuta pe noi înºine. Eu cred cã mersul pe Lunã ne-a întors, de fapt, puternic cu privirea spre noi înºine ºi ne obligã sã încercãm mãcar sã ne autodefinim.

Rep.: În acest context, care credeþi cã ar fi punctul dvs. sensibil?

F.Z.: Prin asta eu înþeleg punctul în care aº putea fi lovit, punctul sensibil, pentru cã, în ultima perioadã eºti lovit în punctele sensibile. Omului i se urmãresc aceste puncte. Punctul meu sensibil este, în primul rând, meseria pe care o am ºi pe care o fac, cu onestitate, cât pot de corect ºi de dãruit. ªi, slavã Domnului, dãruirea o pot demonstra: dacã ziua ar avea 48 de ore, eu tot asta ºa face de dimineaþã pânã noaptea, ºi aproape fãrã odihnã. Al doilea punct sensibil, chiar vulnerabil, este familia mea, prin asta înþelegând soþia, copiii mei ºi pot s-o mãrturisesc public cã, dacã cineva loveºte în familia mea, îmi face un foarte mare rãu.

Rep.: Dãruirea în meserie fiind primul punct sensibil, spuneþi-mi, aþi avut vreodatã tendinþa sã depãºiþi cerinþele obiºnuite ale publicului, ºi luându-l de mânã, sã-l purtaþi cumva, împreunã cu dvs., pe niºte trepte superioare de spirit ºi gândire?

F.Z.: Este o exprimare frumoasã, superbã, ºi mulþumesc pentru asta. Din pãcate, trebuie sã fim realiºti ºi sã recunoaºtem cã teatrul este o artã a prezentului. Nu faci teatru pentru generaþiile viitoare, nu ai cum. Poþi sã pictezi, sã faci muzicã sau sculpturã pentru generaþiile viitoare, poþi sã fii un neînþeles. Van Gogh poate fi cel mai vândut sau cel mai scump pictor, acum, dupã ce o viaþã întreagã nu a vândut decât un singur tablou, fratelui sãu. În teatru nu merge. Teatrul ãl faci pentru cei care trãiesc azi. E adevãrat cã sunt douã moduri de a privi relaþia scenã-salã, actor-public. Este actorul care se abandoneazã publicului ºi dã ceea ce, chipurile, publicului îi place. Dar este ºi actorul care ia publicul de mânã ºi îl poartã pe un drum mai frumos, mai dificil, spre un „ceva” pe care numai artiºtii îl observã. Sper sã fac parte din aceastã a doua categorie, fac efortul de a face parte din ea ºi mi se pare categoria normalã. Nu cea a actorului subordonat gustului publicului, ci actorul care, fãrã a da senzaþia cã ar conduce, o face, de fapt. Pentru cã arta precede realitatea, actorul fiind un „naintemergãtor”, el descoperã un drum pe care îi atrage ºi pe ceilalþi, ºi actorii de teatru, când sunt artiºti, fac parte din aceºti descoperitori.

Rep.: Care parte a laturii umane din personalitatea dvs. a dezvoltat-o arta, actoria?

F.Z.: Curiozitatea. De când mã ºtiu, de fapt de când nu mã ºtiu, mama îmi povesteºte cã o înnebuneam cu întrebarea „De ce?”. De ce, de ce curge apa? De ce bate vântul? De ce piºcã furnicile? Spune mama: „De mii de ori mi-ai pus aceastã întrebare: De ce?”. Pe urmã, când am devenit conºtient de mine însumi, þin minte cã demontam jucãriile tot timpul, ca sã vãd ce au în ele, cum funcþioneazã ºi le stricam, bineînþeles. ªi acum sunt foarte curios asupra oamenilor din jur, asupra a tot ce mã înconjoarã, asupra vieþii. Pânã ºi motorul maºinii mele mã face curios. Relaþiile dintre vecinul ºi vecina mea îmi stârnesc curiozitatea. Totul mã intereseazã în mod excesiv ºi fãrã sã îmi propun asta. Mã pot dedubla, însã, ºi pot sã remarc aceastã caracteristicã: de a fi extrem de curios. Oi mai avea ºi alte defecte, dar îl am ºi pe ãsta.

Rep.: Plecând de la curiozitate, ce credeþi cã va aduce anul 2000?

F.Z.: Eu pot sã spun ce mã tem cã va aduce anul 2000. Va aduce o nebunie ºi mai mare. Eu cred, am de altfel o experienþã, ºi e tristã, ºi îmi pare rãu c-o spun, o avem de altfel toþi cei care am trãit anul 1977, când, câteva zile pe stradã, ne iubeam unii pe alþii, cunoscuþi sau nu, ne luam de mânã ºi întrebam: „Þi-e bine? Ai scãpat? Familia e bine? E-n regulã?”. Se dãdea pe stradã pe aici apã mineralã. Nimeni nu lua mai mult decât îi trebuia: „o gurã, atât, mulþumesc, cã mai au ºi alþii nevoie”. Era o omenie, care, pânã la urmã, îmi demonstra cã omul, la origine, este bun, în interiorul sãu este bun. Ne trebuie însã un dezastru mare, ca sã poatã ieºi la ivealã acest lucru foarte necesar: bunãtatea din noi, relaþia omeneascã, pentru cã nu vorbesc de mila aceea penibilã, în care dai ce ai prin buzunare unui cerºetor care, uneori, e mai avut ca tine. Mi-a spus unul: „Eu sunt mai bogat ca dumneata. Habar nu ai câþi bani am eu!”. Am rãmas cu gura cãscatã. Din pãcate, cred cã anul 2000, fãrã o zguduialã puternicã, nu ne va calma ºi, din nefericire, vor cãdea ºi oameni care nu o meritã. ªi nu mã refer numai la miºcãri sociale, ci ºi la altfel de zguduieli, aºteptate ºi neaºteptate.

Rep.: Aþi vorbit de oameni ºi omenie. Existã vreun criteriu dupã care daþi valoare omului?

F.Z.: Da. Existã. S-ar pãrea cã sunt rasist dacã spun cuiva cã e þigan. Pentru mine, însã, þigan înseamnã aºa: mincinos, hoþ, murdar. Nu niciodatã probleme cu culoarea pielii. Nu mã intereseazã dacã cineva este negru, roºcat sau alb. Pentru mine, þigãnia este o chestiune care nu þine de rasã, ci þine de comportament. Or, omul care nu are cuvânt, nu vine la ora fixatã la o întâlnire, sau are datorii ºi nu le plãteºte, pe acest om îmi vine sã-l stârpesc. Adicã devin agresiv, pentru cã mã simt trãdat, mã simt minþit ºi mã simt vândut.

Rep.: Spuneaþi mai devreme cã vã socotiþi ca fãcând parte dintr-o generaþie mai în vârstã. Credeþi cã existã un secret al tinereþii fãrã bãtrâneþe? Care ar fi acela?

F.Z.: Iubirea. Cred cã omul este dator sã iubeascã. Â, nu, bine ar fi sã fie dator ºi sã o ºi poatã face! Nu poate iubi oricine! Iubirea e un mare noroc. Cine poate iubi e salvat. ªi acum sã mã explic. Nu înþeleg prin iubire iubirea creºtinã, iubirea aceea pateticã ºi penibilã. Înþeleg iubirea de tot. Iubirea de o femeie. Sã fii îndrãgostit! De aia ne-a dat Dumnezeu puterea de-a iubi, ca s-o folosim! Sã nu o stârpim în noi. Sigur, iubirea de copil, de mamã, iubirea de patrie. Nu e un lucru ruºinos sã-þi iubeºti þara, cum ne-au fãcut sã credem din cauza forþãrii comuniste. Patriotismul! Cum sã nu fii patriot?! Iubirea de pãmântul pe care stãm ºi pe care îl distrugem chiar cu existenþa noastrã. Iubirea cred cã este liantul dintre douã pietre care nu se potrivesc, este mortarul dintre douã cãrãmizi, care altfel nu se leagã între ele. Iubirea este singura noastrã salvare. Cine poate iubi este un om fericit. Pot sã vã mãrturisesc cã în sensul ãsta cred cã am sã mor îndrãgostit. Nu vreau sã vorbesc de prezent. Eram elev ºi din cele 20-25 de colege din clasa întâi pânã într-a patra, am fost îndrãgostit de toate , pe rând. Câte o orã, o zi, o sãptãmânã. Nu ºtia nici una, dar la fiecare gãseam câte ceva sublim, apoi îmi trecea ºi mã îndrãgosteam de alta. Când aveam 4-5 ani, m-am îndrãgostit prima datã. Era o îngeriþã pictatã pe o carte de rugãciuni. O fetiþã cu aripi, un înger, dar cu chip de fetiþã. Cred cã nu a existat o zi în viaþa mea, nici un singur minut, fãrã sã fiu îndrãgostit. Pledez pentru asta. Iubirea nu trebuie comparatã. Multe din sfaturile primite distrug iubirea ºi asta e o crimã a pãrinþilor împotriva copiilor lor.

Rep.: Iubirea ocupã, deci, un loc important în viaþa dvs.

F.Z.: Totul. Iubirea ocupã primul loc. ªi iubirea de meserie, tot iubire este. Cred cã omul, în tot ce face, trebuie sã fie total. Chiar dacã urãºte, s-o facã cu totul. Aºa cum fac copiii mici, când li se stricã jucãria: plâng din toatã fiinþa lor. ªi când se bucurã, râd din toatã fiinþa lor. Ei sunt totali. De asta, copilul mic nu este vulgar, nu este „teribil”. Copiii mici sunt deplini. Or noi am pierdut asta. Disimulãm ºi atunci suferim, abia atunci.

Rep.: Dacã ar exista un monument al omului, ce aþi scrie la baza lui?

F.Z.: Un vers dintr-un sonet de Michelangelo: „Cãci oamenii din cer o sã-ºi aleagã/Atât frumos, cât pot sã înþeleagã”.

      Mesajul de iubire transmis de Florin Zamfirescu este, cred eu, acel frumos pe care, dacã omul îl alege, poate cã o sã-l înþeleagã. ªi chiar dacã Florin Zamfirescu nu ar fi fost actor, cu atâtea frumuseþi în suflet, ºi cu atâta iubire, ar fi fost tot artist. Teatrul poate cã este arta prezentului, dar talentul este pentru eternitate.

      La Teatrul Naþional se joacã „O scrisoare pierdutã” de I.L. Caragiale. Agamemnon Dandanache, în viziunea regizorului Alexandru Tocilescu, este „vampir”, interpretat de Florin Zamfirescu. Vã propun sã faceþi cunoºtinþã cu un vampir îndrãgostit.

*

      * *

      Pe la începutul lui decembrie, primesc un telefon de la redactorul ºef care mã chema urgent la redacþie. Merg într-un suflet ºi Niki mã trimite la director în birou.

      ªeful îmi dã câteva invitaþii pentru recepþia de marþi ºi îmi spune cã domniºoara de la agenþie nu a reuºit sã-l convingã pe d-l Albulescu sã prezideze sãrbãtoarea ºi nici altcineva nu fusese contactat.

      Se împlineau patru ani de activitate a publicaþiei sorã cu noi ºi se dãdeau niºte premii, iar dupã festivitatea urma o recepþie.

      Totul era organizat la Sala Marea a Teatrului Naþional Bucureºti.

- Bine, sã vãd ce pot sã fac, spun, ºi pun mâna pe telefon.

      D-l Albulescu nu e acasã, aºa cã îi las un mesaj. Între timp îl sun pe Andrei Duban care avea telefonul închis. Dupã o vreme, îmi iau inima în dinþi ºi îl sun pe Magnific pe mobil. E în maºinã, dar e de acord ºi îmi promite cã va veni la serbarea noastrã.

      Cãlin Mãrcuºanu nu ºtie ce sã mai zicã de bucurie, iar domniºoara de la agenþie cam înghite în sec, pentru cã maestrul o refuzase de câte ori apelase la domnia sa. Unu-zero pentru mine.

      De la redacþie, pe o ploaie criminalã, fuguþa la Naþional sã ofer ºi celelalte invitaþii.

      Aºtept liftul la parter ca sã urc la etajul patru când, de la Amfiteatru apar Sebi ºi George Motoi. Formeazã un cuplu tare nostim aºa pregãtiþi pentru ploaia de afarã.

      Ne salutãm, iar Sebi începe o campanie publicitarã pentru mine ºi publicaþia mea, pe care el o numeºte „foarte importantã”. Mã rog, pãrerea sa. Dar, cum spuneam, Sebi glumeºte, iar George Motoi râde. Le dau ºi lor câte o invitaþie ºi George Motoi îmi promite un interviu ºi îmi dã ºi el o invitaþie pentru a doua zi la matineu, la „Generaþia de sacrificiu”, în care joacã ºi Eusebiu ªtefãnescu.

      George Motoi este o fire solarã, delicatã ºi mai retrasã. În regrupare nu stã, trece doar când are intrare în scenã.

      Schimbãm numere de telefon ºi rãmânem prieteni. De suflet, aº putea zice, pentru cã începând de atunci s-a înfiripat o prietenie extraordinar de frumoasã între noi.

      Festivitatea din 7 decembrie a ieºit superb, iar recepþia de dupã a fost de un înalt nivel.

      „Mon roi” a fost ca de obicei, suveran ºi pe scenã ºi în afara ei.

*

      * *

      Se apropia anul 2000. Nu e greu de imaginat cum ne simþeam cu toþii având privilegiul de a trece prin douã milenii.

      Unii aºteptau evenimentul cu emoþie, altora le era teamã, unora nici nu le pãsa, dar toatã lumea se pregãtea de revelion.

      Cam pe atunci a apãrut interviul cu Florin Zamfirescu. Dupã ce a citit materialul, Florin a venit ºi mi-a spus:

- Eºti extraordinarã.

ªi m-a sãrutat (pe obraz).

      A fost un moment de mare satisfacþie, cunoscând pretenþiile actualului rector al UNATC.

      Tot ce pot sã spun este cã aprecierea lui Florin a fost un dar minunat pentru Crãciunul care se apropia.

      Cu câteva zile înainte de marea sãrbãtoare, sunã telefonul într-o dimineaþã.

- George Motoi la telefon. Ce program ai sâmbãtã?

- Nici unul, deocamdatã. Vreo propunere?

      Mã invitã la teatrul de comedie. Venea acolo trupa de la Brãila, unde George Motoi a fost director o vreme la Teatrul Maria Filotti ºi care dãdea o reprezentaþie la Bucureºti, cu piesa „Savarine cu rom”.

      Mi-a plãcut spectacolul regizat chiar de George Motoi ºi mi-a plãcut ºi Giliola, frumoasa sa soþie.

      Imediat dupã sãrbãtori, îmi încerc norocul cu ªtefan Iordache.

      Îl sun, ne urãm de Anul Nou ºi nu uit sã-l întreb de interviu.

- Sunã-mã peste vreo douã zile. Oricum mai vorbim la teatru.

- Sigur cã da. Noapte bunã.

      Mda.... vorbim la teatru, la telefon... vorbim.

      Ne vedem vineri la „Scrisoare”. Aveam interviu cu Magda Catone.

      Intru la cabinã, Magda se machia. Începem ºi ea vorbeºte, dar reportofonul meu se blocheazã.

      Aºa cã întrerupem aici ºi merg în regrupare sã vãd ce se întâmplase.

      Îl verificã mai multe persoane. D-l Albulescu râde, Florin Zamfirescu apare ºi el ºi conform obiceiului, mã salutã în stilul caracteristic, ºi, în final, aflãm ºi ce avea reportofonul.

      Oricum ratasem discuþia cu Magda din seara aceea ºi o lãsãm pe duminicã. Intru în salã ºi vãd actul doi din „Scrisoare”.

      Stabilesc cu ªtefan o nouã convorbire telefonicã ºi, deºi strâng din dinþi, în sinea mea mã bucur. ªtiu eu de ce...

      Duminicã mã înarmez cu baterii ºi casete de rezervã ºi în sfârºit discut cu Magda.

      Mi-a plãcut întotdeauna Magda Catone, dar în „Zoe” este nemaipomenitã.

      Am cunoscut în seara aceea o femeie sensibilã ºi profundã, o luptãtoare, aº zice, ºi cu toatã faima pe care i-a adus-o cariera, de o modestie extraordinarã. În plus, Magda este o soþie ºi o mamã de excepþie, dar ºi o prietenã foarte bunã. O ºtiu din experienþã.

      Iatã ce mi-a spus:

      „Mã impresioneazã tot ce se întâmplã în jurul meu”

·                                 interviu cu actriþa Magda Catone –

Motto: „- Ce vrei sã fii?

      - Eu însumi! Atât”

                  E. Knight

      Structura artisticã a Magdei Catone reflectã o extraordinarã aventurã interioarã. Actriþa aparþine principiului teatrului modern, menþinând însã o constantã clasicã ºi impunând, prin originalitatea ireductibilã a viziunii sale contemporane, un gen artistic personal.

      Magda Catone degajã un firesc profund problematic, specific unui univers al tensiunilor. Exprimã o intuiþie vie, cu rezonanþã în trupul uman, concretizatã de o aurã sufleteascã strãlucind într-un corp eteric ºi senzual, redând astfel perfect starea tensionatã a sentimentelor care compun psihologia personajului.

      Prin puterea sa creativã, gãseºte permanent un sistem cât mai direct de comunicare cu publicul ºi, trecând rampa, îi împãrtãºeºte o subtilã naturã spiritualã.

Rep.: Ce mai faceþi dumneavoastrã, doamnã Magda Catone?

Magda Catone: Mã pregãtesc pentru spectacolul din astã searã „O scrisoare pierdutã” de Caragiale, spectacol care a avut premiera la începutul acestei stagiuni, aici, la Teatrul Naþional Bucureºti. Este un spectacol cu o distribuþie de excepþie, de mare succes, care de fiecare datã se joacã cu sala plinã. Sper sã aibã acelaºi succes ºi de acum înainte, cel puþin stagiunea asta, ºi mãcar încã una de acum încolo.

Rep.: Cum vã simþiþi în acest rol, având în vedere cã Zoe Trahanache a fost interpretatã de nume celebre ale teatrului românesc, ca sã nu amintesc decât de Elvira Popescu, Carmen Stãnescu ºi, mai ales cã rolul este abordat dintr-un punct de vedere cu totul nou, gen de abordare apreciat de publicul spectator?

M.C.: Orice actriþã ajunsã la maturitate profesionalã îºi doreºte acest rol. În anii care au trecut ºi care pentru mine înseamnã o pregãtire permanentã, lucrurile s-au „copt” pentru mine ºi nu numai pentru rolul lui Zoe, ci ºi pentru alte roluri de talia acestuia. Sigur cã grija cu care am abordat acest rol e mai mare, dat fiind cã actriþe celebre l-au jucat înaintea mea. Însã nu m-am temut cã cineva ar veni sã vadã spectacolul ºi m-ar compara cu ele, ba chiar pot sã spun cã am primit aprecieri chiar de la Carmen Stãnescu, lucru care m-a bucurat foarte tare, cu atât mai mult cu cât Carmen Stãnescu este unul dintre modelele mele ºi o artistã pe care eu o admir foarte mult.

Rep.: Ca sã deveniþi actriþã v-a trebuit un moment în care sã vã hotãrâþi. Când a fost acesta, dat fiind cã orice fatã se gândeºte sã facã teatru?

M.C.: Nu mai ºtiu. Este de mult. De mult, poate de când eram la grãdiniþã ºi aveam o mare bucurie când prietenii mei se amuzau. E grozav sã faci plãcere prietenilor ºi sã fii privit cu drag. În primul rând, mi-a plãcut sã învãþ poezii, mai târziu, la fiecare serbare, apãream ºi eu, fãrã gânduri de succes, cu dorinþa doar de a-i bucura pe cei care mã priveau. Dupã aceea, acest lucru s-a finalizat prin examenul de la Institut ºi... iatã-mã actriþã. Povestea pare scurtã iar drumul pare ºi el scurt ºi uºor. Dar nu este aºa. Acest drum se mãsoarã în ani ºi ani de pregãtire, practicã, exerciþiu ºi multe manifestãri pe scenã.

Rep.: Pasiunea se asociazã ºi cu talentul, în cazul dumneavoastrã.

M.C.: Sunt un caz fericit. Totuºi, fãrã talent, care este o regulã, sã zicem, nu se poate porni la un astfel de drum, la o astfel de profesie; pe de altã parte, ºi ãsta e un sfat pentru tinerii care vor sã facã teatru, cu talentul poþi rãmâne îngropat într-un veºnic anonimat dacã nu vrei sã te formezi, sã te îmbogãþeºti permanent prin muncã, prin practicã zilnicã. Natura acestei meserii constã de fapt în multã muncã ºi în exerciþiu zilnic.

Rep.: Aþi avut vreodatã impresia cã vã stã ceva în cale?

M.C.: Este o vorbã care zice cã „dacã îþi doreºti ceva, din tot sufletul, pânã la urmã reuºeºti”. Oricine îºi doreºte din tot sufletul ceva, indiferent cât de îndrãzneþ e acel ceva, mai ales dacã e un lucru bun, va reuºi sã-l realizeze. Cred cã lucrurile dorite astfel îþi dau energie, te ajutã sã lupþi ºi sã le realizezi.

Rep.: Când sunteþi pe scenã, simþiþi cã se formeazã între dvs. ºi salã acea punte spiritualã de comunicare pe care publicul o simte, dovadã cã participã la acþiune cu sufletul la gurã?

M.C.: Da, acest gen de comunicare existã ºi se simte. Este de altfel idealul de relaþie cu publicul ºi, cumva, scopul vieþii noastre, al actorilor. Comunicarea. Când ea existã, relaþia este fericitã, dar se întâmplã, din pãcate, ca unii actori, talentaþi ºi care se strãduiesc vizibil acolo pe scenã sã nu poatã transmite sãlii ceea ce ar trebui sã fie mesajul spiritual. ªi asta pentru cã nu au disponibilitãþi de comunicare ºi nu reuºesc sã treacã rampa. Iar a trece rampa, pentru un actor ºi pentru un spectacol este un lucru esenþial, fãrã de care nu se poate.

Rep.: În acest context, aþi avut vreodatã tendinþa sã treceþi peste cerinþele obiºnuite ale publicului ºi sã-l purtaþi undeva, într-o zonã superioarã de spirit ºi gândire?

M.C.: Mi-am dorit întotdeauna acest lucru. E ºi ãsta un ideal al actorului. Numai cã asta mai depinde ºi de genul pe care îl exersezi. Dacã îþi permite partitura. Nu poþi conduce publicul spre astfel de lumi dacã rolul nu te ajutã. Aºa cã, drept sã spun, încã mai tânjesc dupã un asemenea rol, care sã-mi permitã pãtrunderea în acea lume spiritualã mai bunã ºi mai frumoasã, în care sã pãºim împreunã ºi împreunã sã devenim mai buni ºi mai frumoºi.

Rep.: Ce vã fascineazã ºi ce vã nemulþumeºte la lumea de astãzi?

M.C.: Mã fascineazã ºi mã nemulþumeºte în acelaºi timp un lucru care ne tulburã pe toþi, aceste vremuri rãscolitoare care trec peste ordinea fireascã a vieþii noastre ºi ne fac rãu. Natura noastrã nu e fãcutã sã treacã cu uºurinþã peste ºicanele vieþii ãsteia de acum, iar nemulþumirile ºi necazurile zilnice parcã s-au îndesit. În mijlocul acestei furtuni, meseria mea este pentru mine o oazã de liniºte, unde îi invit ºi pe ceilalþi sã vinã ºi sã înveþe sã fie mai buni, de la cei care au concentrat ideea de bun ºi de frumos în texte valoroase ºi în realizarea unui spectacol care îi poate ajuta sã treacã mai uºor peste greutãþi.

Rep.: Care sunt criteriile dupã care daþi valoare omului?

M.C.: Pentru mine este foarte important ca oamenii, indiferent cine ar fi ei, sã fie cu bun simþ ºi toleranþi, dacã nu cumva aceste douã trãsãturi nu trãiesc împreunã. Mai departe...

Rep.: Care credeþi cã este punctul dumneavoastrã sensibil?

M.C.: Sunt în totalitate o persoanã sensibilã. Nu sunt nepãsãtoare. Mã impresioneazã ce se întâmplã în jurul meu. Fie bine, fie rãu, totul mã sensibilizeazã, chiar dacã mã emoþioneazã sau mã revoltã ºi reacþionez ca atare. Nu port ochelari de cal ºi nu trãiesc într-o lumea numai a mea.

Rep.: În luarea marilor sau micilor hotãrâri, ce luaþi în considerare: sufletul sau raþiunea?

M.C.: Pe amândouã. Sunt lucruri de care eºti legat sentimental dar ºi lucruri care se impun cu stricteþe prin raþiune. Le iau în considerare pe amândouã, ºi sufletul ºi raþiunea.

Rep.: Ce credeþi despre faptul cã omul din ziua de azi tinde sã rupã barierele finitului cu care era obiºnuit, evadând în infinit ºi transinfinit?

M.C.: Cred cã suntem trecãtori pe aceastã planetã ºi facem ce ne este dat sã ni se întâmple. Suntem ca niºte vase prin care trece o energie divinã ºi noi o rostuim dupã cum suntem în stare sã veghem asupra ei. Drumul nostru este hotãrât dinainte, de noi depinde cum chivernisim aceastã energie, de nivelul nostru de înþelegere ºi de puterea noastrã de a o face.

Rep.: Credeþi cã iubirea este importantã în viaþa omului?

M.C.: Este un lucru esenþial. Aºa, de exemplu, cum nu poate exista actor fãrã public ºi public fãrã actor, nici noi, ca simpli oameni, nu putem trãi fãrã iubire. Doar dacã suntem bolnavi, poate cã atunci nu putem iubi.

Rep.: Credeþi cã anul 2000 reprezintã ceva special?

M.C.: Da. Poate pentru cã începe cu doi. Instinctele mele sunt oarecum estompate de faptul cã sunt o bucureºteancã trãind într-un mediu în care nu prea ai contact cu natura. Deci, venirea anului 2000 nu-mi spune nimic special. Trebuie însã sã fim pregãtiþi tot timpul pentru ziua de mâine.

Rep.: Dacã ar exista un monument care sã reprezinte „Omul”, ce aþi fi tentatã sã scrieþi la baza lui?

M.C.: În faþa unei astfel de creaþii, deocamdatã nu pot decât sã spun cu uimire: Iatã omul!

      A interpreta pe Zoe Trahanache din „Scrisoarea pierdutã” a lui I.L. Caragiale reprezintã, cred, o piatrã de încercare pentru orice actriþã. Contactul direct cu acest hiperrol poate produce unui neavizat cele mai diverse reacþii, de la respingere pânã la acceptarea necondiþionatã. Magda Catone însã se pare cã s-a perfecþionat într-o anume tehnicã a cunoaºterii omeneºti ºi, astfel, prin talentul ºi intuiþia sa, creeazã un chip insolit unui mit.

      „Un rol poate fi conceput în diferite feluri, dar cel mai vrednic este acela care întruchipeazã personalitatea sa într-o potrivire perfectã ºi în proporþii egale cu realitatea de la care emanã creaþiunea autorului; numai în aste condiþiuni, înfãptuitorul tipului fictiv este un artist de geniu” spunea C. Nottara în Amintiri, ediþia 1936.

*

      * *

      Ajunsesem, aºa cum am mai spus, o obiºnuitã a locului.

      Mã angrenasem în acest mecanism, care este lumea teatrului, ºi era extraordinar sã faci parte din minunata familie a Naþionalului.

      Luni dimineaþa apãrea sãptãmânalul la care scriam.

      Etajul patru, celebrul etaj patru mã aºtepta cu paginile abia ieºite de sub tipar. Mã simþeam bine, chiar rãsfãþatã aici, unde abia aºteptam mãcar sã-i salut pe profesorul Cojar, pe Gelu Colceag, ori pe d-l Liviu Dorneanu. ªi, de cele mai multe ori, era de faþã ºi maestrul Radu Beligan. O mare bucurie pentru mine.

      La avizierul din hol erau nelipsite articolele mele de la „Cariere”.

      Violeta mã încânta prin bunãtatea, blândeþea ºi felul ei prietenos de a fi.

      Carmen fusese mai rece la început, dar cu timpul s-a dezgheþat, iar de Petruþa, ce sã mai spun, este cea mai dulce secretarã pe care o cunosc.

      Mai existã la secretariatul literar un personaj mucalit si tãcut,uneori. Claudiu Cristescu. Munceºte, e adevãrat, foarte mult. Dar aici toatã lumea munceºte. Ai senzaþia cã eºti într-un stup.

      Vânzolealã mare. La uºa d-lui Dorneanu se adunã foarte multã lume: actori, regizori, tehnicieni, persoane din afara teatrului care, cu toþii, au ceva sã-i spunã, sã-l întrebe, sã-i cearã.

      În rarele momente când puteam sã stãm de vorbã în liniºte, la o þigarã, ºi vroiam mã retrag ºtiind cât este de ocupat, îmi spunea:

- Nu, nu, stai, uite cât este de liniºte. Nici nu-mi vine sã cred.

      Este un om deosebit d-l Liviu Dorneanu. Are ceva cald, delicat ºi special în toatã fiinþa sa. ªi vorba îi este calmã, plãcutã. Nu mai vorbesc de cultura ºi inteligenþa care îl caracterizeazã. Sã nu credeþi însã cã nu are ºi d-l Dorneanu momentele sale de autoritate. Dar o face în acelaºi mod elegant pe care i-l cunoaºte toatã lumea. ªi în plus, este foarte deschis la ideile noi. Am încercat tot cam pe atunci sã facem o revistã. Am muncit împreunã vreun an de zile. Apoi... Dar ºi asta e o altã poveste.

      Apoi, aici, la etajul patru, mai era cineva. Un alt om special la care eu þin foarte mult. E vorba de d-l profesor Ion Cojar.

      Prin staturã, prin comportament, este genul de bãrbat care respectã femeia, indiferent cine este ea, ºi se comportã ca atare – creeazã în preajma sa acel sentiment de mare distincþie, acea atmosferã elevatã ºi cultã care pe mine mã face sã mã simt, la rândul meu, specialã.

*

* *

      Cam aºa se scurgeau zilele ºi serile mele. Dimineaþa la etajul patru ºi în regrupare la bar la Coco, seara la spectacol.

      Era o perioadã destul de tensionatã, atunci, la început de ianuarie 2000.

      Toate canalele de televiziune, prima paginã a cotidianelor erau ocupate cu predicþiile unui oarecare profesor Hâncu, mare prezicãtor de cutremure. Se iscase o panicã generalã iar numele nebunului era pe toate buzele.

      În sfârºit, asta era. Eram în anul 2000 ºi toþi cãutau sã dea o semnificaþie deosebitã evenimentului. Poate cã ar fi fost mai nimerit sã se marcheze prin alte lucruri, demne de mileniul III.

      Eu una am un alt sistem premonitoriu, aºa cã nu mã afecta prea tare. În schimb, pe alþii...

      Cu toate astea, eu îmi urmam destinul.

      Miercuri, 12 ianuarie, sun la ªtefan Iordache. Fie ce-o fi!!! ªi... minune!

- Vineri, la 11 ne vedem la Amfiteatru. Am repetiþie acolo cu Gelu. Vino pe la 10:30.

- Sigur?

- Oricum, sunã-mã cu o searã înainte, sã nu intervinã ceva.

      O sã-l mai sun, ce sã fac?! Dar vineri voi fi acolo indiferent ce se va întâmpla. M-am hotãrât!

      Joi seara îmi amintesc cã am de dat un telefon ºi pe la 9:30 formez numãrul ºtiut.

      S-a întâmplat ceva ciudat atunci. Nu am încercat sã-mi explic, aºa cã nici eu nici ªtefan nu am pomenit vreodatã despre acel incident. În orice caz, nu aº fi renunþat la acel interviu pentru nimic în lume.

      Bun... Ajung devreme la Amfiteatru ºi încep sã bântui prin sãlile goale ºi reci. Era un frig cumplit. Iar pe acolo... pustiu. Apare pânã la urmã un bãiat care îmi spune cã „d-l Iordache a fost mai devreme, dar a plecat”.

- Unde? întreb la limita rãbdãrii

- Nu ºtiu, rãspunde speriat bietul om.

      Îl mai întreb cât este ceasul. Nu, nu era târziu. Orice ar fi eu telefon nu-i mai dau. Niciodatã!!!. ªi nici interviu.... dar aici mã mai gândesc...

      Bine, mergem sus la etajul patru! Tot am treabã cu Gelu Colceag, aºa cã nu am pierdut mare lucru. Oare?

      Intru ca o furtunã în secretariat ºi o întreb pe Petruþa dacã ºefu\' e acolo. Pe atunci Gelu Colceag era director artistic la Naþional.

- Este, dar e cu cineva de vreo orã.

- Bine, am sã aºtept aici.

      ªi începem noi o conversaþie interesantã pânã când se aude vocea ºefului foarte aproape de uºã, care s-a ºi deschis iar în cadrul ei... ªtefan Iordache!

      Intru direct în subiect ºi îi spun cã l-am cãutat jos la 10:30.

- Azi trebuia sã fie? întreabã el, de parcã stabilisem asta anul trecut, nu acum douã seri.

- Da, azi la...

- Nu am stat acolo pentru cã era foarte frig ºi am repetat cu Gelu aici, în biroul lui. Pãi... hai sã mergem undeva, într-o cabinã ori la fotolii cã e mai liniºte.

- Bine. În zece minute cobor. Am ceva de rezolvat aici ºi vin.

- Bine, eu sunt jos.

      Credeþi cã mai ºtiu ce am fãcut în cele zece minute?

      Cert este cã la momentul stabilit, eram în regrupare cu reportofonul pregãtit iar ªtefan Iordache fuma în dreapta mea.

      Începem ºi el rãspunde calm, frumos, sincer. La un moment dat, îmi spune:

- Parcã sunt la psihiatru, aºa sunã întrebãrile...

- Eu am spus de la început cã e un interviu de personalitate, aºa cã mie mi se par normale. Nu e un test psihologic. Deci...

·                                 Ei, da, nu m-am supãrat. Am zis ºi eu.

ªi tot aºa.

      Nu ºtiu cât am stat amândoi acolo, în acel tête-à-tête de pominã. ªtiu doar cã am descoperit în ªtefan Iordache exact ceea ce speram sã gãsesc.

      Am vorbit la final despre locuri ºi cunoºtinþe comune, din cartierul în care am locuit la un moment dat amândoi.

      Apoi chiar s-a terminat. M-a rugat sã-i aduc ºi lui materialul înainte de publicare.

      I l-am lãsat peste douã zile la secretariat.

      Sâmbãtã se juca Barrymore. Nu ºtiu dacã am ratat douã spectacole în stagiunea aceea.

      În Barrymore, ªtefan Iordache este fascinant. Degajã o forþã extraordinarã. Este puternic, simte acest lucru ºi înþelege cã în aceste douã ore, are toatã lumea la picioare. De altfel, ºi rolul este foarte ofertant. Are aici posibilitatea sã facã tot ceea ce înseamnã artã a actorului ºi o face cu un firesc nemaipomenit.

      Îl simt liber, stãpân al acestui imperiu care este scena, ºi prin tot ceea ce se întâmplã aici, îl simt deschis, lansând de fiecare datã un nou mesaj. E o comunicare specialã, superbã, intimã.

      Aº putea sã spun, cu mâna pe inimã, cã aici, în aceastã bijuterie a Naþionalului – sala Amfiteatru – l-am cunoscut cu adevãrat pe ªtefan Iordache. ªi asta numai pentru cã El s-a lãsat descoperit puþin câte puþin. Dar ºi asta e o altã poveste.

„Trebuie sã crezi în ceva!”

·                                 interviu cu actorul ªtefan Iordache –

Motto:  „Stele, constelaþii, universuri –

      cãmãºi ale singurãtãþii unui zeu”.

                        Nichita Stãnescu – Frig

      S-a spus despre Eminescu cã, dacã n-ar fi scris decât poemul „Luceafãrul”, tot ar fi fost cel mai mare poet român. Parafrazând, aº spune cã este de ajuns sã-l vezi pe ªtefan Iordache în „Barrymore” ca sã-i recunoºti valoarea.

      Înainte de orice, însã, ªtefan Iordache este o alchimie în plinã combustie, care se cristalizeazã dupã o formulã strict personalã, adâncã ºi secretã.

      Înclin sã cred cã formele de exprimare a personalitãþii artistului sunt sesizabile numai în momentul în care ai ºansa sã prinzi concretul ºi abstractul gândurilor sale într-o imagine absolutã a unui univers unic, care se lasã greu dezvãluit. ªi totuºi...

Reporter: Ce mai faceþi, domnule ªtefan Iordache?

ªtefan Iordache: Cum vedeþi, stau de vorbã cu dumneavoastrã. Am avut o repetiþie de memorie pentru spectacolul de mâine searã cu Barrymore, care ar fi al treilea. În rest, încerc sã mã odihnesc. E cam greu cu zvonurile astea cu cutremurul, dar trecem ºi peste asta.

Rep.: Credeþi în astfel de predicþii? (interviul a avut loc pe 14 ianuarie – n.a.)

ª.I.: Nu. În asta nu cred. Nu cred cã se poate stabili ziua ºi ora.

Rep.: În acest context, credeþi în Dumnezeu?

ª.I.: Da. Foarte tare. Nu sunt habotnic. Deci nu merg în biserici sã fac mãtãnii, dar cred în Dumnezeu. Cred cã existã în fiecare dintre noi.

Rep.: Plecând de la credinþã, credeþi cã omul de azi, care încearcã sã rupã barierele finitului ºi tinde cãtre infinit, cãtre evadarea din el însuºi, se depãrteazã de realitate?

ª.I.: Depinde cât de mult este cu picioarele pe pãmânt. Eu încerc sã fiu cât mai mult cu picioarele pe pãmânt.

Rep.: Când aveþi de luat o hotãrâre, decideþi cu sufletul sau cu raþiunea?

ª.I.: Din moment ce iau o hotãrâre, înseamnã cã o iau cu capul. Nu o iau cu inima sau, mã rog, sã zicem cã, în cel mai fericit caz, se împleteºte capul cu inima. Aºa ar trebui. Dar, de obicei, sunt un om raþional.

Rep.: În relaþia dvs. cu publicul, simþiþi acolo, pe scenã, cã se creeazã o punte spiritualã între dvs., ca actor ºi publicul spectator?

ª.I.: Da. Dupã pãrerea mea, publicul este unul dintre parteneri, dacã nu chiar cel mai important dintre ei, pentru cã jucãm pentru public, pentru el ne strãduim sã facem un spectacol, sã creãm viaþã. Sigur cã se creeazã o relaþie superbã între actor ºi public ºi, atunci când se creeazã un moment bun pe scenã, publicul reacþioneazã ca atare. Atunci când nu reacþioneazã, înseamnã cã ceva scârþâie. Se întâmplã la toatã lumea.

Rep.: Aþi avut vreodatã tendinþa sã treceþi peste cerinþele obiºnuite ale publicului ºi sã-l luaþi cu dvs. undeva, pe o treaptã superioarã de spirit ºi gândire?

ª.I.: Nu mi-am propus asta. E prea mult spus. Nu sunt dintre cei care inventeazã situaþii noi, pe lângã cele stabilite la repetiþii. Dar, în interiorul spectacolului, sunt momente când simþi cã publicul este lângã tine ºi atunci, nu cã ar trebui sã-l tragi mai sus, pentru cã publicul nostru este destul de avizat, dupã pãrerea mea, dar sã-l captezi, sã meargã cu tine ºi sã trãiascã împreunã cu tine clipele acelea minunate din scenã.

Rep.: Care credeþi cã ar fi punctul dvs. sensibil, ce vã impresioneazã cel mai tare?

ª.I.: Cel mai mult mã impresioneazã, plãcându-mi, adorând acest lucru care este viaþa. Asta mã impresioneazã. Faptul cã existãm, cã ne miºcãm, gândim, cã încã mai respirãm.

Rep.: Care parte a laturii umane credeþi cã v-a dezvãluit-o arta?

ª.I.: Nu ºtiu ce sã spun. M-am pomenit pe scenã fãrã sã vreau. Nu mi-am dorit niciodatã sã fiu actor. Întâmplarea a fãcut-o. Deci, tot viaþa m-a adus aici ºi-i mulþumesc pentru asta. Dar ce anume, special din mine, m-a împins aici, nu ºtiu.

Rep.: Poate talentul?

ª.I.: Probabil.

Rep.: Cum suportaþi celebritatea?

ª.I.: Nu o observ.

Rep.: Treceþi pe lângã ea?

ª.I.: Nu cã aº trece pe lângã ea, dar nici nu mã deranjeazã, nici nu mã încântã. O iau ca un dat ºi nu e lipsã de modestie ce spun acum, ci este faptul cã nici nu-mi dau seama cã este aºa cum spuneþi dvs. Mã salutã lumea pe stradã, cineva pe care eu nu-l cunosc, mã opreºte ºi mã întreabã ce mai fac ºi aºa mai departe. Sigur cã mã bucur.

Rep.: Oamenilor le face plãcere sã vã întâlneascã. Dovadã cã vã considerã unul dintre cei mai buni actori fiind aplauzele din fiecare searã.

ª.I.: Nu-mi plac clasamentele, mai ales în artã. ªcoala româneascã de teatru este foarte puternicã ºi sunt mulþi actori, nu numai de vârsta mea, ci ºi cei care vin dupã noi, cei tineri, care sigur se vor exprima, au talent ºi sigur vor deveni celebritãþi. Pentru cã în România este filon de teatru.

Rep.: Aþi avut vreodatã impresia cã vã stã ceva în cale?

ª.I.: De cele mai multe ori, eu mi-am stat în cale, am fost propriul meu obstacol. Asta, sã zicem cã ar fi o neputinþã a mea, pe care încerc sã o depãºesc. A trebuit sã trec peste anumite momente din viaþa mea ca sã pot urca pe scenã, a trebuit sã înlãtur o anumitã stare care nu concorda cu piesa la care repetam. Obstacole de genul acesta. Altele nu. Pentru cã sunt un om care a muncit foarte mult, care adorã munca. Oi avea talent, n-oi avea talent, dar de muncit ºtiu cã muncesc.

Rep.: Rezultatele se vãd ºi, cu ocazia asta, spuneþi-mi, cum vã simþiþi în pielea lui Caþavencu?

ª.I.: Încã nu mã dumiresc ce-i cu mine în personajul ãsta. Pentru cã ºi eu am rãmas surprins când m-a distribuit Toca (regizorul Alexandru Tocilescu – n.a.) în acest rol. Aveam o altã imagine despre Caþavencu. Nu mi-a fost uºor, nici nu-mi este încã uºor, îl caut încã, dupã atâtea spectacole ºi probabil cã undeva, pe la spectacolul treizeci, o sã ne ºi întâlnim.

Rep.: Îmi spuneþi un lucru care mã mirã. Din salã, sunteþi Caþavencu.

ª.I.: Dar nu mi se întâmplã numai cu Caþavencu. Cu toate personajele mã întâlnesc destul de târziu. Nu sunt actor de premierã.

Rep.: Este realã impresia pe care o lãsaþi, cum cã nu aþi avea disponibilitate prea mare pentru comunicare, cã v-aþi autoizola?

ª.I.: ªtiu ce vreþi sã spuneþi. Dar mi-e foarte greu sã vorbesc despre mine. Cu atât mai mult cu cât la majoritatea interviurilor se pun întrebãri de genul „Cum îþi faci meseria?”. Ei bine, nu ºtiu. Dacã ºtiam, editam un manual de „Cum se face teatrul” ºi ieºeau actori pe bandã. ªtiu cã aceastã senzaþie o creez, mi-a spus-o mai multã lume, dar mi-e greu sã vorbesc despre mine ºi cu atât mai mult despre meserie, pentru cã încã o învãþ.

Rep.: Ce vã fascineazã ºi ce vã nemulþumeºte la omul de azi?

ª.I.: Pe mine mã fascineazã omul indiferent de vremuri. Cã trãim, ce trãim, cã ne chinuim de pe o zi pe alta, astea sunt lucruri spuse ºi rãspuse. Apropo de om, mã impresioneazã în orice condiþii. Este cea mai splendidã ºi perfectã creaþie, ca sã ajung la Shakespeare, pe care a fãcut-o Dumnezeu. Ne minunãm cã existã. Atât.

Rep.: Dacã, la modul ideal, ar exista un monument al „Omului”, ce aþi fi tentat sã scrieþi la baza lui?

ª.I.: Mai mult decât „Om” ce sã scriu?

Rep.: Deci credeþi în om?

ª.I.: Cred foarte tare în om. Cu oamenii ne miºcãm, cu ei trãim. Ce este omul, decât o parte a naturii, dar partea ei cea mai important. Sunt oameni buni sau rãi, fiecare cum l-a lãsat Dumnezeu. El ca atare, omul, ºi mã refer la cel care înseamnã ceva pentru mine, pentru dvs., pentru cititorii dvs., este o minune. O minune cã existã. O fi poate ºi un blestem cã am fost aruncaþi pe acest pãmânt fãrã sã ne întrebe nimeni.

Rep.: Credeþi în destin?

ª.I.: Da, dacã îl asimilez, din punctul meu de vedere, ºansei, da. Existã, sigur. De când te naºti, ai un destin oarecare, dar de care nu-þi dai seama decât în momentul morþii. Pânã atunci te zbaþi, exiºti.

Rep.: Sunteþi Vãrsãtor. Sunteþi un romantic?

ª.I.: Romantic? Cine nu-i romantic? Cine spune cã nu e, minte. Fiecare om viseazã în patul lui, în baie, într-un spaþiu în care se miºcã, închis, sã nu se arate lumii, dar toþi viseazã ºi doresc mai bun, mai frumos. Numai nebunii doar sã vrea sã distrugã. Omul este un creator. Pentru asta l-a lãsat Dumnezeu. În ceea ce mã priveºte, da, sunt romantic, deºi nu par.

Rep.: Credeþi cã iubirea ocupã un loc important în viaþa omului?

ª.I.: Cel mai important. ªi un obiect pe care îl iubeºti se însufleþeºte imediat, dar omul?! Prietenia e prietenie, dar iubirea e cu totul altceva ºi funcþioneazã cel puþin din punctul meu de vedere.

Rep.: Ar trebui sã existe un ideal uman?

ª.I.: Nu. Nu mã pricep sã dau o imagine idealã a omului, pentru cã nu-mi plac modelele.

Rep.: Daþi o semnificaþie deosebitã pasului cãtre mileniul trei?

ª.I.: Sigur cã civilizaþia se schimbã, tehnologia se schimbã. Apar alte mijloace de comunicare, dar omul rãmâne acelaºi. Când Dumnezeu i-a pus prima oarã piatra în mânã, nu s-a gândit cã va ajunge la computer. Sau s-a gândit... Cine ºtie... Toate sunt unelte ºi omul le mânuieºte. Nimic nu scapã controlului sãu, decât supercontrolul, cum este Dumnezeu.

Rep.: Credeþi cã secolul acesta va fi al credinþei sau nu va fi deloc?

ª.I.: Cred cã dacã nu existã credinþã în ceva, nu e bine. Nu mã refer numai la religie, dar trebuie sã crezi în ceva, cã este Dumnezeu, cã este Isus, cã este alt om, cã este un vis, trebuie sã crezi în ceva, în orice, dar mai presus de toate, sã crezi cã existã Dumnezeu. El ne îndreaptã paºii, fãrã El nu am exista.

      O altã lume se iveºte feeric la ridicarea cortinei. Este una dintre cele mai frumoase

ispitiri cãtre vis ºi poezie. Înger sau demon sau pasãre Phoenix, de ani în ºir, în sãlile de spectacol se revarsã aplauze pentru ªtefan Iordache, care, prin prezenþa sa le înnobileazã ºi le înfrumuseþeazã.

      Cam atât despre ªtefan Iordache. Distinsul meu interlocutor nu vrea sã împartã cu alþii toate misterele care îl definesc. O pudoare aparte, pe care o apreciez ca atare.

PARTEA A DOUA

C R O N I C I

      Am vãzut de nenumãrate ori spectacolul „Numele Trandafirului” dupã cartea lui Eco, pus în scenã la Sala Mare a Naþionalului de regizorul Grigore Gonþa.

      Am avut multe motive sã mã întorc iar ºi iar la aceastã piesã. În primul rând Eco, apoi aceastã carte pe care am citit-o de foarte multe ori. Vãzusem ºi cele douã ecranizãri, care, sincer, nu mi-au lãsat o impresie deosebitã.

      Ceea ce am vãzut aici, realizarea unor mari actori ºi unui mare regizor, nu trebuia ratat. ªi am fãcut ce n-aº fi gândit niciodatã, nici chiar când am creat „Carierele”. Am scris despre acest spectacol. Nu ºtiam dacã redactorul ºef va fi de acord, nici dacã directorul Mãrcuºanu va aproba.

      Redactorul ºef a fost de acord, deºi la început a ezitat, iar directorul a aprobat fãrã rezerve.

      ªi iatã cã pe 7 februarie 2000, în chiar ziua aniversãrii mele, a apãrut prima mea cronicã de teatru.

ÎN NUMELE ARTEI

Motto: „De la aceastã carte ar putea pleca scânteia lucifericã, cea care ar aþâþa în lumea întreagã un nou incendiu; ºi râsul s-ar arãta ca artã nouã, necunoscutã chiar ºi de Prometeu, pentru a înlãtura teama. ªi din aceastã carte ar putea lua naºtere noua ºi distrugãtoarea nãzuinþã de a nimici moartea prin dezrobirea de fricã”

                              Jorge – Numele Trandafirului de Umberto Eco

      „E frig în scriptorium, degetul gros mã doare. Las scrierea aceasta, nu ºtiu pentru cine, nu mai ºtiu întru ce: stat rosa pristina nomine, nomina nuda tenemus”. Aºa se încheie celebrul roman al lui Umberto Eco „Numele Trandafirului”. Hexametrul care face parte din „Despre dispreþul lumii” de Bernardo Morliacense ºi înseamnã „dãinuie prin nume strãvechiul trandafir, dar nu mai pãstrãm decât numele goale” este, de fapt, concluzia nostalgicã cum cã, totul fiind pieritor, rãmân doar numele care sã aminteascã de oameni, locuri, întâmplãri, frumuseþi sau orori, le recheamã în mintea ta, în sufletul tãu ºi, dacã ele nu mai pot veni, atunci simþi nevoia sã spui cuiva. Dar cui? ªi cine ar putea sã înþeleagã? ªi apoi, ce rost ar mai avea?

      Umberto Eco este un scriitor „greu” din toate punctele de vedere. Inteligent, erudit, cu umor ºi multã experienþã, are o culturã extraordinarã – a citit atât de mult, încât ar putea sã parã el însuºi o vastã bibliotecã.

      S-a nãscut în 1932, la Alexandria. Absolvent al Universitãþii din Torino, Umberto Eco este cel care a introdus pentru prima oarã în Italia disciplina semioticii, la Facultatea de Arhitecturã din Florenþa, iar din 1971 este profesor de semioticã la Universitatea din Bologna.

      Cunoscut prin lucrãri de criticã ºi semioticã, devine cel mai tradus ºi citit autor, prin apariþia romanelor, bine cunoscute în toatã lumea, „Numele Trandafirului” (1980) ºi „Pendulul lui Foucalt” (1988), cãrora li se alãturã „Insula din ziua de ieri” (1994).

      „Numele Trandafirului” este un roman complet ºi complex. Are între paginile sale ºi istorie, are culturã en gros, are filosofie ºi astrologie, ocultism ºi arhitecturã, fizicã, botanicã, totul într-un scenariu demn de un roman poliþist, cu crime, ucigaºi, anchetã, mistere, taine bine ascunse ºi pãzite ºi mai bine.

      O serie de morþi neelucidate zguduie liniºtea aparentã a unei mãnãstiri în plin Ev Mediu, anul 1327. Încercarea de a dezlega misterul introduce cititorul într-o atmosferã dominatã de spaimã, oroare, demoni ºi nãluciri, spioni ºi spionaþi, droguri.

      Centrul universului acestei acþiuni este biblioteca abaþiei, care, pe lângã tot ceea ce se întâmplã acolo, deþine o mare comoarã spiritualã. Sunt adunate aici mii de volume, manuscrise, gravuri, care alcãtuiesc o întreagã culturã încã de la începuturile sale.

      Biblioteca este construita dupã o tehnicã a labirintului, bazatã pe construcþia lumii, este un loc straniu ºi incitant, în care „poþi intra dar nu ºtii dacã mai ieºi”. Secretul îl cunoaºte doar cãlugãrul bibliotecar. Mai existã totuºi cineva...

      Pe fundalul investigaþiei fãcute de Giuglielmo, cititorul are ocazia sau, mai bine zis, ºansa de a „înghiþi” culturã, pentru cã Umberto Eco o dãruieºte cu generozitate. Iatã ce spune scriitorul: „Tu crezi cã vrei sex ºi trame criminale în care, la final, se descoperã vinovatul ºi multã acþiune, dar, în acelaºi timp, te-ai ruºina sã accepþi o venerabilã marfã de duzinã, fãcutã din fantasmagorie ºi dichisitã într-o mãnãstire. Ei bine, eu îþi voi da latineascã ºi femei puþin, ºi teologie cu carul, ºi sânge cu butoiul...”

      Un umor fin, de calitate, strãbate întreg romanul, plasat subtil ºi cu rafinament, exact acolo unde trebuie.

      Finalul incandescent ºi la propriu ºi la figurat, lasã în urma ultimelor cuvinte libertatea ca cititorul sã tragã singur unica concluzie, de altfel, asupra vieþii ºi omenirii.

      „Numele Trandafirului” nu poate fi povestit. Dar „Numele Trandafirului” poate fi trãit. Pentru prima oarã în lume, cartea lui Umberto Eco a fost pusã în scenã, cu acordul autorului, în 1998, la Naþionalul bucureºtean, de regizorul Grigore Gonþa. Licenþiat în regie ºi actorie în 1963, interpretând roluri importante pe scenã ºi pe ecran, cu multe spectacole realizate ca regizor, decanul Facultãþii de Teatru din U.A.T.C. a avut divina inspiraþie sã-l aducã pe Eco pe scena T.N.B.

      Îndrãgostit de teatru, cum însuºi spune în caietul-program al spectacolului, „Trãiesc teatrul cu simþurile...”, a gândit, muncit ºi a realizat acest spectacol-sãrbãtoare, în care se întâlnesc pe scenã titanii teatrului românesc, „greii”, cum îmi place sã-i numesc pe maestrul Radu Beligan, pe Mircea Albulescu, Gheorghe Dinicã, Valentin Uritescu, George Motoi, Costel Constantin, cãrora li se adaugã o întreagã pleiadã care formeazã elita artisticã de la noi.

      Am vizionat acest spectacol de multe ori ºi de fiecare datã am rãmas cu aceleaºi puternice impresii.

      Încã de la început, spectatorul este introdus într-o atmosferã sobrã ºi grandioasã, cu iz de Ev Mediu, dintr-o bisericã de mãnãstire. Decorul lui Mihai Mãndescu, superb realizat, corul cãlugãrilor, împãrtãºania de la finalul slujbei îþi dau un impuls greu de stãpânit, de a rãspunde cu închinãciune închinãrii. Muzica lui Anton ªuteu completeazã perfect aceastã imagine ºi imaginaþie.

      Subiectul este redat cu fidelitate, iar caracteristicile personajelor ajung la limita realului, ºi nici nu este de mirare cu astfel de actori.

      Pãrintele Giuglielmo de Baskerville, eroul central al piesei, prezent pe tot parcursul ei, cel care investigheazã crimele din abaþie, în jurul cãruia se împletesc intrigile, fost inchizitor, este prin tot ceea ce reprezintã eroul care îþi devine „drag”, cum spune Florin Chiriþescu, cu atât mai mult cu cât este interpretat de maestrul Radu Beligan. Marele actor pare a se confunda cu personajul, degajând în juru-i acea nobleþe fireascã, pe care o poartã de ani de zile.

      Adso, ucenicul lui Giuglielmo, îl însoþeºte peste tot, vede, aude, noteazã, uneori intervine. Tânãr, frustrat de bucuriile vieþii din pricina rasei cãlugãreºti, este cel care în roman povesteºte toate acele fapte ciudate. Interpretul lui Adso este Mihai Cãlin, care susþine cu graþie partitura împreunã cu maestrul Radu Beligan, completând personalitatea naratorului, care este în realitate Eco.

      Mircea Albulescu, în rolul lui Bernardo Guy, sobru ºi discret, aduce cu sine, ca de fiecare datã pe scenã, mãreþia unui rege.

      Un alt monstru sacru al teatrului românesc vine sã completeze artileria grea a generalului Gonþa. Este Gheorghe Dinicã, în rolul lui Remigio. Cu stilul sãu caracteristic, actor pânã în mãduva oaselor, Gheorghe Dinicã pune stãpânire pe mintea ºi sufletul spectatorului.

      În aceeaºi tonalitate de marº triumfal, Valentin Uritescu vine ca al patrulea „as” în completarea careului, în rolul lui Salvatore , rol greu, în care trebuie puse într-un singur om ºiretenie, spaimã, dorinþe neîmplinite de iubire, un suflet mare ºi bun în esenþã ºi o minte agerã. Toate le aduce în faþa publicului Valentin Uritescu.

      George Motoi, delicat ºi absorbit de rol, alãturi de Costel Constantin ºi Alexandru Georgescu, Eugen Cristea, Andrei Duban ºi încã alcãtuiesc o distribuþie de excepþie din care nu lipseºte profesorul Ion Cojar, directorul Teatrului Naþional, în rolul lui Jorge, cel mai misterios ºi mai lugubru personaj al piesei.

      ªi pentru cã suntem aproape de finalul acestui adevãrat regal, am sã vã mai spun cã regizorul Grigore Gonþa v-a mai pregãtit o surprizã, despre care vã voi spune numai cã o va materializa cascadorul Ion Albu.

      Înaintea premierei la „Numele Trandafirului”, Grigore Gonþa se întreba „O sã reuºesc?”. Ei bine, da. A reuºit.

      Cu inima strânsã, emoþionatã, am mers la Naþional cu câteva exemplare proaspãt tipãrite.

      Am lãsat la etajul patru vreo douã, apoi am mai circulat prin zonã, iar la plecare, merg la lift sã cobor la doi, la bar la Coco. Cu mine urcã în lift ºi maestrul Radu Beligan. Îi dau un ziar.

- Am citit-o deja cu toþii la Liviu. Bravo! Este cea mai bunã cronicã pe care am citit-o. Bine documentatã, bine scrisã. Felicitãri.

      Eram atât de fericitã, încât am uitat sã mai cobor din ascensor. M-a trezit Adrian Negru.

- Nu coborâþi? E etajul doi.

      Am mers la Coco ºi mi-am pus gândurile în ordine. Dincolo de satisfacþia reuºitei, pentru cã dacã maestrului Beligan i-a plãcut, era o reuºitã, acest pas însemna foarte mult pentru mine.

      Am cãpãtat încredere în mine însãmi ºi cu curaj, mi-am propus sã continui.

      Curând, am fãcut-o din nou. Pânã atunci însã, am fost uimitã sã constat ce efect a avut acest material. Toatã lumea era încântatã. Pânã ºi Miºu Cãlin, sobru ºi retras pânã atunci, s-a dezgheþat ºi ºi-a pierdut încruntarea.

*

* *

      Cu Mircea Cojan am stat de multe ori de vorbã. ªi-a înfrânt cu greu timiditatea, dar am devenit foarte repede buni prieteni.

      Are peste 50 de ani în Teatrul Naþional. Mi-a vorbit despre lucruri pe care le cunoºteam din cãrþi sau nu le ºtiam de loc. Îmi place sã-l ascult povestind calm, cu voce joasã, parcã sã nu supere pe cineva, cu mult suflet.

      Mi-a povestit despre spectacole ºi turnee. Mi-a spus durerile ºi speranþele sale.

      ªi mi-a mai vorbit Mircea Cojan despre Mihai Popescu, despre Vraca...

      Interviul cu Mircea Cojan a fost frumos, ca o poveste.

„Slujesc Teatrul Naþional de la 17 ani”

·                                 interviu cu actorul Mircea Cojan –

Motto: „Sufletul ajutã trupul ºi, uneori, îl ridicã de la pãmânt. E singura pasãre care îºi poartã colivia”.

                                                V. Hugo

      Nu mai e mult pânã la primul gong. În „regrupare” încep sã aparã actorii. Printre primii se iveºte Mircea Cojan. Pare timid ºi singur. Nu prea vorbeºte în aºteptarea intrãrii în scenã. Este momentul sã aparã în lumina reflectoarelor. Sala izbucneºte în aplauze. Se joacã „Boabe de rouã” la Sala Mare, spectacol în care Mircea Cojan nu are rol vorbit. ªi totuºi, publicul îl primeºte ca pe un prieten vechi ºi drag. Cine este Mircea Cojan?!

Mircea Cojan: Sunt Mircea Cojan. Am 70 de ani. Slujesc Teatrul Naþional de la vârsta de 17 ani. M-am nãscut în Bucureºti. Pãrinþii mei erau oameni modeºti, veniþi de la þarã cãtre oraº. Mama casnicã, tata militar. Nu am primit de acasã o educaþie specialã pentru teatru. Copil fiind, am vãzut la Teatrul Naþional din Iaºi un spectacol care mi-a plãcut. Nu mai þin minte distribuþia, dar m-au atras trucurile de acolo. Pe la 10-11 ani, m-am îndrãgostit de cinematograf. Fugeam de la ºcoalã sã-i vãd pe Judy Garland ºi Mickey Rooney ºi aveam o durere în suflet cã nu eram ºi eu ca ei. Pe atunci nu-mi puteam explica „de ce”. Când trupele americane erau aici, prin ’44-45, voiam chiar sã fug la Hollywood ºi chiar am încercat. Întâmplarea a fãcut ca tocmai în ziua aceea sã se facã un control la aeroport ºi i-au chemat pe pãrinþi sã mã ia acasã. O fi fost sau nu mai bine, nu ºtiu. Refugiul din Ardeal, de la Cluj, mi-a întrerupt copilãria la 11 ani, în 1940. În liceu fiind, îmi câºtigam singur existenþa de la 15 ani. Am trecut prin Focºani, apoi m-am întors la Bucureºti, Din cauza unui incident din liceu, am fost eliminat din toate liceele din þarã, pentru o vinã care nu era a mea. Aveam 17 ani. Vreau sã vã spun cã am avut un mare noroc la Bucureºti, cu naºa mea, care avea doar trei ani când m-a botezat, ºi care aici mi-a dat o educaþie aleasã ºi mi-a pus cartea în mânã. Tot ea, sã-i dea Dumnezeu viaþã lungã, mã mai ducea ºi pe la teatru, la spectacole. Gãsisem de lucru la un arhitect, dupã exmatriculare, ºi stând la coadã pentru interviu, vine unul care a spus cã Naþionalul cautã figuraþie pentru un spectacol. Cum nu mã pricepeam la desen am lãsat arhitectura ºi fugi la concurs. Era 28 august 1946. Se punea în scenã „Nastratin Hogea”. De atunci nu m-am mai miºcat din Teatrul Naþional. Am studiat un timp la Conservatorul particular „Astra”, dar s-a desfiinþat înainte de absolvire. Între timp, m-am lipit de mari artiºti din teatru, care de altfel m-au ºi „adoptat”, numindu-mã copilul lor. În teatru am fãcut absolut tot ce mi s-a cerut fãrã sã crâcnesc. Pot sã spun cã am fost jucãtor de rezervã foarte multã vreme. În timp am avut ºi rolurile mele, dar nu am refuzat niciodatã sã înlocuiesc un actor ºi mi-a prins bine, mai ales cã am avut parteneri celebri. Un mare actor, pe care l-am divinizat, a murit foarte tânãr – e vorba de Mihai Popescu – m-a îndemnat sã dau examen la Institutul de Teatru, unde era profesor. Am dat cu el ºi cu Aura Buzescu. Îmi amintesc cã Mihai Popescu, ºtiind cã iubeam ºi circul, mi-a dat ca probã de mimicã un test în care trebuia sã fiu spectator la circ. M-am uitat în jur ºi m-am hotãrât rapid. Am pus trei mese una peste alta ºi un scaun deasupra pe care m-am aºezat. „Ce faci?” m-a întrebat Mihai Popescu. „Nu am bani pentru lojã ºi m-am dus la galerie”, am zis ºi am luat examenul. Dar, cum sunt ghinionist, în anul întâi am avut o belea ºi am dat examen a doua oarã. Am dat ºi a treia oarã din acelaºi motiv, dar de data asta la clasa d-nei Irina Rãchiþeanu. Am terminat ºi iatã-mã actor. Am refuzat sã plec în provincie ºi, dupã alte peripeþii, am rãmas în continuare la Naþional, unde, pe lângã roluri în spectacole pentru copii, figuraþie ºi dublãri, am avut, cum spuneam, ºi rolurile mele. Am fost distribuit în roluri în care nu era un text prea lung, dar mimica, gesturile, prezenþa în scenã mi-au fost folositoare, plãcând publicului. Trebuie sã mai spun cã am fost un mare timid. Mã pierdeam de tot mai ales în faþa unor personalitãþi cu care stãteam de vorbã. Am avut însã noroc cu partenerii ºi profesorii mei, care m-au fãcut sã mai uit de timiditate. Am cãpãtat încredere în mine, alãturi de parteneri celebri ca Ion Manu, Ion Iancovescu ºi o actriþã pe care o admir enorm, Carmen Stãnescu, ºi nu numai pentru marele ei talent, ci ºi pentru munca imensã de care e în stare. Acum, parcã ar fi o altfel de ºcoalã de teatru. Actorii tineri sunt mai altfel. Sunt în mod cert talentaþi, dar eu nu prea îi înþeleg. Ce vreþi, am trãit o altã epocã. De felul meu sunt un om sentimental, asta pentru cã am iubit toatã viaþa. Dar nu am fãcut nimic fãrã sã gândesc. Sunt deci ºi raþional. Nu prea am fost un aventurier. Cât priveºte dragostea, prima oarã m-am îndrãgostit de Olivia de Havilland, apoi am fost nebun dupã Marieta Deculescu, cu care am fost ºi coleg. Dar îmi iubesc soþia, cu care sunt împreunã de mulþi ani ºi vom rãmâne împreunã. Ne sprijinim ºi ne suntem alãturi unul altuia, indiferent de situaþie. Am avut ºi mai am încã nostalgia scrisului. M-am mai jucat cu condeiul ºi a ieºit fie poezie, fie un eseu, ba chiar un pamflet. Acum scriu mai rar. Îmi place ºi sportul. Am fãcut chiar ºi atletism. Când eram copil, eram un pic mai plinuþ ºi mã miºcam mai greu în sala de sport. Însã profesorul meu a fãcut câteva exerciþii cu mine pânã am luat un concurs de alergãri. Nu este timp, dar poate cã vreodatã vã voi putea povesti întâmplãri deosebite, cu ºi despre niºte oameni deosebiþi. Pânã atunci, aº vrea sã transmit cititorilor dvs., care sunt de altfel ºi publicul nostru, cã întotdeauna am fãcut tot ce am putut pentru el, pentru public, cã acel dram de sacrificiu din meseria de actor este fãcut pentru spectator, din respect pentru el. ªi pentru cã omul este cel pentru care venim pe scenã ºi pentru care, fie bolnavi, fie cu textul în mânã, jucãm, pe acel monument ideal al sãu aº scrie aºa: „Nemuritorule, rãmâi cât de mult pe soclu!”.

      Amintiri adunate în peste cincizeci de ani de viaþã în slujba teatrului, bucurii, nostalgii, zâmbete pierdute undeva unde rãtãceºte sufletul iar privirea se înceþoºeazã. Iatã o comoarã pe care o deþine numai un om al scenei. ªi dacã omul mai este ºi sensibil pânã la extrem ºi are un umor dezarmant, chiar dacã e puþin timid, este el însuºi o comoarã de suflet. Acesta este actorul Mircea Cojan, cu gândurile sale, cu amintirile sale, cu visurile sale.

      Apoi, Mircea Cojan mi-a arãtat creaþiile sale. Am fost mândrã cã a avut încredere în mine. Sunt puþini cei care se bucurã de încrederea sa.

*

* *

      Îmi plãcea sã-l vãd pe Dan Puric în regrupare, dansând în faþa oglinzii. Serios, atent la fiecare pas fãcut într-un ritm autoimpus, asudat de efort, dar explodând de pasiune. Extrem de talentat. Extrem de inteligent.

      Dincolo de talent, Dan Puric te copleºeºte cu sensibilitatea sa. De aici frumuseþea cuvântului ºi gestului sãu.

      Nu ºtiu despre ce sã vorbesc mai întâi. Vã las pe dvs. sã alegeþi, dupã ce veþi vedea ce am discutat cu Dan Puric în seara în care avea sã danseze în „Toujours l’amour”, alãturi de Carmen, frumoasa lui soþie. Mai timidã, poate obositã dupã repetiþie, Carmen nu a participat atunci la interviu. Dar ne vom mai întâlni în aceeaºi formaþie de multe ori.

      Înainte de a prezenta convorbirea mea cu el, am sã vã spun doar cã e un mare câºtig sã te numeri printre prietenii lui Dan Puric.

INTERMEZZO CU DAN PURIC

Motto: „Port îngerul în mijlocul cerului”

                        Nichita Stãnescu – Ridicare de cuvinte –

      Dan Puric stabileºte, de la bun început, identitatea sa cu lumea ºi cu el însuºi printr-o cunoaºtere absolutã. Anticipeazã, aº spune, esenþialitatea sensibilitãþii ºi sensibilizãrii prin propria sensibilitate, surprinzând, în acelaºi timp, prin structura raþionalã a ideilor create chiar de substanþa artisticã purã, esenþã rarã, din care este alcãtuit. Adevãrata cunoaºtere în artã este aceea a unei realitãþi de naturã spiritualã, iar artistul total, care este Dan Puric, transmite tuturor aceastã revelaþie încercatã de el însuºi, prin ceea ce face în lumina reflectoarelor. Publicul soarbe aceastã sevã din cupa pe care o primeºte cu caldã generozitate din mâna artistului, devenind una cu el, transformând secunda în eternitate.

Reporter: Ce mai faceþi, domnule Dan Puric?

Dan Puric: Supravieþuiesc curentului acesta – mã refer la cel artistic – curent majoritar care tinde cãtre compromis ºi vulgaritate. Deci, supravieþuiesc. Pânã când, nu ºtiu.

Rep.: Ce a fost mai întâi, dansul sau teatrul?

D.P.: Undeva, ascunse în negura vremurilor, teatrul ºi dansul sunt la frontierã. Amândouã au origine sacrã. Am citit într-un dicþionar, britanic cred, cã pantomima a apãrut cu 80 de ani înainte de Hristos. Ceea ce este interesant la începutul acestui secol ºi la sfârºitul celuilalt este cã lumea tinde cãtre o sintezã, cãtre o reîntoarcere la aceastã unire. Pentru mine, la început a fost teatrul, dupã care a venit pantomima. Dansul a venit dupã aceea, ca o nevoie de comunicare dincolo de cuvânt, ca o nevoie disperatã de a desfiinþa prãpastia asta dintre mine ºi spectator, care la vremea aceea, când eram student, era destul de bine fixatã prin ideologie, o cenzurã puternicã ce crea aceastã prãpastie de comunicare a adevãrului. Acum vedem aceastã prãpastie din ce în ce mai manifestã într-o epocã a informaþiei. Este creatã de mentalitãþi, de hãrþi politice. ªi atunci, dansul nu numai cã s-a impus, dar se ºi hrãneºte din aceastã foame absolutã a omului de pretutindeni de a comunica cu semenii sãi, iar dansul, pantomima au aceastã calitate fantasticã, precum muzica, de a depãºi frontierele.

Rep.: Creându-se aceastã legãturã, simþiþi de acolo, de pe scenã, aceastã emoþie care formeazã o punte spiritualã între dvs. ºi public?

D.P.: Da. Ea existã ºi pesemne cã în asta constã unicitatea teatrului de la searã la searã. Acum, de exemplu, pãºesc din nou cu emoþie, chiar dupã patru ani de când joc „Toujours l’amour”, pentru cã publicul are o unicitate în fiecare searã. Sacha Guitri spunea cã „ºi publicul trebuie sã aibã talent”. Sunt momente când tu nu eºti într-o pasã bunã, dar dai de un public inteligent ºi predispus care te ajutã. Mai sunt momente când tu eºti într-o pasã foarte bunã, dar publicul este inert ºi atunci lupþi. Aici este emoþia extraordinarã. Aici este partea sacrã. Desigur, cu instinctul profesiei, simþi dacã ai comunicat într-adevãr sau încã te mai lupþi sau simþi cum se aºeazã, dincolo de efort, acea familiaritate care nu are nici o legãturã cu termenul ”civil” ci este o familiaritate cu sensul de catarsis.

Rep.: Plecând de la aceastã situaþie, aþi avut vreodatã tendinþa sã treceþi peste cerinþele obiºnuite ale publicului ºi sã-l purtaþi cu dvs., de mânã, undeva, pe o treaptã superioarã de spirit ºi culturã?

D.P.: Întotdeauna mi-am propus asta. Face parte din programul meu estetic. Mi-am dat seama cã face parte din natura mea. Nu am putut, organic, sã fac concesii unui public. ªi am jucat peste tot, ºi la Polivalentã ºi în baruri de noapte, adicã nu sunt venit de la Gratowski, fãrã a denigra experimentul Gratowski. Arta îmblânzeºte spiritul, iar în om existã acel „ceva” neîntinat, la care, dacã apelezi, nu faci nici un fel de concesii. Chaplin spunea: „Publicul trebuie sã râdã când vreau eu”. Iar el ºtia când. Este o educaþie nu explicitã ci implicitã a publicului. Nu forþezi. Existã ºi un public de calitate care îºi poate educa actorii. În câmpul teatrului românesc, publicul este segmentat. La Polivalentã, unde am jucat, cerinþele sunt ceva mai primitive: dacã le dai ceea ce trebuie, merg extraordinar, De fapt, este adevãrat ce spunea Dante, cã „opera de artã este ca o pâine din care toþi mâncãm”. Unii mãnâncã coaja, alþii miezul. Trebuie sã ai o strategie ca sã ºtii unde ºi pentru ce te duci. ªi cum ataci genul respectiv de public.

      Eu nu am desconsiderat nici un gen de spectacol. Am desconsiderat actorii care se preteazã ºi, în loc sã-ºi facã meseria, joacã genul. Existã ºuºe, ºi am vãzut actori care au fãcut din asta un gen aparte, mai ales în America. Spectacole imense, dar acolo era vorba de o profesionalitate extraordinarã. Este important sã nu te dezici, sã nu joci ce þi se cere, ci ceea ce vrei tu sã dai, aducând, cu gesturi infinitezimale, publicul acolo unde vrei tu. Nu e vorba de a forþa, nici de a fi moralizator. Am zis „implicit”. Trebuie gãsitã acea parte interioarã neîntinatã care, de fapt, pe toþi ne uneºte.

Rep.: Care credeþi cã este punctul dvs. sensibil?*

D.P.: Este alergia mea la creditarea imposturii. Devin alergic, devin nervos, îmi pierd echilibrul când vãd aºa ceva. Speranþa mea mare a fost cã dupã ’89 se vor deschide niºte canale pentru competenþã, pentru performanþã, pentru ceea ce are România mai bun. ªi, de fapt, s-au deschis niºte canale, dar erau de „canalizare”. Adicã a fost efectul a ceea ce s-a însãmânþat la „Cântarea României”. A fost, de altfel, o iniþiativã bunã, dar a ajuns un prãpãd. Amatorismul ãsta de cea mai proastã calitate, diletantismul, pe toate posturile de televiziune. Artiºti, colegi cu mine de breaslã, se preteazã la aceastã erodare a deontologiei profesionale, erodare care vine din interior. Acestor grupuri care apar pe la televizor ºi chiar actori care fac emisiuni jalnice, le citeºti radiografia, nivelul scãzut de culturã. Ei confundã dezinhibiþia cu tupeul. Când vãd cã publicul românesc este hrãnit astfel, cu un singur fel de mâncare, devin alergic, nervos, devin trist, nu pot rãmâne calm. Poate cã ãsta e punctul meu slab, cã, în esenþã, mã doare poporul român. Am senzaþia cã meritãm o soartã mai bunã ºi cã de fapt omorâm ceea ce avem mai bun în noi. Ne consumãm tragic valorile, pe undeva colateral. De unde atâta vulgaritate în þara asta? De unde atâta încurajare a ei? De unde atâta prost gust, atâta egoism? De unde atâta instituþionalizare a prostului gust? Nu avem bani sã plãtim marii maeºtri, nu avem bani pentru Teatrul Naþional ºi alte teatre, dar avem bani sã bãgãm în emisiuni TV care nu fac altceva decât sã ne degradeze zilnic, cu doze homeopatice, sistemul nervos... Avem bani pentru imposturi. ªi în teatru, oameni care doar mimeazã o elitã... Sunt spectacole care se joacã doar de 5-10 ori, dar consumã miliarde...

      Nu existã o responsabilitate a actului artistic. S-a creat o piaþã artificialã cu false valori ºi cu valori de mâna a treia, care merg din plin. Baudelaire, care vedea perfect acest virus ce mimeazã virtuþile unui artist, spune cã „între artistul autentic ºi popor s-a bãgat artistul burghez”. ªi ai senzaþia cã lumea nu mai vrea altceva, din moment ce i se dã acelaºi lucru. Acesta este punctul meu sensibil, sã-mi vãd poporul jignit de oameni care sunt din acelaºi popor cu mine, care au destinele unor televiziuni, ale unor instituþii culturale în mâini, ºi care nu au fãcut nimic.

Rep.: În acest context, ce vã fascineazã ºi ce vã nemulþumeºte la lumea de azi?

D.P.: Mã fascineazã în mod negativ, aºa cum mã ºi nemulþumeºte. Mã fascineazã graba cu care coboarã. Mã tulburã cât de repede se dezice de toate achiziþiile de civilizaþie ºi culturã, de dragul economicului, eficientului, neºtiind cã eficienþa pe moment înseamnã catastrofã în timp. Mã descumpãneºte în temeiurile fiinþei faptul cã, din civilizaþia occidentalã, vin spre noi nu lucruri care sã aducã echilibru, ci care ne dezechilibreazã. Culturã ºi civilizaþie înseamnã ceva, spirit înseamnã altceva. Am vãzut culturi ºi civilizaþii mari , care au produs mãceluri internaþionale. Nimeni nu-ºi cere iertare, de exemplu, în faþa poporului român pentru cã l-a condamnat. Nimeni nu-ºi pune problema. Este o dovadã de decerebrare, de lobotomie, de distrugere a fundamentelor morale. Nimeni nu ºi-a pus problema cã s-a format un lagãr în Est, nici o forþã occidentalã care are pecetea civilizaþie ºi culturii; deci, nu se leagã cu spiritul. Cred, mai degrabã, în spiritul unuia care a suferit, el, spiritul fiind singurul colac de salvare. Vãd proliferat cinismul, schimbatã ideologia politicã în ideologie economicã, amândouã fiind la fel de imbecile, fiindcã îl taie pe om de la legãtura sa cu miracolul existenþei ºi îl reduc la starea de obiect. ªi asta mã descumpãneºte, acest jogging cultural... zicea bine Celibidache: „Sunt civilizaþii care nu ºtiu cuvântul adagio”. Noi trebuie sã rezistãm ca popor, ca spirit, prin ceea ce avem.

Rep.: Credeþi cã unii dintre oameni, cei care încearcã sã evadeze undeva, în infinit, rupând barierele finitului în care au trãit pânã acum, se depãrteazã de realitate?

D.P.: Este un soi de evadare legitimã, pentru cã nu-ºi mai gãsesc aici identitatea. Sã nu considerãm toatã populaþia globului retardatã, adicã sã se recunoascã în „jocuri ºi concursuri” sau alte emisiuni imbecile, fãcute sã manipuleze un cortex redus. Sunt ºi fiinþe cu alte necesitãþi, fiinþe mai dotate. Sigur cã unii au o anumitã fragilitate ºi nu pot rezista acestui marº social. Nu poþi cere tuturor sã fie niºte luptãtori. Însã nu este o soluþie. Da, într-un fel e legitim, dar nu este o soluþie. Este un act de crizã.

Rep.: Credeþi cã existã o crizã spiritualã?

D.P.: Da, existã ºi ea a fost detectatã nu numai de mine, dar ºi de alþii înainte. Hegel, de exemplu, care spunea cã „arta secolului al XX-lea va muri sub suflul rece al conceptului”. ªi uite cã ea, arta, s-a automatizat, s-a comercializat, s-a rãcit. S-a despiritualizat. Este un vid spiritual. Pe de altã parte, ea moare ºi sub vâlvãtãile pornografiei ºi visceralitãþii.

Rep.: Deciziile le luaþi cu mintea sau cu sufletul?

D.P.: Am momente de mare îndoialã, dar cred cã în ultimã instanþã decide acea inteligenþã a instinctului. Nu sunt un om calculat, nu sunt nici un pãtimaº.

Rep.: Sunteþi un sentimental?

D.P.: Bãnuiesc cã da, sigur.

Rep.: Credeþi cã iubirea este importantã în viaþa omului?

D.P.: Da, este singura sursã care ne defineºte. Nu trebuie redusã doar la instinct. Oamenii trebuie sã-ºi exerseze iubirea, nu sã o mimeze. Trebuie sã-þi cunoºti propriile limite ºi pe ale celorlalþi.

Rep.: Aveþi niºte criterii dupã care daþi valoare omului?

D.P.: În primul rând morale. Leonardo da Vinci spunea cã „ultima pecete care se pune în artã este cea moralã”, oricât de mare ar fi artistul. Este o moralitate care se respirã ca parfumul de la floare.

Rep.: Dacã, la modul ideal, ar exista un monument al omului, ce aþi fi tentat sã scrieþi la baza lui?

D.P.: Nu ºtiu dacã acest monument ar putea fi construit în afarã. Dacã ar fi aºa, ar fi ceva mort. El ar trebui sã fie în sufletul nostru. ªi dacã ar trebui sã spunem ceva, în gând, ar trebui spus: „Omule, copil al lui Dumnezeu”. În sensul cã, neºtiind de unde vii ºi nici încotro te duci, pãstrezi acea scânteie divinã din tine ºi nu mai poþi fi încãlecat nici de doctrine, nici de ideologii ºi nici de interes economice. Pentru cã stãpânul tãu suprem, în sensul bun, este acest mare anonim, cãruia îi spunem Dumnezeu. ªi atunci multe lucruri s-ar anula, ºi atunci, este un monument al Omului, închinat în permanenþã lui Dumnezeu, pentru cã El ne-a lãsat acea scânteie divinã din noi, ca sã putem sã ne desãvârºim.

*

* *

      Dupã ce a citit comentariul meu în ziar, Dan m-a catalogat : excesiv de sensibilã.

- Semãnãm. Doar suntem Vãrsãtori....

*

* *

      Debutul în ale cronicii fusese glorios, aºa cã, impresionatã de „Generaþia de sacrificiu”, spectacol care se joacã la „Amfiteatru” cu George Motoi în rolul principal alãturi de Giliola alternând cu Lamia Beligan ºi în care Sebi are ºi el un rol interesant, ba chiar cântã ºi danseazã, m-am hotãrât sã scriu despre piesã.

      Mi-a plãcut povestea pe care mi-a spus-o Sebi ºi am scos un material deosebit.

      Iatã-l:

GENERAÞIA DE SACRIFICU

sau O, tempora, o, mores...

Motto: „S-a terminat cu generaþiile de sacrificiu.”

                              Emil Constantinescu – noiembrie 1996

      Cu mulþi ani în urmã, pe scena Teatrului din Ploieºti, debuta un tânãr actor, în rolul valetului Georges, din piesa „Generaþia de sacrificiu” de I. Valjan. Acelaºi actor, astãzi consacrat, este în distribuþia aceluiaºi spectacol, întrupând un personaj adecvat vârstei sale de acum. Este Eusebiu ªtefãnescu, unul dintre cei mai îndrãgiþi slujitori ai scenei româneºti.

Reporter. Cum a fost atunci, domnule Eusebiu ªtefãnescu?

Eusebiu ªtefãnescu: În cariera mea artisticã, am avut ºansa sã joc, de exemplu, „Despot Vodã” ºi în teatru ºi în film. Pe scenã însã am jucat în aceeaºi piesã, de-a lungul timpului, roluri diferite, compatibile cu vârsta mea de fiecare datã. ªi se întâmplã cã, la premiera „Generaþiei de sacrificiu”, dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, sã joc în rolul lui Georges. Piesa nu s-a putut numi cu titlul original, fiind prea durã implicaþia sa pentru regimul comunist ºi i-am zis atunci: „Caré de valeþi”. Dupã succesul de la premierã, am devenit o micã vedetã de provincie, dupã care am început sã fac film, am venit aici la „apa mare”, unde mi-am fãcut un nume, dar acolo, la Ploieºti, ºtiu cã am avut mari satisfacþii cu rolul ãsta.

      „Generaþia de sacrificiu” se înscrie pe filiera comediilor bulevardiere, gen Labiche ºi Faydeau, la francezi, cum spune interlocutorul meu, ºi poate mai mult Dimitris Psatas la greci, cu care autorul se pare cã a fost contemporan.

      I. Valjan, pe numele sãu adevãrat Ion Al. Vasilescu, s-a nãscut la Turnu Mãgurele, la 16 decembrie 1881. Deºi a devenit un avocat de renume, magistrat celebru între cele douã rãzboaie, a avut o intensã activitate literarã, publicând articole, amintiri, interviuri la reviste prestigioase. Pasiunea pentru teatru o are din adolescenþã. Cunoscut însã a devenit în 1912, când a fost accept de public ºi de criticã, ca autor dramatic, cu piesa „Ce ºtie satul”. Tot atunci, ºi-a luat pseudonimul I. Valjan, delimitând astfel cariera de magistrat de cea artisticã. Destinul sãu a fost însã tragic, o datã cu venirea comuniºtilor a cãror doctrinã nu a acceptat-o, a fost exclus din barou în 1950, iar la 8 august 1951 a fost condamnat al 15 ani de temniþã. Moare dupã nouã ani de suferinþã, la Jilava, bolnav ºi singur. Abia în 1996, sentinþa a fost anulatã. Este înmormântat în cimitirul Belu, prin grija copiilor, în 1961. De altfel, fiica sa este prezentã la toate reprezentaþiile de la Naþional ºi este fericitã când rãsunã aplauze pentru ceea ce a lãsat tatãl sãu. „Generaþia de sacrificiu” a fost reluatã în stagiunea 1998-1999 la Teatrul Naþional Bucureºti, sub bagheta regizorului Dinu Cernescu, El însuºi „generaþie de sacrificiu”, cum se autodefineºte, Dinu Cernescu, cu intuiþia caracteristicã, aduce pe scena Naþionalului o epocã ºi o mentalitate, pe care, din pãcate, o putem numi actualã. Pentru cã ºomajul, corupþia, fraudele bancare, mãsluirea de voturi în parlament, demagogia, sunt elementele unei societãþi care este ºi a noastrã, acum la început de an 2000. Acest „Polanski român, dezlãnþuit”, cum îl numeºte Iosif Naghiu, a sesizat substanþa piesei ºi acþioneazã direct asupra publicului prin viziunea originalã ºi meritul incontestabil în inspirata alegere a distribuþiei.

      Gheorghe Vâlcu, un tânãr ºomer, flãmând ºi gol (parcã ar fi din Coºbuc) se angajeazã valet la o casã mare, în urma unui anunþ. Bãiat cu carte, inteligent, dar sãrac, se adapteazã oarecum rapid vieþii bune din casa Bãnescu. Din Gheorghe devine Georges, in valet „garçon” ºi, ceva mai târziu, cade în braþele doamnei, care devine rivala subretei. Tânãrul se integreazã în aceastã societate, care trãdeazã un proces de descompunere moralã, la care riscã sã participe ºi el, dacã nu ar fi salvat de autor prin numirea lui la o catedrã de geografie. „Dacã era profesor de geologie, spune Nae, servitorul ar fi ajuns preºedinte”.

      Rolul lui Georges, de o excepþionalã complexitate ºi subtilitate, este interpretat de Gavrilã Pãtru, Giani, cum i se spune în teatru. Tânãrul actor pune în valoare psihologia eroului prin felul în care redã, cu talent ºi stil, toate fazele evoluþiei personajului. ªi are succes, Giani primind aplauze la scenã deschisã. ªi nu e lucru uºor sã îl ai partener pe George Motoi, în rolul lui Iorgu Bãnescu, stãpânul casei ºi omul de afaceri cu influenþã pânã ºi în parlament. În dubla calitate de boier ºi de beþiv, Iorgu Bãnescu pune la cale afacerea „Sârma” ºi, împreunã cu oamenii lui, o duce la capãt. Este un rol de detaliu, cu un efect comic plin de fineþe, în care George Motoi creeazã, dupã pãrerea mea, un gen nou, de politician „subþire”, cu momente de haz dar ºi de duioºie, aduse ca dar publicului de un actor inteligent ºi rafinat.

      Eusebiu ªtefãnescu, în rolul lui Dimitrie ªtate, trece peste ani ºi devine un politician abil, ale cãrui jocuri politice aduc bani, mulþi bani. Prin ce mijloace? Nu mai are importanþã.

E.ª.: Este foarte interesant cum viaþa îþi oferã prilejul de a retrãi o experienþã la alt nivel, cu un alt rol, dar în aceeaºi atmosferã, ºi cu acelaºi succes. Sigur cã îmi place acest rol, în care caricaturizez unul din posibilele personaje ale politicianismului modern. Multe replici sunt dure, dar rolul a devenit ºi mai amuzant, odatã descoperitã ideea de cuplu, pe care îl formãm noi, cei trei politicieni. Avem ºi un mic cuplet, creat de noi, în joacã, la cabine, pus pe ritm de hip-hop care are ºi el succes.

      Partenerii lui Eusebiu ªtefãnescu sunt Mihai Niculescu ºi Vlad Ivanov, care stârnesc hohote de râs ºi aplauze prelungi.

      La sectorul „doamne”, figuri ilustre ale vremii coloreazã peisajul. Cele douã cochete, preþioase ºi puþin þicnite, Felicia ºi Licuþa, luptãtoare de culise, au strategii diferite de a pune în miºcare iþele afacerilor cu sau fãrã ºtirea bãrbaþilor. Rodica Mureºan ºi Iuliana Moise, cu un umor debordant, aduc pe scenã aceste personaje snoabe, dar graþioase.

      ªi iat-o pe cea sub al cãrui patronaj se petrec micile sau marile tranzacþii, se pun la cale afacerile ºi reuºita lor, amfitrioana reuniunilor mondene din salonul familiei Bãnescu, Coralia, soþia domnului . Doamna Bãnescu, a cãrei existenþã se reduce la satisfacerea în formele sale elementare sau rafinate a plãcerilor vieþii, consecinþã a opulenþei economice, este o formã modernistã a „cuconiþelor” ºi „demoazelelor” lui Faca, Bãlãcescu sau Alecsandri, care vorbeºte – din snobism – franþuzeºte ºi pretinde tuturor sã facã acest lucru. Interpreta Coraliei este tânãra actriþã Giliola Brãileanu-Motoi, care se implicã, afectiv, aº spune, în rol, alternând cu farmec sublimul ºi o anume ferocitate cerutã de rol. Încântãtorul sã surâs este aici la locul lui. În rolul Coraliei, rol greu, Giliola este perfectã.

      Contrapunctul comic al pãrþii dramatice-sentimental se desfãºoarã în lumea servitorilor. Aici se comenteazã evenimentele, aici se consumã dramele.

      Secvenþe ironice de valoare satiricã profundã sunt redate de actori de mare performanþã: Matei Alexandru în Mache ºi Constantinu Dinulescu în Nae, care încântã prin tradiþie ºi originalitate creatoare.

      Anica, subreta îndrãgostitã de Georges, rivala doamnei, în simplitatea ei crede cã, fiind servitoare la o casã mare, trebuie sã te comporþi ca atare. În concluzie, învaþã niºte cuvinte ºi le foloseºte în momentele ei de maxim lirism: „Mã supãr cã mi-a fost un idial ºi ea mi-a furat idialul...” Cecilia Bãrbora, o Anicã gingaºã ºi simpaticã, aduce ceva cãldurã sufleteascã în acest îngheþ general, care se topeºte doar la creºterea numãrului banilor. Actriþa vine pe scenã în faþa publicului, ca o prietenã veche, pe care acesta o acceptã ca atare, Anica reprezentând simbolul idealului curat, pe care toþi îl nutrim.

Eusebiu ªtefãnescu: Mã bucur cã piesa are un succes atât de mare. E importantã ºi rezonanþa textului în prezent. Nu întâmplãtor are aceastã rezonanþã, nu întâmplãtor Caragiale e contemporan cu noi, ºi uite cã ºi acest domn I. Valjan poate vorbi despre noi, despre politicianismul românesc, care îºi pãstreazã tradiþia de corupþie, de demagogie binecunoscutã ºi care a devenit, iatã, material de comedie.

      Între timp se fãceau ultimele pregãtiri pentru premiera cu Macbett de Eugène Ionesco, montat de Beatrice Bleonþ. O distribuþie de mare valoare – trupã formatã de Beatrice, cu care lucreazã de obicei – avea sã dea viaþã ciudatelor personaje ionesciene.

      Despre teatrul absurd ºi Eugène Ionesco, aveam sã scriu ºi mai târziu, la rubrica mea dintr-un ziar de limbã francezã.

      Bineînþeles cã am fost invitatã la premierã. De fapt la toate trei. Pentru cã un spectacol, ca sa ajungã la premiera oficialã, trece prin douã avanpremiere, un fel de vizionare cu public, o testare dacã vreþi, dupã care vine seara cea mare, cu presã, VIP-uri, preºedinte, prim ministru, ministru etc.

      Ca ºi la celelalte premiere la care am fost prezentã, ºi aici ºi-a dat întâlnire toatã lumea bunã din Bucureºti.

      Am fãcut aºadar o a treia cronicã, de data asta a unei premiere.

      Aveam toate motivele sã fiu fericitã. Fãceam ce ºtiam cel mai bine ºi mai ales, ce îmi plãcea cel mai mult.

MACBETT SAU NEBUNIA PUTERII

Motto: „Nu trebuie sã cedãm amorþelii sentimentalismului. E nevoie de o anumitã cruzime, de un anumit sarcasm faþã de tine însuþi. Trebuie sã-þi vezi personajele cu o luciditate nu rãutãcioasã, ci ironicã”.

                                          Eugène Ionesco

      O joacã atroce, cu predispoziþie la a lua totul în derâdere, umor, puþinã nebunie, ironie, amarã în esenþa ei, o revãrsare verbalã aparent fãrã noimã, nefãcând altceva decât sã exprime propriile conºtiinþe ale personajelor sau, ºi mai exact, propriile subconºtiinþe.

      În scene ca de circ uneori, ele se agitã continuu ºi fiecare, în felul sãu, cautã sã dovedeascã – ce? Natura lor umanã, probabil. Pentru cã ceea ce predominã în toatã aceastã comedie este un sentiment de neputinþã. Neputinþa de a ieºi din iadul în care sunt condamnaþi sã trãiascã eroii din Macbett (de Eugène Ionesco) ºi din care nu pot ieºi, Ca ºi oamenii din lumea de azi.

      Dramaturgul francez de origine românã Eugène Ionesco s-a nãscut la 26 noiembrie 1909 la Slatina, a trãit un timp la Paris dupã care ºi-a fãcut studiile în þarã unde îºi începe ºi cariera de scriitor, iar în 1950 se stabileºte definitiv în Franþa. Moare la Paris în 28 martie 1994.

      Piese de succes internaþional ca: „Scaunele”, „Rinocerii”, „Cântãreaþa chealã”, „Regele moare” º.a. sunt creaþii de gen ale teatrului absurd.

      Teatrul absurd semnaleazã scepticismul ºi negaþia într-un climat moral ºi psihologic având în acelaºi timp tendinþe contestatare.

      Teatrul lui E. Ionesco declarã rãzboi conformismelor într-o lume nesemnificativã, în general, în care duratele se suprapun, adevãrurile se confundã, realitatea nu e realitate cum nici iluzia nu e iluzie. Se poate spune cã Ionesco ia totul în derâdere, se amuzã ºi ne amuzã într-o lume în care comicul este, de fapt, o tragedie.

      „Macbett”, a cãrei premierã a avut loc la Paris în 1972, la Teatrul Rive – Gauche, este o parodie dupã piesa lui Shakespeare, tragedia Macbeth. (Ca o primã ironie, Eugène Ionesco schimbã grafia numelui).

      Mesajul este un semnal de alarmã în faþa „nebuniei puterii”, care poate duce pânã la crimã.

      Arhiducele Duncan, ca orice tiran respectabil, este urât de toatã lumea (i se pregãteºte moartea, care i se ºi întâmplã). Între timp are loc un rãzboi în care nu prea se ºtie cine cu cine se luptã ºi cine învinge ori care este cel învins, se iau prizonieri, se taie capete.

      Pânã la finalul piesei, moare mai toatã lumea, ucisã de câte cineva.

      Macbett îl asasineazã pe Duncan în complicitate cu Bacno ºi lady Duncan, apoi pe Banco prietenul sãu cel mai bun. Macol îl ucide pe Macbett ºi...

      Teatrul lui Ionesco are implicaþii politice la nivel general aº zice, este actualã ºi oferã o lecþie de viaþã, de culturã, de artã, dar mai ales de inteligenþã ºi spirit.

      Spectacolul de la Naþional este un spectacol de regizor. Aici, Beatrice Bleonþ s-a întrecut pe sine.

      [...]

      Nãscutã la Bucureºti, în 1961, Beatrice Bleonþ a absolvit secþia de coregrafie ºi regie ale Facultãþii de Teatru din UATC Bucureºti. Are la activ numeroase spectacole montate aici ºi în strãinãtate, cu care a obþinu multe premii justificând pe deplin valoarea sa.

      [...]

      Spectatorul piesei Macbett are norocul sã gãseascã aici artã în cel mai adevãrat sens al cuvântului, inepuizabila regizoare punând pe lângã pasiune, inteligenþã ºi talent. Ea face coregrafia, miºcarea scenicã, ºi tot ea, ilustraþia muzicalã, care dau o notã de rafinament întregului spectacol, dar ºi o savoare deosebitã.

      Costumele semnate Doina Levinþa, decorul lui Constantin Ciubotaru sunt element care vin sã întregeascã imaginea specialã a acestei montãri.

      Meritul regizoarei este cu atât mai mare cu cât distribuþia pe care a alcãtuit-o se ridicã la un înalt nivel artistic, depãºind orice cerinþã.

      Macbett, eroul principal, este inimitabilul Claudiu Bleonþ. El face un rol de compoziþie în care autorul strãluceºte ca de fiecare datã, ba chiar mai mult din pricina complexitãþii rolului în care Claudiu se integreazã perfect, ca un artist total, aºa cum ºi este, cântând, declamând, dansând. Umorul ºi fantezia lui Claudiu Bleonþ face Sala Mare a Naþionalului sã rãsune de aplauze repetate la scenã deschisã.

      Banco, prieten ºi victimã a lui Macbett, oglinda sa, este Marius Bodochi, încântãtor, seducãtor prin eleganþã ºi þinuta care îl caracterizeazã. Umor, naturaleþe, talent, o anume esteticã a accentelor comice. Apoi, acea stare de perplexitate, când, la momentul cheie, Banco se desprinde de sine, având îndoieli cã ar mai reprezenta ceva, simþindu-se învins ºi poate, vinovat, nu se ºtie pentru ce.

      Cecilia Bârbora este o Lady Duncan ironicã, durã, comploteazã ºi participã la asasinarea arhiducelui, are umor ºi cu talent ºi inteligenþã, gãseºte atitudinea ºi gestul firesc în situaþiile cele mai insolite, Cecilia fiind ºi una dintre vrãjitoare.

      Este secondatã de Ileana Olteanu care este damã de companie ºi o a doua vrãjitoare. Ileana Olteanu are un stil bine cunoscut, conturat pe comicul de situaþie, în care este adorabilã. Amuzantã, ea nu trebuie decât sã se arate publicului trecând prin scenã, cã stârneºte hohote de râs ºi aplauze.

      George Motoi, cu delicateþea pe care i-o cunoaºtem, redã cu spirit ºi umor fin ridicolul ºi inutilitatea arhiducelui Duncan, personaj pe care autorul l-a pedepsit a fi pierdut într-o lume în care pare sã nu aibã nici un rost, uciderea sa fiind lucrul cel mai raþional.

      Prima sa intrare în scenã se face într-un „Papa-mobil”, situaþie plinã de haz, pe care Beatrice Bleonþ a gândit-o în sensul reprezentãrii caracteristicilor personajului laº ºi ridicol care este Duncan, ºi pe care regizoarea îl pune în multe situaþii la fel de ridicole ºi amuzante.

      Condor este Alexandru Georgescu, care face dintr-un personaj demagog, absurd ºi ciudat, unul simpatic, chiar îndrãgit de public prin actorul care îi dã viaþã.

      Glamiss, un fel de geamãn al sãu este interpretat de Liviu Crãciun, un alt mare talent al scenei româneºti.

      Un joc superb realizat în Macol, fiul lui Banco ºi al unei gazele (imaginaþi-vã cum aratã) face tânãrul actor supertalentat George Cãlin. Macol este, dacã vreþi, justiþiarul, cel care vine sã împlineascã prezicerile vrãjitoarelor, dare care, mai rãu decât Duncan ºi Macbett la un loc, bagã spaima în supuºii care îl aºteptau ca pe o izbãvire. Nu vi se pare cã seamãnã cu ceva cunoscut? George Cãlin are atâta haz încât de la prima replicã cucereºte în întregime ºi fãrã drept de apel publicul spectator. Are ºi ºansa unor replici savuroase pe care i le-a dãruit autorul, dar ºi atuul talentului sãu.

      Mai existã în aceastã piesã douã personaje care mie îmi plac foarte mult ºi care puncteazã anumite momente cu un comic irezistibil.

      Este vorba de „Soldatul” care are el ce are cu „vânzãtorul ambulant” de „limonatã” ºi haine vechi.

      „Acest soldat dement pe care îl joc, este o noutate pentru mine”, spune Andrei Duban, interpretul sãu, „mi-a plãcut foarte mult pentru cã am putut sã „mã joc” ºi într-o altã zonã decât pânã acum”.

      Bogdan Muºatescu, vânzãtorul ambulant, destinde atmosfera prin gesturi ºi accentul de „rrom” care aduc o notã de culoare, cu atât mai mult cu cât conflictul dintre el ºi „Soldat” se desfãºoarã chiar în salã, în mijlocul spectatorilor.

      Trebuie sã amintesc aici ºi pe Alexandru Finþi, paza de corp a lui Duncan, care oferã la rându-i alte momente de plãcere publicului, cu umor ºi talent.

      Apoi mai sunt ºi Alexandru Hasnaº, Marius Rizea, Giliola Brãileanu-Motoi, Mihai Niculescu, ºi încã ºi încã, dar spaþiul nu-mi permite sã-i amintesc pe toþi.

      De remarcat efectele speciale de sunet ºi lumini care completeazã atmosfera de ceremonie de pe scena Naþionalului.

      ªi nu pot încheia fãrã a semnala ideea genialã a Beatricei de a introduce la final grupul de „mineri” care pun lucrurile în matca lor. ªtiþi dumneavoastrã cum. Cu bâta!

      Despre Macbett nu se poate vorbi decât la superlativ. Veniþi sã-l vedeþi. Îmi veþi da dreptate.

      Înainte, însã, de acest spectacol, trebuie sã vã vorbesc despre o altã premierã, „Moartea unui comis voiajor” în regia lui Horea Popescu.

      Pentru cã am fost aproape zilnic în mijlocul repetiþiilor, pentru cã distribuþia de la „Moartea...” a fost alãturi de mine la începutul colaborãrii mele cu Teatrul Naþional, acest spectacol rãmâne un moment afectiv în viaþa mea.

      Dincolo de acest aspect, m-a impresionat puternic jocul excepþional al lui Virgil Ogãºanu în rolul lui Willy Loman.

      La fel de puternicã, dacã nu chiar mai puternicã, a fost impresia lãsatã de Virgil Ogãºanu, ceva mai târziu, în „Omul din La Mancha” în regia profesorului Iani Cojar.

      Dupã Macbett, frumoasa regizoare a fost eroina unui material special. O vãzusem la lucru ºi am constatat cã e puternicã. Am vãzut ce a realizat ºi am constatat cã e un mare talent. Am auzit-o vorbind ºi am înþeles cã nu e numai frumoasã, dar e ºi înþeleaptã ºi plinã de pasiune.

      Beatrice Bleonþ m-a vrãjit.

Cu ºi despre Beatrice Bleonþ

Motto:  „Aº vrea, în noaptea de varã, sã ridic mâinile

      ªi în vârful fiecãrui deget sã fie o stea”.

                              Veronica Porumbacu – Ceasul încrederii

      Poate cã regizorul este un magician. Sau, poate, este doar el însuºi. Sigur însã, este o persoanã binecuvântatã de Dumnezeu cu har artistic.

      Succesul ºi valoarea unei piese de teatru depind întotdeauna de talentul, viziunea artisticã, inteligenþa ºi munca regizorului. Misiunea sa este aceea de a transforma un text dramatic în spectacol, în sãrbãtoare. Este un adevãrat ritual materializat în ore, zile, sãptãmâni, luni chiar, de neliniºte, de creaþie, de istovire. Dar este ºi o mare bucurie când, în seara premierei, aplauzele nu se mai sfârºesc, ovaþiile rãsunã îndelung ºi el, regizorul, iese la rampã în admiraþia tuturor, spectatori ºi colegi.

      Am cunoscut-o pe Beatrice Bleonþ toamna trecutã, la Teatrul Naþional Bucureºti. Începea atunci pregãtirile pentru o nouã premierã.

      Am avut ºansa sã o vãd la lucru, ºi pot spune cã are o putere de muncã fantasticã ºi este pe atât de ambiþioasã pe cât este de delicatã ca prezenþã.

      Am vãzut-o preocupatã, concentratã asupra unui gest ori a unui cuvânt, dar am vãzut-o ºi relaxatã, privind cu ochii limpezi luminile toamnei. ªi am vãzut-o, în seara premierei, emoþionatã, atentã de la pupitrul regizoral, la fiecare amãnunt din scenã, ºi apoi, fericitã cã spectacolul a avut succes.

      Era premiera la Macbett de Eugène Ionesco. Aº putea spune cã Beatrice Bleonþ este urmãritã de personalitatea dramaturgului cu care s-a „întâlnit” încã din anul doi de facultate, ºi care, dupã cum îmi mãrturisea în aceeaºi searã, i-a marcat cariera.

Beatrice Bleonþ: Dacã nu aveam ºansa întâlnirii cu Eugène Ionesco, nu aº fi putut monta atât de uºor Shakespeare, nu m-aº fi putut apropia atât de repede de Cehov ºi de alþii. Pentru mine, Eugène Ionesco este un prag pentru orice trecere la alt dramaturg, iar acest text ofertant este o mare ºansã ºi pentru actor ºi pentru regizor.

Reporter: Macbett este un spectacol greu, complex. Ai muncit mult pentru a-l realiza?

B.B.: Nici nu pot sã spun cã am muncit mult. Am muncit mai puþin decât la alte spectacole. Practic, repetiþiile la scenã nu au durat nici mãcar trei sãptãmâni. Spectacolul s-a ridicat la Sala de sport, dar practic, s-a repetat într-un timp foarte scurt.

      Beatrice este adepta lucrului în echipã. Ca atare, are deja format un colectiv la care se mai adaugã ºi alþi membri atunci când e necesar. Toþi sunt însã mulþumiþi sã lucreze cu tânãra regizoare. Iatã ce spunea unul dintre colaboratori:

Andrei Duban: Lucrul cu Beatrice este inedit de fiecare datã. Am lucrat mai multe piese împreunã: „Romeo ºi Julieta” la Sala Mare, la Budapesta douã spectacole cu „Impresii despre o dramã anticã” ºi „Maestrul ºi Margareta”. În general, Beatrice are darul de a aduna oamenii în jurul ei, este meritul ei de a-i strânge lângã ea sub forma unei echipe.

Reporter: Este adevãrat cã lucreazã cu calm, într-o atmosferã plãcutã, cã nu se enerveazã, ca alþi regizori?

A.D.: Ei, se mai enerveazã ºi ea, dar cu folos. E normal ca în pregãtirea unei premiere sã existe praguri, dar se rezolvã, iar surplusul de energie face ca lucrurile sã se miºte ºi acel prag sã fie trecut. În orice caz, eu îmi doresc ca toate colectivele sã fie ca acel creat de Beatrice.

      În legãturã cu relaþia dintre ea ºi colaboratori, Beatrice mi-a spus:

B.B.: În primul rând, acest lucru se datoreazã, probabil, ºi faptului cã ºi eu am fost interpret ºi ºtiu sã mã apropii altfel de cei cu care lucrez. Îmi iubesc foarte mult actorii, pentru cã orice regizor trebuie sã ºtie cã, dacã nu are actori, degeaba lucreazã. Cu cât relaþia cu actorul este mai bunã ºi mai frumoasã, cu atât te reprezintã el mai bine pe scenã, dupã ce munca ta, practic, s-a încheiat, iar el, actorul, duce mai departe gândurile tale, tot ceea ce ai vrut sã spui în spectacol. Þin foarte mult la actori ºi, de fapt, þin la toþi cei cu care lucrez.

Rep.: La Macbett a fost la fel?

B.B.: Am avut niºte actori extraordinari ºi a fost minunat cã toþi au înþeles cã este o muncã de echipã ºi toþi trebuie sã funcþioneze în aceeaºi cheie.

[...]

      Încãrcatã cu sensibilitate, Beatrice Bleonþ îºi impune valoarea ºi prin crearea coregrafiei, a ilustraþiei muzicale ºi a miºcãrii în scenã. La ea, muzica este un simbol, devine personaj ºi idee. Împreunã cu dansul, devine parte integrantã a acþiunii. Aº spune cã este un moment de elevaþie spiritualã ºi intelectualã.

Rep.: Ilustraþia muzicalã, coregrafia îþi aparþin. Este o altã pasiune a ta, în afara teatrului?

B.B.: Am fost balerinã, solistã la Operã timp de 12 ani ºi e normal ca în spectacolele mele sã-mi fac singurã coregrafia ºi sã-mi antrenez trupa. Dragostea mea pentru muzicã, cu care am crescut de la 3-4 ani, mi se pare la fel de normal sã o valorific în aceste spectacole.

      Beatrice vorbeºte de dragoste pentru muzicã; vã asigur cã are o vastã ºi rafinatã culturã muzicalã, de altfel a absolvit ºi secþia de coregrafie din Facultatea de Teatru, pe lângã regie.

      Este momentul sã amintesc aici câteva titluri de spectacole pe care Beatrice Bleonþ le-a pus în scenã pânã acum. Iatã de exemplu „Nunta” de Cehov, „Jocul de-a mãcelul” de Eugène Ionesco, „Nevestele vesele din Windsor” ºi „Romeo ºi Julieta” de Shakespeare ca ºi „Visul unei nopþi de varã” de acelaºi autor, ºi încã multe altele cu care a obþinut numeroase premii care îi certificã talentul.

      Punerea în scenã a unei piese de teatru impune mari responsabilitãþi ºi ca director tehnic ºi ca idee, concepþie. Alãturi de autorul textului, regizorul este al doilea creator, care împreunã cu interpreþii, dã viaþã cuvântului. Beatrice Bleonþ se implicã afectiv în realizarea unui spectacol, fie el Shakespeare, fie Hugo fie Cehov sau Ionesco.

      Uºurinþa cu care lucreazã nu este întâmplãtoare. Ea se datoreazã talentului dar ºi pasiunii ºi culturii sale.

      Conteazã ceea ce se vede din salã, dar cred cã este mult mai important ca publicul sã înþeleagã ce i se propune, ce-i sugereazã regizorul, iar sensurile pe care le dã Beatrice Bleonþ gesturilor pline de expresivitate sunt sesizate de spectatori, pentru cã Beatrice Bleonþ este o bunã cunoscãtoare a omului ºi, mai mult decât atât, în planurile sale intrã ºi o campanie culturalã, sau mai bine zis, de culturalizare a tineretului, care are nevoie de teatru pentru a se putea regãsi.

Beatrice Bleonþ: Mi-am dorit foarte mult un spectacol care sã aducã în primul rând public tânãr în salã, sã aducem tânãrul spectator cât mai aproape de Eugène Ionesco, care, dupã pãrerea mea, este un mare dramaturg, foarte puþin jucat la noi ºi prea puþin înþeles. Mi-am dorit ca succesul cu „Romeo ºi Julieta”, piesã care a adus tineri între 10 ºi 16 ani la teatru ºi care au vãzut de zece ºi de douãzeci de ori spectacolul, acelaºi succes sã-l aibã ºi acest spectacol (Macbett –n.a.). Tineretul trebuie sã fie interesat de teatru.

      Dupã ce ecourile premierei: aplauzele, ovaþiile s-au liniºtit, luminile se sting ºi ele pe rând. Mã gândesc sã vã spun o poveste despre o tânãrã prinþesã plinã de har, iubitã de toatã lumea ºi dãruitã cu puterea de a transforma tot ce atinge în mãrgãritare. Dacã mã gândesc mai bine, v-am spus-o deja.

      Legat de „Macbett”, îmi amintesc un episod petrecut într-o searã, la spectacol.

      Piesa montatã de Beatrice îºi câºtigase un public constant ºi din ce în ce mai numeros.

      Eram în regrupare ºi beam o cafea cu Coco cu Gabi Iencec. Mai era acolo ºi Marian. Mãdãlina ieºise.

      Spectacolul începuse iar noi îl ascultam pe Coco povestind despre pãþaniile sale din turnee.

      La un moment dat, intrã un tip ºi se uitã dezorientat la noi.

      Gabi îl întreabã ce doreºte.

- Îi caut pe Bleonþi, rãspunde personajul, cu o voce ciudatã ºi un echilibru cam precar.

- E în salã, are spectacol, îi spun eu, în ideea de a nu-i crea probleme Beatricei. Se mai întâmplau astfel de lucruri, ºtiam lecþia.

- Da, bine. O aºtept aici.

Gabi încearcã sã-l convingã sã renunþe ºi sã vinã la pauzã.

Tipul nici sã nu audã.

- Bãi, ºtii cine sunt eu? spune el, rãspândind un damf de alcool. Eu l-am tradus pe Hamlet.

- Mã bucur, dar...

Gabi vede cã nu are cu cine discuta ºi pleacã spre regizorat.

- Bãi, habar nu aveþi voi ce înseamnã teatrul. Comuniºtilor!

- Domnule, vã rog sã plecaþi ºi sã reveniþi la pauzã, spune Marian.

Dar nu are nici un spor aºa cã pleacã ºi el.

- Tu cine mai eºti? îl întreabã individul pe Coco. Se vede cã nu ºtii ce e alã teatru.

- Sunt regizor. Dar dvs. cine sunteþi?

- Eu l-am tradus pe Hamlet, bãi, sunt singurul traducãtor al lui Shakespeare! Uitã-te la tine... ai faþã de comunist.

Coco renunþã la replicã ºi se ridicã, iar eu rãmân singurã cu ameþitul.

- Sãrut mâna...

- Bunã seara...

- Eu...

- ªtiu, l-aþi tradus pe Hamlet.

- Da, mã cunoaºteþi, nu-i aºa?

- Nu, dar am reþinut ce aþi spus mai devreme.

- Aha. Mda...

ªi dintr-o datã:

- Ofelia, du-te la mãnãstire!

- Acum? îl întreb

- Nu, mai stai puþin cu mine. Se vede cã eºti singura care ºtie teatru de aici. Hai sã vorbim despre Shakespeare.

      ªi vorbim, de fapt, am încercat sã spun ceva inteligent, dar n-a fost chip.

      M-a întrebat ceva de Julieta. I-am spus cã îl cautã pe Romeo de vreo cinci secole, dar s-ar putea sã aparã.

- Nici tu nu mã înþelegi. Dar te iert, Ofelia. Nu vrei sã plecãm de aici?

- Unde?

- Afarã, sã bem o cafea.

- Îmi pare rãu, dar nu pot acum, trebuie sã intru în scenã, îi rãspund cu intenþia de a scãpa mai repede de nebun.

- Lasã, ºtiu cã minþi, Ofelia.

Eu mã ridic ºi dau sã plec. Mã prinde de mânã ºi mã întreabã:

- De ce pleci?

- Lasã-mã, plec la mãnãstire, adio!

- Dar te mai întorci?

Am plecat râzând în salã.

      Cu tot programul meu încãrcat, nu ratam nici un spectacol cu Barrymore, jos, la Amfiteatru.

      Am multe amintiri legate de acest spectacol. Þin minte cã am vrut sã-i fac o farsã lui ªtefan, punându-i bani de recuzitã în pãlãria care rãmâne pe scenã la pauzã. Neºtiind cum va reacþiona, Gelu a hotãrât sã renunþãm.

      Apoi, când pe 3 februarie, de ziua lui, am urcat pe scenã în toiul aplauzelor sã-i ofer flori lui ªtefan ºi sã-i spun „La mulþi ani”. Vroiam sã-l pup dar m-am blocat. Am lãsat-o pentru anul urmãtor, dar s-a întâmplat la fel. I-am mai dat flori pe fondul aplauzelor de final, dar niciodatã nu am dus gestul pânã la capãt.

      Într-o searã mi-a spus ceva. Nu am auzit, din cauza ovaþiilor din salã ºi am dat doar din cap. Am fãcut de atunci fel de fel de scenarii. Mi-a trecut.

      În altã searã, un copil care stãtea chiar lângã mine deranja spectacolul. Îmi venea sã-l bat. ªtefan mi-a spus cã trebuia sã-l dau afarã ºi pe copil ºi pe pãrinþi.

      Una peste alta, era momentul sã scriu o cronicuþã. ªi am scris-o.

Barrymore sau „Lupta cu destinul”

Motto: „Dar ce spuneam?

      De perfidul timp?

      De cal ziceam?

      Mai cã aº da mirosul de tei dumnezeiesc

      Pentru un cal”.

                        Nichita Stãnescu – Shakespeare

      Se întâmplã uneori ca armonia de valori din care este alcãtuit sufletul unui artist sã se destrame. Se naºte atunci un fel de disperare, de încrâncenare în a învinge timpul ºi chiar destinul.

      Aceastã teribilã luptã cu destinul este esenþa partiturii scriitorului american William Luce, „Barrymore”, piesã scrisã în anul 1996.

      Incitat de complexitatea textului sau poate de faptul cã este om de teatru cu toatã fiinþa, Gelu Colceag a pus în scenã acest spectacol al decãderii. Pentru cã aºa este lumea teatrului, e ca un alt univers în care se desfãºoarã viaþa cu aspectele ei cele mai semnificative, de la glorie la cãdere, de la strãlucire la anonimat, sau pur ºi simplu trecere neobservatã, nici cât urma unui meteor.

      Familia americanã de actori Barrymore, „familia regalã” cum i se mai spunea, a dat mai multe generaþii de artiºti. Fratele mai mic al lui Lionel Barrymore (n. 28.04.1878 – m. 15.09.1954) ºi Ethel (n. 15.08.1879 – m. 18.06.1959), John Barrymore, s-a nãscut în Philadelphia, Pennsylvania, la 15 februarie 1882 ºi a murit la Hollywood, California, la 29 mai 1942. Studiazã artele frumoase în Anglia ºi debuteazã pe scenã în 1903, cu roluri în comedii uºoare, muzicale, apoi din ce în ce mai complexe ajungând la Shakespeare cu al cãrui Richard al III-lea devine celebru. Joacã în filme roluri potrivite stilului sãu elegant ºi subtil, cu tonalitãþi dramatice, cum ar fi cele din „Moby Dick”, „Don Juan”, „Dr. Jekyll ºi Mr. Hyde” sau „Grand Hotel” º.a.

      Bãrbat frumos, figurã distinsã, profil de medalie, John Barrymore avea reputaþie de cuceritor romantic ºi bãutor. Începe ºi declinul. Moare la 60 de ani, fãrã a-ºi fi îndeplinit visul de a mai fi o datã „Richard”.

      Într-o salã închiriatã cu ultimele resurse financiare pentru doar douã ore, Jack Barrymore împreunã cu sufleurul sãu ºi prieten de-o viaþã, Frank, încearcã sã dovedeascã, cui oare?! poate sieºi, cã mai este încã artistul de altã datã.

      Acesta este momentul propus de W. Luce în piesa sa.

      Drama lui Jack Barrymore, pentru cã deºi se râde în acest spectacol, el este o dramã, acþioneazã direct ºi imediat asupra publicului. Este un fel de alianþã pe care o creeazã încã de la intrarea sa în scenã ªtefan Iordache, care se identificã cu personajul, printr-o legãturã puternicã dintre actor ºi eroul sãu.

      Poate cã ºi rolurile acþioneazã la rândul lor asupra sensibilitãþii actorilor. Poate cã acest personaj i-a plãcut lui ªtefan Iordache, pentru cã ce face el acolo, timp de douã ore, pe scena sãlii „Amfiteatru” nu este interpretare, este trãire.

      Încercând sã reia Richard al III-lea din piesa lui Shakespeare, Jack Barrymore pierde ºirul replicilor, fãcând confuzii între toate rolurile interpretate de el.

      Se concentreazã greu, cade în stãri de melancolie, amintindu-ºi întâmplãri de demult. Se creeazã acele momente psihologice, în care imaginaþia joacã feste realitãþii. Barrymore suferã. Imaginile gloriei sale artistice ºi masculine dor, ºi atunci, în aceste clipe, ªtefan Iordache cântã.

      Acum, în aceste momente, când cu privirea în gol ºi þigara arzând singurã între degete, ªtefan cântã, aproape cã nu mai ºtii cine este pe scenã: actorul ori personajul?! ºi abia acum înþeleg de ce Gelu Colceag l-a ales pe ªtefan Iordache.

      La rândul sãu, Gelu Colceag, pe lângã calitatea de regizor, o are ºi pe cea de interpret. El este Frank, sufleurul ºi prietenul lui Jack Barrymore. Este omul care menþine un fel de echilibru între toate schimbãrile de ritm ºi acþiune ale eroului principal.

      Este acelaºi ºi pe scenã ºi în afara ei, aspru sau binevoitor, tandru ori melancolic ºi înþelegãtor, devenind crud ori ironic atunci când eroul, fie uitã replicile, fie viseazã sau pur ºi simplu se rãsfaþã.

      Gelu Colceag este natural ºi eficient, dovedind ºi în interpretare acelaºi profesionalism ca ºi în regie, el joacã ºi un al doilea rol, cel al mentorului spiritual al lui Barrymore, Ned, care apare în momentele dramatice ale evoluþiei personajului central.

      ªi Gelu Colceag cântã, ba ºi danseazã împreunã cu ªtefan Iordache, dupã coregrafia Roxanei Colceag.

      Superb dialogul dintre personaje, textul fiind tradus ºi adaptat cu mânã de maestru de domnul Radu Beligan ºi de Liviu Dorneanu. Publicul râde, dar cu uºoarã amãrãciune pentru neputinþa de a interveni în rosturile tainice ale unor destine care îºi urmeazã implacabil traiectoria.

      Secvenþe cu un puternic accent liric, ca evocarea fratelui ºi surorii mai mari, simbolizaþi printr-o spadã ºi o cochetã umbreluþã din dantelã ori amintirea bunicii Dru „Mumm-Mumm”, sau merele roºii ale fericirii sau poate ale pãcatului, produc stãri de adâncã emoþie.

      Ca ºi tabloul final, când Jack încearcã sã triºeze sperând cã aºa va învinge în lupta cu timpul, cu destinul.

      Spectacolul de la Naþional se terminã în forþã.

      Mult dupã ce protagoniºtii s-au retras, publicul rãmâne cu o senzaþie ciudatã, o stare care te urmãreºte multã vreme dupã ce ai pãrãsit sala, întocmai ca efectul unui drog, cu întreaga sa avalanºã de imagini care îþi revin în minte ºi de a cãror obsesie nu mai poþi scãpa.

*

* *

      George Motoi mi-a mai fãcut o surprizã plãcutã ºi de 8 martie, tot cu trupa de la Brãila, la Bulandra de data asta, unde au adus „Gaiþele”, în regia aceluiaºi artist, George Motoi.

      Venise însã timpul ºi materialului mult aºteptat. Într-o zi rece de sfârºit de martie, ploaia îºi fãcea de cap prin Bucureºti, iar eu cu George Motoi vorbeam în regrupare despre problemele teatrului ºi filmului românesc. Era luni, o zi de relache.

De vorbã cu George Motoi într-o zi de relache –

Motto: „Adevãrata mãreþie este independentã, plãcutã, familiarã; ea se lasã atinsã ºi nu pierde nimic din valoare-i, privitã de aproape”

                                          La Bruyere

      ªtim atât de puþin sau ne este îngãduit atât de puþin sã pãtrundem în viaþa ºi gândurile care alcãtuiesc o fiinþã excepþionalã.

      Îl vedem pe scenã sau într-un film, trece uneori pe lângã noi, dar universul sãu spiritual nu-l putem surprinde decât fragmentar.

      Stau acum de vorbã cu actorul de mare talent George Motoi. Încep sã-i cunoscu gândurile, viziunile asupra lumii ºi a artei ºi, uºor-uºor, adevãrata sa fiinþã îmi apare la fel de delicatã ºi plinã de farmec ca ºi prezenþa sa pe scenã.

Reporter: Ce mai faceþi, domnule George Motoi?

George Motoi: Sunt dupã o premierã epuizantã ca efort ºi simt acel „gol” care se instaleazã în artist dupã un asemenea volum de muncã, iar acum – sigur cã nu mai avem repetiþii zilnice sau chiar de douã ori pe zi – dar aºteptãm de fiecare datã cu emoþie reprezentaþiile pentru care ne concentrãm, ca sã putem depãºi, poate, la întâlnirea cu publicul, nivelul atins de-a lungul unei perioade de pregãtire – mã refer la Macbett – care a fost deosebit de interesantã. În rest, mã confrunt cu un peisaj cultural-artistic care pune pe gânduri, care ºi îngrijoreazã ºi arareori gãseºti satisfacþia evenimentului de culturã ºi artã, a evenimentului autentic. Deºi avem valori incontestabile, deºi afiºele teatrelor conþin promisiuni, totuºi peisajul general, mie personal, nu-mi lasã o impresie prea bunã. ªi adesea mã întreb de ce? Cred cã nu ar trebui, de pildã, sã existe spectacole care nu respectã o anumitã rigoare esteticã, spectacole care alunecã teribil în obscenitate, în desuetudine, în frivolitate, ba chiar într-o vulgaritate grosolanã, care nu are nimic de-a face cu scena, cu arta teatralã. Mã întreb, de unde acest lucru? Pentru cã, dupã revoluþie, aceastã avalanºã de „urât” îngrijoreazã ºi cred cã una din cauze este o libertate prost înþeleasã a actului artistic, o ignorare a ceea ce numeam pe vremuri politicã culturalã, orientare artisticã; sunt termeni uzaþi ºi le-am zis dupã revoluþie „vocabular de lemn”, dar aceºti termeni, în esenþa lor, conþineau rigoarea, un program, conþineau frumosul, mesajul, conþineau pânã la urmã sensul de azi al culturii ºi al teatrului. Nu ºtiu ce ar trebui fãcut, nu ºtiu cine e rãspunzãtor pentru aceastã degringoladã sau de cine depinde sã se schimbe ceva. Dar ea se instaleazã îngrijorãtor ºi e pãcat, cã avem teatre ºi regizori de valoare, sã nu mai vorbim de actori...

Rep.: ªi mai riscãm ca ºi publicul sã se obiºnuiascã cu asta.

G.M.: Eu zic cã riscãm sã stricãm publicul, ceea ce este mai grav, sau sã rãspundem unor plãceri primare ale publicului. Nu mai existã acea dorinþã de a înãlþa publicul, nu de a-l educa – pentru cã publicul de teatru trebuie sã fie deja educat, sã aibã un bun simþ, lucruri care se moºtenesc. Dar teatrul poate inspira spectatorul, îl poate determina. Or, aceastã grijã a dispãrut ºi nu e bine. Eu personal sunt adeptul teatrului activ, de atitudine e prea mult spus, dar un teatru care sã surprindã problematicile cele mai acute care frãmântã spectatorul la un moment dat. Dacã acest impact nu existã, atunci teatrul devine doar artã, dar gratuitã, artã în sine. Adesea el poate fi fãcut foarte bine, dar nu are receptivitatea doritã din partea spectatorului. Am vãzut multe spectacole aºa, în genul ãsta. Nu vreau sã enumãr sau sã aduc în discuþie numele unor colegi regizori sau directori de teatru, dar dacã grija aceasta nu existã, riscãm ca teatrul sã slãbeascã, sã fie ignorat, dispreþuit, sã nu mai aibã profunzime. Trebuie ca cineva sã adune aceste lucruri, sã construiascã iar un program estetic al teatrelor. Atâta timp cât avem valori, pasul e uºor de fãcut. Trebuie doar voinþã ºi o anume responsabilitate a fiecãruia dintre noi, dar mai ales a acelor care conduc destinele culturii ºi ale teatrelor. Sigur cã teatrul trebuie deschis inovaþiei, trebuie sã lupte cu tot ce a acumulat pentru a se înnoi permanent, dar trebuie sã existe o mãsurã în toate. Chiar dacã unii cred cã au descoperit ceva nou, ceva extraordinar, de fapt nu au descoperit nimic, pentru cã în istoria îndelungatã a teatrului, totul s-a experimentat. Experimentul are avantajul de a împrospãta, dar are ºi dezavantajul de a introduce mutaþii nefericite, ºi acesta e fenomenul care se petrece în peisajul teatral românesc. Ne confruntãm, de asemenea, cu foarte multe televiziuni, ce prezintã pe o mulþime de canale o invazie a filmului american, care pe mine nu mã satisface absolut deloc. E o invazie de prostituþie cinematograficã în care, în afarã de crime, sex, droguri, pistoale ºi cascadorii, nu vãd altceva. Rar am întâlnit un film bun, care sã-mi satisfacã cerinþele ºi nevoia de film autentic. Toate sunt pe acelaºi ºablon ºi, ceea ce e mai grav, e cã au influenþã mai ales asupra tineretului care ºi aºa, dupã atâþia ani, e debusolat, mai cu seamã acum, în acest deceniu de cãutãri postdecembriste. ªi nu înþeleg de ce existã în om o înclinaþie, poate, de a împrumuta numai ce este rãu. Se pare cã Satana lucreazã serios asupra noastrã. ªi pentru toate astea ar trebui sã poarte cineva rãspunderea.

Rep.: Ar putea publicul riposta cumva?

G.M.: Publicul merge, vede, iar dacã ar spune „nu-mi place” e condamnat sã vadã acelaºi lucru. ªi cui sã se plângã? Publicul discutã, ba chiar se ºi plânge, dar numai atât. Altcineva ar trebui sã acþioneze ºi sã dea publicului ceea ce el are nevoie. Dacã vrem sã avem un tineret sãnãtos, care sã facã ceva bun cu societatea asta, trebuie avutã ºi aceastã grijã. Dar la noi, se aduc din Vest toate poveºtile acelea deºãnþate, pentru sunt mai ieftine sub aspect comercial. Aspectul ãsta comercial ne va îngropa pe toþi. A fi comercial este o calitate, nu un scop în sine, sã facem orice numai ca sã scoate niºte bani ºi mai departe nu ne mai intereseazã! Nu mai vorbesc de toate aceste emisiuni de prost gust, aºa-numite „de umor” sau de jocurile astea de Bingo, care ne-a sufocat ºi care ocupã ore ºi ore pentru o tragere la sorþi care s-ar face rapid, fãrã a transforma ºi asta în spectacol, o caricaturã de spectacol cu fel de fel de fetiþe, care unele sunt frumuºele, dar nu au ce cãuta acolo. Este un dezmãþ general acceptat, întreþinut ºi chiar dezvoltat. Pe de altã parte, înþeleg cã þara trece prin momente grele, prin bugete de austeritate, fãrã a gãsi soluþii pentru a ieºi din impas. Ni se cere mereu sã ne sacrificãm. Pânã când? Pânã vom dispãrea probabil. Este o ruºine sã te tot gândeºti dacã îþi ajung banii pentru chirie, pentru întreþinere, dar oare mai rãmân sã ºi mãnânci ceva sau pentru o pereche de pantofi?! Întrebãri care macinã ºi distrug omul, pânã la urmã. Este un „pressing” al sãrãciei care mã îngrijoreazã. Ar trebui sã se scrie texte inspirate din situaþia actualã, este un material de dramaturgie care ar trebuie exploatat. Teatrul trebuie sã fie actual, cu texte scrise acum. Nu ne putem permite sã introducem în textul clasic elemente actuale. Nu putem decât sã facem cel mult o aluzie la prezent.

Rep.: Unde simþiþi cã aveþi o zonã mai largã de exprimare, pe scenã, în film sau ca regizor?

G.M.: Libertatea totalã de exprimare o am atunci când fac un spectacol, pentru cã atunci mã simt în largul meu, responsabil pentru actul pe care îl fac ºi nu depind de nimeni. Mã gândesc bine la piesa pe care o aleg, cum o sã o fac, ºi mã simt atunci în plenitudinea voinþei mele intelectuale. În cinematograf(ie) depinzi de foarte multe lucruri: de scenariu, de regizor, de tehnica cinematograficã, de cadrul de filmare, dar ºi acolo ai o oarecare libertate de exprimare care þine de talentul tãu, de combustia ta interioarã, de rolul pe care îl abordezi, ca ºi în teatru.

Rep.: Oare nu cumva starea de spirit este mai puternicã pe scenã, cu publicul alãturi, decât în faþa camerelor de filmat?

G.M.: Da, dar elaborarea creeazã stare de spirit. Pentru cã în camera de luat vederi eu vãd o mie de spectatori ori un popor întrege. La actorii de film se creeazã un anumit reflex. Camera reprezintã partenerul ºi atunci ai aceeaºi senzaþie pe care o ai pe scenã. În film nu poþi avea continuitatea pe care o ai la teatru. De aceea, ca sã poþi aborda un rol în film, îþi trebuie foarte multã pregãtire, un studiu special al rolului. Ca sã filmezi astãzi un cadru de la final, mâine unul de la începutul filmului ºi apoi altul de pe la mijloc, trebuie sã cunoºti foarte bine demersul dramaturgic, regizoral ºi actoricesc. Trebuie studiu ºi muncã pe care un actor de film le face. Eu nu m-am dus la nici o filmare nepregãtit. Cunoºteam totul perfect. Vorbesc de filmele mari, care m-au consacrat ºi care mi-au adus atâtea premii.

Rep.: ªi totuºi, la filmare nu vã lipseºte acel final fierbinte, aplauzele?

G.M.: Aveþi dreptate, dar camera are un bâzâit specific, foarte discret, care îi dã actorului o stare extraordinarã. ªi atunci când el nu se întrerupe ºi regizorul nu spune „stop”, ai senzaþia cã eºti acceptat ºi de partea cealaltã. La teatru ai structuri de public foarte diferite ºi nici nu ºtii de care trebuie sã þii cont. Ca sã depãºeºti anumite cerinþe, trebuie sã ai puterea de a capta sala, care e alta de fiecare datã. Nu sunt douã reprezentaþii la fel. Depinde ºi de starea actorului ºi de public sã se întâmple acel ceva. E un mister undeva. Se creeazã o legãturã cu publicul, care este un partener autentic. El reacþioneazã la ceea ce asistã ºi reacþia se transmite la mine pe scenã.

Rep.: Se simte?

G.M.: Sigur cã se simte ºi e extraordinar, extraordinar.

Rep.: Dar ca regizor, cum simþiþi aceastã colaborare cu sala?

G.M.: Simþi prin cursul spectacolului. Un regizor adevãrat preconizeazã aceastã reacþie. Trebuie sã-ºi cunoascã foarte bine publicul, sã-i dea cât, când ºi ceea ce îi trebuie publicului.

Rep.: ªi mai ales, sã ºtie sã-i aleagã pe cei care îl reprezintã în faþa publicului, sã-ºi aleagã bine distribuþia.

G.M.: Actul distribuþiei este foarte greu. Trebuie sã cunoºti foarte bine tipologia, sã alegi actorii cu acea mobilitate interioarã care sã rãspundã cerinþelor tale în conturarea caracteristicilor personajelor, a unor conflicte, unor confruntãri de idei. A intui, ca regizor, personalitatea unui actor într-un rol, este un lucru de mare rafinament. Îmi place foarte mult sã lucrez cu oameni tineri, la care pot simþi un anumit puls, pe care eu îl pot pierde uneori, din cauza rutinei, a prea multor experienþe, ori din cauza vârstei, iar ei pot fi un control. Dar ºi tinerii pot învãþa enorm din experienþa mea. Se creeazã un fluid teribil de interesant între generaþii. Eu caut fluidul acesta ºi îl întreþin ºi am întâlnit tineri care au rãspuns la aceasta, iar lucrurile au mers extraordinar.

Rep.: Planuri de viitor?

G.M.: Sunt douã texte pe care îmi doresc sã le pot realiza. Nu vã spun numele, dintr-o superstiþie, dar fiþi sigurã cã ele corespund rigorilor de care vorbeam la început. Aºtept doar prilejul. Sã vedem unde, când ºi cu cine. Nu este simplu. Sper sã-mi ajute Dumnezeu sã gãsesc climatul propice, sã pot face aceste douã spectacole. Teatrele au probleme financiare, iar un spectacol, dacã nu-þi gãseºti un sponsor, e greu de realizat doar din bugetele teatrelor. Acum depinde ºi de întâmplare. Cu domnul Bratu, pe care l-aþi cunoscut, m-am întâlnit întâmplãtor ºi mi-a adus cele douã spectacole din provincie pe care le-aþi vãzut. S-a întâmplat. Se mai ivesc astfel de ocazii. Le aºteptãm.

      De câte ori am stat de vorbã cu George Motoi, m-au impresionat plãcut sensibilitatea ºi rafinamentul ce îl caracterizeazã ºi asta se simte pânã ºi în felul în care vorbeºte, în tonalitãþile ºi timbrul plãcut al vocii. ªi, de fiecare datã, mi-am dorit sã mai existe ºi o „datã viitoare”. Vã promit cã va mai fi o „datã viitoare” ºi pentru dumneavoastrã.

      Vom mai elabora un material interesant, George Motoi ºi cu mine, imediat dupã Paºte, tot într-o zi de relache, undeva pe treptele Naþionalului în foaier, pentru cã în restul sãlilor se zugrãvea. ªi iarãºi, ca doi trubaduri, cântam serenade teatrului ºi ºcolii româneºti de teatru.

      Eram supãraþi rãu pe vremuri ºi pe prostie.

      ªi am hotãrât noi atunci cã ar fi bine sã se facã ºcoalã de teatru la Naþional. ªi cine ºtie?! Poate cã se va face...

*

* *

      La „Toujour l’amour” trebuia sã merg cu Lelia dar ea nu a putut ajunge, aºa cã m-am bucurat singurã de frumuseþea de pe scenã.

      Doi tineri frumoºi ºi talentaþi, Carmen Ungureanu ºi Dan Puric, ne spun poveºti de iubire în pas de dans, la Sala Atelier. ªi o fac atât de frumos, încât, dupã ce se terminã regalul, îþi pare rãu cã trebuie sã te întorci acasã.

      Puteam sã nu scriu despre asta?!

DACÃ DRAGOSTE NU E, NIMIC NU E

Motto: „Îmi învãþam cuvintele sã iubeascã,

      Le arãtam inima,

      ªi nu mã lãsam pânã când silabele lor

      Nu începeau sã batã”.

                              Nichita Stãnescu – Ars poetica

      Încã din antichitate dansul a reprezentat viaþa. La început era o manifestare ritualã în cadrul magiei animiste, o formã primarã de religie ºi de cult. În vechiul Egipt, începând cu invocarea forþelor supranaturale pânã la ceremoniile funerare, dansul s-a transformat treptat în spectacol, depinzând de un scenariu. Exemple avem. „Textele sarcofagelor”, datând din 2250-1780 î.Hr. Cele mai reprezentative sunt, însã, serbãrile organizate de greci în cinstea zeului Dionysos, „Dionisiile” cum se mai numesc, în care dansul trebuia sã exprime personalitatea zeului. Principala manifestare a acestora era „Comos”-ul, un banchet la care se cânta ºi se dansa, cu variaþii de tonalitate ºi temperament, ajungându-se la orgii generale. Acest cult a pãtruns pânã la noi, odatã cu înfiinþarea coloniilor greceºti la Marea Neagrã, primele dovezi existând la Histria, din sec. III î. Hr.

      Folclorul românesc cuprinde la rându-i dansuri rituale cu caracter magic sau religios, cum ar fi Vicleimul, Paparudele, Brezaia, Cãluºul etc.

      Cam de prin sec. V î. Hr. se cunoaºte ºi pantomima, originarã la greci, perfecþionatã la romani ºi care este o reprezentare prin gesturi ºi atitudine a unei acþiuni, înlocuind textul vorbit. Hegel considerã pantomima ca „singurul element care poate ridica dansul în domeniul liber al artei” („Despre artã ºi poezie”).

      De aici pânã la dansul cult, la baletul clasic ºi dansul modern, a mai trecut ceva vreme. Dansul este, dupã pãrerea mea, simbolul graþiei în artã, un mod special de a exprima, prin gest ºi miºcare, sentimentul omenesc.

      ªi tot de la facerea lumii existã ºi iubirea, dintotdeauna, toujorus l’amour.

      Eram pregãtitã, când am venit sã vãd spectacolul cu „Toujours l’amour” la sala Atelier a Teatrului Naþional Bucureºti, ºtiam cã va fi aºa, ºtiam cã Dan Puric, ca de fiecare datã, va oferi publicului ceva admirabil. Un sentiment de subtilã surprizã s-a nãscut când am vãzut cum Carmen Ungureanu, alãturi de soþul ºi partenerul sãu, dã, în fiecare moment, câte un accent întregitor de frumuseþe.

      E adevãrat cã frumuseþea trebuie mai întâi simþitã ºi abia dupã aceea poþi încerca sã o explici.

      În „Toujours l’amour”, frumuseþea temei ºi sensibilitatea execuþiei sugereazã mereu acelaºi lucru: talent ºi pasiune deopotrivã.

      Iubirea este un subiect care se preteazã la orice alcãtuire. Dar aici, nu cred cã este vorba de „ce” ci de „cum” se deruleazã aceastã poveste pe scenã.

      În primul rând, totul începe dupã ce s-au stins complet luminile. Deschizi apoi o „uºã” ºi, iatã-te, ca într-un vis, într-o altã dimensiune, unde, sub o luminã caldã, douã rândunele îºi „ciripesc” de dragoste.

      Spectacolul este, de fapt, un poem frumos ºi simplu, despre iubire.

Dan Puric: Iubirea este singura sursã care ne defineºte. Ortega Y gasset José spunea cã „pentru a iubi îþi trebuie talent”. Dacã ar exista ºcoli de suflet, atunci oamenii nu ar face anumite lucruri niciodatã, de când se nasc ºi pânã mor. Asta e, însã, istoria umanitãþii: în limitã, nu în spirit. Spiritul a luat-o întotdeauna împotrivã”.

      ªi iatã-l pe Dan Puric dovedind, prin ceea ce a realizat aici, superioritatea spiritului.

      O mirare de vis împrãºtie ceaþa lãsatã pe marginea lucrurilor, din indiferenþa naturii ºi obiºnuinþa omului.

      Prin dragoste, ca într-o renaºtere, facem cunoºtinþã cu noi înºine pentru întâia oarã ºi începem sã pãtrundem, alãturi de Dan ºi Carmen, într-o stare inocentã de fericire.

      Cei doi eroi ai poveºtii noastre ne poartã prin lume cu iubirea de mânã, într-o retrospectivã intimã, în sunetul muzicii ºi în paºi de dans.

      Existã, oare, vreo altã modalitate prin care sã gãsim o asemenea bogãþie de gesturi ºi miºcare ale corpului omenesc, decât prin dans? Dansul în doi, între parteneri, prin care comunicã unul cu altul, în întregul aceleiaºi unduiri.

      Sunt în acest spectacol secvenþe de intens lirism care învãluie personajele într-un fel de halou, dar sunt ºi pasaje cu ritm de jocuri de artificii, în care mãiestria interpreþilor este la cota cea mai înaltã, ca ºi momentele de pantomimã, superb realizate.

      Deºi sunt scene fãrã conversaþie, atmosfera creatã de Dan ºi Carmen este lejerã, relaxatã, o ambianþã caldã, o relaþie de înþelegere ºi simpatie care se naºte între cei de pe scenã ºi publicul spectator, încântat de dans dar ºi de umorul fin al celor doi protagoniºti.

      O esteticã profund originalã gãsim aici, un fel de sculpturã în miºcare armonioasã, ceva greu de exprimat în cuvinte, care te lasã ameþit ºi fermecat. Cum fermecatã am rãmas la povestea realizãrii acestui spectacol de zile mari. O poveste de iubire pe care mi-a spus-o Dan Puric. Era acum vreo patru ani. Exersa pentru „One man show”, iar Carmen, puþin abãtutã, puþin dezamãgitã la vremea aceea, stãtea pe lângã soþul ei, privindu-l la repetiþii. Într-o zi Dan i-a propus sã danseze cu el. Uºor-uºor, s-a nãscut ideea acestui spectacol de cuplu. Nu a fost ceva continuu, ca „un fir roºu”. Nu ºtiu nici ei cum ºi ce va fi. Cu timpul, lucrurile s-au aºezat ºi a ieºit ceea ce vedem acum. O datã cu acest spectacol s-a schimbat ºi starea de spirit încercatã de Carmen, care, cu ajutorul „tiranic” al soþului ei, ºi-a recãpãtat încrederea ºi siguranþa. Au muncit mult ºi muncesc în continuare. I-am vãzut venind de la scenã la cabinã, dupã repetiþii, scãldaþi în sudoare. Îl vãd pe Dan Puric exersând în orice moment liber pe care îl are, indiferent de piesa în care joacã. Are o putere de muncã inepuizabilã. Se vãd ºi rezultatele: momente superbe de emoþie, frumuseþe ºi adevãr, exprimate de Dan Puric ºi frumoasa lui partenerã.

      Carmen Ungureanu este seducãtoare. Are, pe lângã talent, un anumit tip de frumuseþe, purã ºi gravã, ºi un surâs care aº spune cã este unul din personajele poveºtii. Îl priveºte pe partenerul sãu în ochi ºi atunci totul palpitã, cele mai mici fibre de pe chipul ei se animã, e ca o floare care tresare la cea mai micã adiere.

      Pe de altã parte, Dan Puric are în el ceva fantastic, o forþã care contamineazã ºi care ne obligã sã descoperim esenþa însãºi a gestului. Are darul de a crea efect estetic, fãrã a-ºi falsifica personalitatea. Privindu-l dansând, cu acel calm, cu acea distincþie supremã pe faþã, mã gândesc cã l-aº putea numi „un nobil prinþ” al dansului, alãturi de prinþesa sa.

      Dupã ce ultimele aplauze s-au stins ºi am început sã aud zumzetul acela care face trecerea la lucrurile obiºnuite, mi-a venit în minte Baudelaire, care, într-un moment asemãnãtor de trecere de la vis la realitate scria:

      „Redeschizându-mi ochii plini de jar,

      Am vãzut oroarea în jurul meu.

      ªi simþeam atunci, când mã retrãgeam

      În propriul meu suflet, durerea grijilor blestemate”.

      Voi mai avea ocazia sã mã uimesc de frumuseþe alãturi de Dan ºi de Carmen. Acum însã sunt la etajul patru cu Gelu Colceag. În sfârºit l-am prins liber ºi nu am altceva de fãcut decât sã-l ascult.

      ªtiam despre Gelu Colceag numai lucruri bune. Bine, fiind director la Naþional, mai cãpãta ºi câte o înjurãturã printre dinþi, fãrã sã audã.

      În schimb, toatã lumea, începând cu recuzita ºi terminând cu maestrul de lumini ºi cu eroul principal, era încântaþi sã facã o piesã cu Gelu Colceag. „ªtie ce sã cearã, munceºte cot la cot cu noi, este extraordinar”, spune toatã lumea.

      Vorbind cu el, am descoperit un om de caracter, o personalitate deosebitã. Un artist de excepþie, care are ºi expresie ºi mijloacele pentru a realiza valori. ªi Gelu Colceag asta face de o viaþã.

„Întotdeauna în ceea ce fac am perspectiva întregului”

·                                 interviu cu Directorul artistic al Teatrului Naþional Bucureºti,

actorul ºi regizorul Gelu Colceag –

Motto: „Deºi pot înverzi aceastã iarbã uscatã

      Fãrã sã am nevoie de verde, (...)

      Deliberat, mã adaug vouã, egalilor mei,

      Slujind adevãrul.”

                              Nichita Stãnescu

      Iatã-mã în biroul de la etajul patru al Teatrului Naþional, între douã repetiþii, stând de vorbã cu directorul artistic Gelu Colceag.

      Actor ºi regizor, Gelu Colceag confirmã, ºi ca om, întru totul, gândurile care s-au nãscut urmãrind spectacolele sale. Te impresioneazã plãcut încã de la început, prin modul civilizat de a fi, un anumit gen de discreþie politicoasã, apoi, un limbaj firesc al unei persoane cultivate ºi educate, cu un caracter ferm. Adânc cunoscãtor al oamenilor, Gelu Colceag este devotat frumosului ºi valorilor umane.

Reporter: Cum a fost începutul în ale teatrului?

Gelu Colceag: Ne întoarcem în negura timpului, Cred cã aveam 7-8 ani, când am dat prima oarã cu nasul de chestia asta de care n-am mai scãpat. Am fost selectat pentru o emisiune de teatru radiofonic pentru copii, dupã care, mulþi ani, am rãmas în acea echipã. La televiziune am jucat vreo 2-3 ani, în emisiuni pentru copii, pe urmã, la Palatul Pionierilor am început sã fac teatru la cercul de teatru. În teatrul profesionist am debutat pe la zece ani, într-un spectacol în regia lui Pintilie, la Teatrul Bulandra, Municipal pe vremea aceea, în „Cezar ºi Cleopatra”; la Bulandra am jucat încã un spectacol tot al lui Pintilie. Am debutat cu un regizor mare ºi asta mã onoreazã. Am mai jucat la Nottara, iar în liceu, am jucat în filmul lui Mureºan: „Rãscoala”. Am dat la facultate ºi de aici am început...

Rep.: Cu regia cum a fost?

G.C.: Mã bãtea pe mine gândul cu regia de când eram student la „arta actorului”, nu am avut curaj, mi-a fost fricã ºi rãu am fãcut. Dacã aº fi avut pe cineva sã mã sfãtuiascã, cum fac eu acum cu cei tineri, poate cã aº fi intrat mult mai devreme ºi mult mai bine în regie ºi cred cã aº fi fost în alt punct acum. Abia prin anii ’80 am fãcut cursuri postuniversitare de regie. A fost greu, m-am luptat cu o prejudecatã pe care eu o consider nefondatã, cum cã dacã eºti actor, nu poþi fi foarte bun regizor. Eu nu cred asta, ºi un exemplu notoriu este Liviu Ciulei. Mie mi-a folosit foarte mult cã am fost actor ºi îmi foloseºte în continuare. Dar, ca sã ºterg aceastã etichetã, care foarte greu mi s-a dezlipit de pe frunte, a trebuit la un moment dat chiar sã mã las de actorie. Am revenit acum, cred însã cã e absolut întâmplãtor, nu vreau sã recidivez pentru cã mã simt foarte bine ca regizor ºi cred cã mã reprezintã mult mai bine aceastã ipostazã. Poate cã din cauza structurii mele. Sunt nãscut în zodia „taurului” ºi sunt ca un „bou”, referindu-mã la capacitatea de muncã. Întotdeauna, în ceea ce fac, am perspectiva întregului. A fi regizor presupune ºi acest lucru, de a te înhãma la o muncã, de a avea responsabilitatea deplinã a acelei munci ºi de a o duce la bun sfârºit. Aceastã coordonatã a mea, pe care o am în gene, devine un atu pentru regizor, de a duce munca la bun sfârºit, de a conduce oamenii. Apoi, regia mã reprezintã ºi ca exprimare, ca mijloace. E o modalitate de cercetare, de autodescoperire. Cu ocazia asta cercetez lumea, mã descopãr pe mine ºi pe ceilalþi. Evoluez ºi reflectez asupra sensului existenþei prin intermediul regiei. Ca actor, lucrurile sunt puþin mai limitate. În orice caz nu e vorba de un întreg ci doar de o parte. ªi pentru cã structura mea era asta, vedeam pãdurea în loc sã vãd copacii, iar treaba mea era sã vãd atunci copacii ºi din cauza asta cred, nici nu fãceam bine actoria. Acum mi-e mai uºor, odatã ºtiind foarte distinct care sunt unghiurile de fiecare parte, actori ori regizor, mi-a fost mai simplu, cel puþin cu experienþa cu Barrymore, unde e drept cã partitura este conceputã de mine ºi, ca regizor sub ochii cãruia se naºte spectacolul ºi ajutã la asta prin intervenþiile sale, de la a sufla textul pânã la a determina destinul personajului în scena finalã.

Rep.: Vorbiþi-mi acum de trecerea de la artã la manageriat. Cum se împacã una cu alta?

G.C.: Dupã pãrerea mea, þine tot de structura mea, anumite date care m-au ajutat ºi mã ajutã sã pot face ºi acest lucru. Când am intrat prima datã în aceastã zonã, a fost la A.T.F., unde colegii mei, oameni remarcabili în teatrul românesc, au decis cã am calitãþile necesare pentru a fi decanul acestei facultãþi. Nu-mi trecuse niciodatã prin minte aºa ceva, nu a fost ceva la care sã fi aspirat nici atunci, nici acum. ªi, dupã ce am câþiva ani buni de experienþã managerialã, nici nu-mi doresc. Îþi spun sincer cã aº fi cel mai fericit dacã nu aº avea ºi asta pe cap. Dar trebuie sã-ºi asume cineva ºi acest lucru. „Dragul meu, cineva trebuie s-o facã ºi pe asta, iar dacã tu ai calitãþile ºi capacitatea de a o face, e pãcat sã nu o faci”, mi-a spus maestrul Ciulei, atunci când am fost propus decan ºi m-am dus la el. Cred cã a avut dreptate, pentru cã, deºi la un moment dat a însemnat un sacrificiu, cu timpul lucrurile au început sã meargã bine ºi în zona creativã. A venit apoi propunerea de la Teatrul Naþional, de la domnul Cojar, ºi am venit aici unde, sigur, lucrurile sunt mai complicate fie ºi numai cã aici sunt mai mulþi oameni. Dar ai ºi satisfacþii când treaba merge, ºi la T.N.B. treaba a mers. Dar eu nu vreau sã fac asta sau numai asta. E un consum mare de energie ºi chiar un efort psihic, în ultimã instanþã nerãsplãtit nici pe departe cum ar trebui ºi nu mã refer la partea materialã, ci la înþelegerea oamenilor. Ei au senzaþia cã eºti singurul rãspunzãtor de destinul lor, în mãsura în care destinul lor se intersecteazã cu managerul. ªi, cred cã acesta le poate rezolva orice problemã. Oamenii nu pot sau refuzã sã înþeleagã cã, pânã la urmã, ºi managerul este tot om ca ºi ei, numai cã are ºi aceastã responsabilitate care îl proiecteazã în cele mai infernale procese de conºtiinþã privind opþiunile sau deciziile. Iar rãsplata, din pãcate, nu numai cã nu e la nivelul eforturilor, dar uneori este nedreaptã.

Rep.: În situaþia de artist ºi manager, cine influenþeazã pe cine?

G.C.: În orice caz, nu am de gând sã fiu vreodatã în postura în care managerul sã influenþeze artistul. Nici nu vreau sã aud. Dimpotrivã, spun sincer cã sunt manager atât cât îmi permite artistul. În momentul în care am de lucru în zona creaþiei, las asta deoparte, cu orice risc. Deocamdatã, am dispoziþia sã le pot împãca pe amândouã, pentru cã am simþul responsabilitãþii, care este un blestem în momentul de faþã, ºi care mã face sã rezolv lucrurile, cu efort personal însã, pe sãnãtatea ºi nervii mei.

Rep.: Aveþi anumite criterii dupã care vã alegeþi oamenii pe scenã ºi în teatru ca instituþie?

G.C.: În zona creaþiei, important este talentul ºi modul în care „vãd” actorii într-un rol sau altul. În ceea ce priveºte colaboratorii, sunt oameni care corespund aceloraºi criterii ca ºi în zona managerialã. Îmi place sã lucrez cu oameni responsabili, riguroºi, sinceri. Iar sinceritatea implicã ºi loialitate. Eu sunt loial faþã de echipa cu care lucrez ºi în orice situaþie sunt foarte sincer, asta implicând ºi divergenþe de opinii, controverse. Dar se pot rezolva fãrã probleme când existã încredere, când nu sunt suspiciuni ºi oamenii nu sunt duplicitari. Detest duplicitatea, care, dupã mine, este semnul oamenilor mediocri.

Rep.: Cum vedeþi relaþia cu publicul spectator, credeþi în aceastã relaþie?

G.C.: Nu numai cã eu cred în asta, dar sunt un pasionat de psihologia receptãrii. Fac spectacole pentru public. Este extrem de fascinant sã poþi „manipula” publicul. Sã-l fac sã priveascã unde vreau eu, sã simtã ce vreau eu sã simtã, sã înþeleagã ce îi propun eu. Prin cuvântul „eu”, înþeleg echipa, nu e vorba doar de mine, ci, începând cu dramaturgul, terminând cu mine, ºi, fireºte, toþi ceilalþi, eu reprezentând echipa, prin intermediul actorilor de fapt, ei sunt cei care intrã în relaþia directã cu publicul. Fãrã public, teatrul nu poate exista. Este una din formele de artã în care publicul este la fel cu cei de pe scenã.

Rep.: Cât de necesarã credeþi cã este critica – stricto senso – în cronicile de teatru sau în reportaje, articole?

G.C.: Critica este necesarã pentru creatori, cu condiþia sã fie constructivã. Sã ne imaginãm o salã impresionatã plãcut de un spectacol, un public care se manifestã în acest sens, aplaudând, mulþumind celor de pe scenã pentru emoþiile ºi plãcerea pe care le-a trãit. Spectatorul trãieºte o experienþã unicã, dacã pe scenã este ceva bine fãcut. În momentul în care în salã existã un cronicar, un consemnatar al fenomenului, ºi din pãcate la spectacolele mele existã în proporþii îngrijorãtoare, ceea ce mã face sã cred fie cã nu avem un limbaj comun, fie cã suntem diferiþi ca simplitate sau sofisticare, ori chiar nu au instrumentul necesar ºi dacã nu îl au, ar trebui sã se uite mãcar la reacþia publicului, un astfel de consemnatar o poate face fie din rea intenþie, fie din lipsã de profesionalism, ºi la spectacolele mele o fac, total nedrept ºi destructiv. Atunci când critica este la obiect ºi argumentatã, nici nu te poþi supãra. Problema e felul în care se face; doar acolo unde lucrurile sunt grave, pot fi de acord cu o criticã durã. Scopul nostru e sã aducem publicul la teatru, nu sã-l îndepãrtãm. Au criterii diletante ori determinate de interese. ªi e grav pentru tânãra generaþie, care la un moment dat nu mai înþelege nimic. Mia degrabã aº merge pe ideea sã nu se consemneze dacã e ceva care nu meritã, decât sã aparã articole ºi cronici în care oameni de teatru, care au pus suflet, au avut ceva de spus, sunt judecaþi în mod jignitor, cu aprecieri legate de persoana lor, apropo de spectacolul respectiv, fãrã nici o legãturã cu asta. Adevãrul e cã în presa de specialitate ca ºi în toatã presa, sunt ºi mulþi nechemaþi. Îmi pare rãu, dar fiind foarte sincer, trebuie sã o spun. Marea dramã este cã teatrul este o operã efemerã. Spectacolul nu rãmâne, e drept cã acum poate fi fixat pe suport magnetic, dar asta nu e de ajuns. Spectacolul de teatru e o experienþã unicã, ea trebuie trãitã atunci, în acea searã. Din pãcate, el rãmâne consemnat pentru posteritate prin astfel de cronici. Tot dau exemplu cu fetiþa mea, care are cinci ani ºi jumãtate, ºi atunci când va creºte ºi va dori sã afle ce a fãcut tatãl ei, va citi într-o colecþie de ziare, într-o bibliotecã, astfel de articole ºi se va îngrozi. Iar eu nu cred cã ãsta e adevãrul. Adevãrul pe care nu eu îl hotãrãsc, ci publicul. Din pãcate, acest sistem de impunere a unor criterii, absolut aleatorii, funcþioneazã ºi mai flagrant în privinþa juriilor ºi tipurilor de selecþie pentru diversele manifestãri teatrale. Nu este normal ca la nivel naþional sã decidã unul sau trei oameni. Rezultatul este cã, de fiecare datã, cei nominalizaþi sunt aceiaºi. Pânã la urmã, satisfacþia este în relaþia cu publicul, pentru care de fapt fac spectacolele, iar spectacolele mele, cu mici excepþii, s-au jucat ani de zile.

Rep.: Ceva planuri de viitor?

G.C.: În momentul de faþã repet „Cadavrul viu” de Tolstoi, sunt în plin lucru, cu o distribuþie importantã, în rolul principal este Ovidiu Iuliu Moldovan. ªi mizez pe acest spectacol chiar pentru cariera mea. Mi se pare un spectacol foarte important, care se face la Sala Mare. Lucrez cu un grup de actori, care mi-au trecut cu toþii prin mânã, constituiþi în grupul „Vouã”, la un contract de divertisment cu Antena 1. ªi intru într-o zonã tentantã, în care aº dori sã lucrez mai departe, e vorba de televiziune, care e de fapt pasul cãtre film. Învãþ ºi eu cu ocazia asta acest lucru. ªi deocamdatã nu am alte planuri de viitor. Am pentru toamnã niºte oferte, sã vedem pentru care voi opta.

      Premiera cu „Cadavrul viu” a avut loc în anul urmãtor. O singurã modificare în proiect: Gelu Colceag l-a numit în rolul principal, rolul lui Fedea, pe Mircea Rusu. Fericitã alegere.

      ªi dacã tot am vorbit de Gelu Colceag, trebuie sã spun cã Roxana, soþia ºi colaboratoarea sa, este persoana cu care se completeazã perfect.

      Îmi face mare plãcere de câte ori o întâlnesc.

      Þin minte cã venea la soþul ei ºi aºtepta la rând, în antecamerã, sã-l poatã vedea la el în birou.

      Miºcarea scenicã ºi coregrafia spectacolelor lui Gelu, Roxana le realizeazã.

      Am vãzut-o lucrând, dar am vãzut-o ºi emoþionatã în seara premierei, rugându-se pentru succesul spectacolului.

      Þin minte cã la premiera cu „Cadavrul viu”, intrase în panicã. În prima parte, toatã lumea avea probleme digestive. Chiar ºi copilul. Roxana era speriatã. S-a rugat mult. Am fãcut ºi eu acelaºi lucru. De la pauzã, lucrurile s-au schimbat. „Cadavrul viu” a bãtu recordul la aplauze.

UN SPECTACOL DE MARE ÞINUTÃ ARTISTICÃ

Motto: „Sã mori? Sã dormi.”

                        Hamlet – Shakespeare.

      Dupã marele succes cu „Barrymore”, Gelu Colceag iese din nou la rampã cu spectacolul „Cadavrul viu” de L. N. Tolstoi, a cãrei premierã a avut loc miercuri, 4 aprilie 2001, la Sala Mare a Teatrului Naþional Bucureºti.

      Ca ºi „Puterea Întunericului”, „Cadavrul Viu” a fost creat de Lev Nicolaevici Tolstoi (1828-1910) cãtre sfârºitul vieþii, într-o perioadã de frãmântãri existenþiale cu nuanþe mistice.

      Drama lui Protasov se petrece pe frontul dezintegrãrii morale a eroului într-un mediu în care îºi pierde, puþin câte puþin, reperele. Viaþã ºi moarte, moarte ºi viaþã, moarte... sunt elementele esenþiale în desfãºurarea destinului lui Fedea, care, dupã ce trãieºte un timp ca un mort viu, se sinucide, punând astfel, capãt îndoielilor.

      Gelu Colceag a intuit perfect sugestia autorului, ºi ca atare, introduce în montarea sa elemente din toatã opera lui Tolstoi, pentru cã „Protasov este omniprezent în vasta operã a lui Tolstoi. Poate cã Protasov est însuºi Tolstoi”, spune regizorul.

      Rezultatul este un spectacol de înaltã þinutã artisticã, realizat cu un profesionalism pentru care Gelu Colceag deþine toate atuurile, posedând ºi exprimarea ºi mijloacele.

      Tragedia lui Protasov se deruleazã impresionant în interpretarea de excepþie a lui Mircea Rusu. Fiecare replicã, fiecare gest, naºte un torent de pasiuni pe toatã durata desfãºurãrii itinerarului ambiguu al destinului lui Fedea. Mircea Ruse desãvârºeºte hotãrârea finalã a eroului, gestul suprem, sinuciderea, lãsând cu adevãrat un gust amar. Delicateþea personajului Viktor Kaienin, lupta sufleteascã între prietenie ºi dragoste, durerea de a se transforma în cãlãu, spiritual, desigur, sunt redate cu profunzime de Marius Bodochi.

      O adevãratã plãcere, prezenþa în distribuþie a Simonei Bondoc, care împreunã cu umorul lui Alexandru Bindea, cu fragilitatea Danie Mãgdici, cu pitorescul Ilenei Iordache ºi al lui Mihai Preºa, cu rãbufnirea în cântec ºi dans a talentatei Maria Buzã, traduce perfect atmosfera unei lumi cu probleme serioase, în care se petrece teribila tragedie a acestei familii.

      Un rol deosebit de interesant ca simbolisticã este cel al lui Stahovici, potul, care reprezintã o adevãratã lecþie de viaþã.

      Interpretarea excepþionalã a lui Gavrilã Pãtru, scoate în evidenþã acest personaj, care altfel, poate ar fi trecut neobservat. O adevãratã revelaþie, talentata studentã la UATC, Maria Popistaºu în rolul „Saºa”.

      Piesele de rezistenþã din acest spectacol sunt Mircea Albulescu ºi Ilinca Tomoroveanu.

      Interesantã, chiar suprinzãtoare, schimbarea de registru a lui Marius Florea Vizante în rolul Procurorului, care îmbinã fericit momentele grave cu tonuri ironice. Aceeaºi þinutã o are ºi Alexandru Hasnaº în rolul Judecãtorului.

      Marea senzaþie, însã, în aceastã montare, este corul þiganilor. În muzica ºi dansul caracteristice, se aflã extazul ºi pedeapsa lui Protasov, þiganii apãrând ca un leit motiv în toate etapele destinului lui Fedea, urmãrindu-l ca un blestem.

      Corul are o companie selectã prin participarea mezzosopranei Natalia Tudose, de la Teatrul de Operetã, a grupului La Strada ºi a grupului coral Da Capo.

      Muzica lui Nicu Alifantis ºi coregrafia Roxanei Colceag, fac Corul þiganilor un personaj principal în „Cadavrul Viu” ºi nu numai o notã de culoare.

      Costumele sunt semnate Florilena Popescu Fãrcãºanu iar decorurile ªtefan Caragiu.

      Echipa tehnicã cu care a lucrat Gelu Colceag meritã toate laudele pentru seriozitatea ºi profesionalismul sãu.

      S-a muncit din greu pentru aceastã realizare. Îmi amintesc zecile de ore petrecute la repetiþii, sãptãmâni la rând, fãrã nici o zi de pauzã, cu schimbãri de ultim moment, cu fericitã inspiraþie a regizorului ori a echipei, cu mici incidente inerente unui astfel volum de muncã. Dar îmi amintesc ºi reacþia sãlii, care a adus acestui spectacol recordul la aplauze. La finalul reprezentaþiei, s-a aplaudat ºi s-a ovaþionat timp de 16 minute. „Mizez pe spectacolul cu „Cadavrul Viu” – îmi spunea cu un an în urmã Gelu Colceag – chiar pentru cariera mea”. A câºtigat.

*

* *

      20 aprilie 2000. Premierã la Atelier. Dan Puric în rolul principal din „ªi mai potoliþi-l pe Eminescu” în regia Generalului Gonþa.

      Nu am sã vã spun mai mult decât cã în aceastã searã, timp de douã ore

      Am fost în aceeaºi încãpere cu Eminescu

Motto:  „Ceea ce este unic, el însuºi

      Se doare pe sine”.

                        Nichita Stãnescu

      „În România domneºte demagogia ºi în politicã ºi în literaturã; precum omul onest rãmâne aici necunoscut în viaþa publicã, astfel, talentul adevãrat e înecat de buruiana rea a mediocritãþilor” scria Mihai Eminescu lui Iosif Vulcan în 1883. Era începutul sfârºitului. Eminescu, bolnav, sãrac ºi aproape singur avea sã porneascã spre singurul loc familiar lui, spre infinit. „Porni Luceafãrul...”. Drumul a fost anevoios ºi trist. Imaginaþia se lupta cu raþiunea. Demnitatea rãnitã ºi umilinþa îi fãcea suferinþa tot mai grea. Creºtea apãsarea asupra inimii ºi a capului. Acea inimã mare în care încãpea universul întreg. Atâta dragoste, atâta frumuseþe, dar ºi atâta durere au rupt legãturile trupului ºi au lãsat spiritul liber sã urce cãtre stele.

      S-a scris ºi se va mai scrie mult despre poetul nepereche.

      Cristian Tiberiu Popescu are la activ numeroase lucrãri despre Eminescu. Nãscut la 11 iunie 1950 la Bucureºti, a absolvit cursurile Facultãþii de Limba ºi Literatura Românã din Universitatea Bucureºti, în 1973 având lucrarea de licenþã cu titlul „Problematica visului în opera lui Eminescu”. Cristian T. Popescu este doctor în filologie din 1985, iar din 1997 este Consilier al ministrului Culturii. Piesa „ªi mai potoliþi-l pe Eminescu” este scrisã de Cristian Tiberiu Popescu în ideea de a-l prezenta pe marele poet ca esenþã, ca om, ca unicat.

      Versiunea scenicã este realizatã de autor împreunã cu Grigore Gonþa.

      Aceastã partiturã îl prezintã pe Eminescu în ipostazele cele mai dramatice ale ultimilor ani de viaþã, când poetul, obosit de viaþa tumultoasã ºi de lipsuri, este pe cale sã clacheze.

      Este, poate, imaginea cea mai realistã a „omului” Eminescu. Spectacolul este montat de regizorul Grigore Gonþa, cu talentul ºi inteligenþa pe care i le cunoaºtem, cu imaginaþie creativã ºi cu o adâncã cunoaºtere a sufletului ºi valorilor umane.

      ªi la acest spectacol-sãrbãtoare de la T.N.B., „generalul” Gonþa ºi-a scos în linia întâi „artileria grea”.

      Un adevãrat regal în care regizorul are darul de a te purta undeva, în alte vremuri, când Creangã ºi Bãdia Eminescu puneau þara la cale ºi Eminescu îl îndemna pe Bãdia Ion sã scrie.

      E greu de crezut dar astã searã (19 aprilie 2000), am fost în aceeaºi încãpere cu Eminescu.

      De cum am intrat în salã, am avut senzaþia cã pãºesc într-un sanctuar. Superbã ideea „generalului” de a monta decorul în chiar mijlocul sãlii, în care spectatorii, aºezaþi pe cele patru laturi, erau oaspeþii lui Eminescu.

      Aproape cã nu existã cuvinte care sã exprime plãcuta emoþie creatã de atmosfera aceasta caldã, intimã, care cu timpul a devenit aproape indispensabilã.

      Dintr-o datã ne-am întors în timp cu peste o sutã de ani. Totul era ca atunci. Nu lipsea nici cufãrul pe care Eminescu îl purta dupã el peste tot. Costumele, întreaga scenografie a Doinei Levinþa, care, cu gust ºi rafinament artistic, a fãcut aceastã minune, completau ºi creau aceastã ipostazã unicã.

      O distribuþie de zile mari ºi de data aceasta a fost aleasã de regizorul Gonþa.

      Dan Puric, în rolul principal, a creat cel mai adevãrat Eminescu pe care l-am vãzut vreodatã. Iluminare? Inteligenþã neobiºnuitã? Toate acestea ºi un mare talent.

      Atât de natural Eminescu, pânã la identificarea fizicã, Dan Puric face un rol de mare performanþã artisticã. Este o perioadã dramaticã în viaþa poetului. Trece prin momente psihologice pline de complexitate. Idealuri pierdute, deziluzii politice, patimã ºi suferinþã, boalã. Totul este altfel de cum ar fi vrut ºi-l doare, ºi-ºi pierde minþile, pentru cã Eminescu a obosit. Extraordinarã interpretare, fericitã alegere, mare talent!

      Veronica Micle, iubita poetului, personaj controversat prin chiar relaþiile cu Eminescu. Iubire pãtimaºã, despãrþiri violente, împãcãri, dar niciodatã cãsãtorie. Asta a fost viaþa lor. Veronica este interpretatã de Carmen Ungureanu, care dã valoare talentului de excepþie pe care îl are prin modul personal în care nuanþeazã fiecare stare a Veronicãi. Este când caldã, când pãtimaºã, blândã sau violentã, sau disperatã cã-ºi pierde iubirea, se umileºte cerând-o înapoi, devine sarcasticã ºi din nou duioasã ºi toate astea într-o singurã fiinþã, frumoasã ºi delicatã: Carmen Ungureanu.

      Gheorghe Dinicã, cu stilul sãu inconfundabil, fascineazã publicul, acaparându-l fibrã cu fibrã. În Titu Maiorescu, „titanul” este el însuºi, cu calm, cu siguranþã, cu eleganþã. Aproape cã ar fi o impietate sã mai adaug ceva.

      Pentru rolul hâtrului Creangã, nici cã se putea o mai bunã alegere: Alexandru Bindea. Cu umor ºi jovialitate, cu calmã înþelepciune, Alexandru Bindea dã viaþã unui Creangã sensibil ºi inteligent.

      Eugenia Maci, în Mite Kremnitz, cu o þinutã elegantã, este o prezenþã agreabilã care redã cu talent ºi profunzime caracteristicile unui personaj complex.

      Eugen Cristea, un actor valoros ºi simpatic, dotat cu talent din plin, susþine, alãturi de Gheorghe Dinicã, un moment de forþã în rolul lui Cantacuzino-Zizin.

      Mihai Niculescu este un Slavici sobru, redat cu seriozitate ºi profesionalism.

      Mircea Gheorghiu aduce emoþie ºi cãldurã în interpretarea nepotului lui Slavici, Ciobanul, care se devoteazã trup ºi suflet lui Eminescu.

      Mihai Cãlin, impecabil ca de obicei, este aici Iuliu Roºca. Îndrãgostit de Veronica, vine la Eminescu, nu ca la un rival, ci copleºit de personalitatea poetului. Prin talentul ºi farmecul personal, Mihai Cãlin este remarcabil în acest rol.

      Mai sunt în aceastã piesã douã personaje care pun semne de întrebare. Au existat în realitate? ªi dacã da, erau agenþi de informaþii sau am putea merge cu imaginaþia pânã acolo încât sã-i socotim ca fãcând parte din „Ordinul Templierilor”? Excepþional redate aceste personaje, dupã pãrerea mea personaje-cheie în derularea temei, de cãtre actori de mare valoare: Alfred Demetriu alternând cu Eusebiu ªtefãnescu ºi extraordinarul Constantin Dinulescu.

      O stare de emoþie îþi dã ilustraþia muzicalã realizatã de Roxana Chelaru.

      Ar mai fi încã multe lucruri de spus, dar vã las pe dumneavoastrã sã hotãrâþi cum este sã fii timp de douã ore în aceeaºi încãpere cu Eminescu.

*

* *

      În dupã amiaza aceea, Giliola mi s-a pãrut puþin tristã. Poate a fost doar o impresie.

      Am cunoscut-o pe Giliola mai întâi prin rolurile în care am vãzut-o. Toate foarte bine puse la punct. Lucrate, mai bine zis muncite, pentru cã actriþa este foarte serioasã ºi conºtientã cã fãrã muncã te poþi pierde uºor în marea asta înºelãtoare care este lumea teatrului.

      Apoi am cunoscut-o pe Giliola ca soþia lui George Motoi.

      Nu ºtiu cine ºi-a pus amprenta mai puternic asupra ei, soþul sau profesorul. Indiferent care, rezultatul este unul de admirat.

      Puþine actriþe tinere au stilul ei, felul ei de a fi, seriozitatea ei.

      Este impresionantã fata aceasta venitã la Naþional la braþul unui monstru sacru al scenei româneºti, ca partenerã de scenã ºi de viaþã, prin forþa ei, prin voinþa ºi nu în ultimul rând prin talentul ei.

„În liceu voiam sã dau la Politehnicã”

- interviu cu actriþa Giliola Brãileanu - Motoi

Motto: „Frumosul este un lucru minunat ºi straniu, pe care artistul îl plãsmuieºte din haosul lumii prin frãmântarea sufletului sãu. Iar dupã ce l-a zãmislit, nu oricui îi este dat sã-l cunoascã”.

                                          W. S. Maugham

      ªi pe scenã, ca ºi în particular, Giliola Brãileanu-Motoi are acelaºi farmec. Este uºor timidã, dar în acelaºi timp tonicã ºi independentã.

      Pe cât este de frumoasã, pe atât este de sincerã ºi deschisã. Are o anumitã forþã de atracþie care o include în topul femeilor frumoase, cochete desigur, dar a cãrei putere de seducþie þine în cea mai mare mãsurã de farmecul ei natural ºi nicidecum de artificiile unui „appeal” mai mult sau mai puþin fabricat.

      În fiecare rol Giliola este de o conºtiinciozitate rar întâlnitã, care o face demnã de admirat împreunã cu calitãþile ei profesionale, cu registrul amplu al capacitãþilor sale artistice.

      Actriþa cucereºte prin naturaleþe, nu forþeazã niciodatã ºi, în rolurile unde partitura o cere, semeþia maiestuoasã a eroinei interpretate nu contrazice cu nimic armonia liricã a sensibilitãþii sale. ªi mã gândesc acum la Vanda din „Gaiþele” ºi la Coralia din „Generaþia de sacrificiu”.

      Pe Giliola trebuie sã o vezi, numai aºa o poþi înþelege, ºi vãzând-o jucând, îþi dai seama cã meritã mult mai mult decât i s-a rezervat pânã acum.

Reporter: Cum ai început sã faci teatru?

Giliola Brãileanu-Motoi: Mi s-a întâmplat ºi mie, pe la cinci ani, ca de altfel tuturor fetiþelor când sunt mici ºi drãgãlaºe sã spun „vreau sã mã fac actriþã”. Cu timpul mi-a trecut. În liceu voiam sã dau la Politehnicã, sã devin inginerã. Pe urmã, nu ºtiu, dintr-o întâmplare, soarta, destinul, a fãcut sã particip la „Cântarea României”, cum era pe atunci, jucând într-o piesã de teatru. Eram în clasa a unsprezecea. Toatã lumea era entuziasmatã. Mi-au spus cã am talent ºi cã ar fi pãcat sã nu fac teatru. Eu am luat-o de bunã ºi m-am dus sã mã testeze totuºi cineva de specialitate. ªtii, eu am fost un copil timid. În viaþa mea nu am spus o poezie pânã în clasa a XI-a. Pe mine mama mã bãtea ca sã recit o poezie. Eram timidã ºi, în timp, s-a acumulat ceva în mine, o energie, care la un moment dat a erupt ca un vulcan. M-a testat un actor care mi-a confirmat talentul ºi m-a convins cã nu voi avea probleme la admitere. Am dat la A.T.F. Nu am intrat. Am început apoi colaborarea cu Teatrul „Maria Filotti” din Brãila. Am fost distribuitã pentru prima data la 18 ani în „Nota zero la purtare”, în rolul principal. ªI de atunci am jucat pe scena Teatrului „Maria Filotti” peste 40 de roluri ºi toate importante. Cam ãsta a fost debutul meu. Am continuat sã dau la A.T.F. Nu comentez motivele pentru care nu am intrat, ºi norocul meu a fost cã a venit George Motoi la Brãila. Din nou a lucrat destinul. George Motoi, actualul meu soþ, a înfiinþat acolo o Facultate de Teatru, am dat, am intrat ºi în anul trei ne-am transferat la Bucureºti, la „Luceafãrul”. Am avut profesori extraordinari, pe maestrul Radu Beligan, pe Grigore Gonþa, Virgil Breteþeanu, Silvia Cucu, Victor Moldovan, pe Valentin Silvestru, Dumnezeu sã-l odihneascã, deci am avut profesori de elitã. Pe urmã, în ’97 am dat licenþa la stat, am luat-o. În urmã cu un an, în ’96, am dat examenul de sfârºit de an cu „Profesorul de francezã” aici, la Naþional, unde m-a vãzut Fãnuº Neagu, i-am plãcut ºi aºa am ajuns la Bucureºti, unde m-am angajat, mulþumitã lui Fãnuº Neagu, cãruia îi voi fi recunoscãtoare toatã viaþa.

Rep.: Ai vreun model pe care þi-ar plãcea sã-l urmezi fie ca stil, fie ca valoare?

G.B.M.: Nu. Nu am modele. Cred cã fiecare actor trebuie sã aibã ºi are personalitatea sa. Bineînþeles cã aº vrea sã joc roluri deosebite, pe care le joacã actorii mari.

Rep.: Te-ai gândit la un rol anume?

G.B.M.: Întotdeauna m-am mulþumit cu ce mi s-a oferit. ªi oricât de mic a fost un rol, eu am jucat cu pasiune. Fiecare actor îºi doreºte sã joace un Shakespeare, un Cehov, dar eu nu am niºte tipare. La Brãila, de exemplu, am jucat o diversitate de roluri, o gamã largã de personaje. Aici însã greu poþi sã prinzi un rol semnificativ. Te vede cineva jucând un anumit tip de personaj ºi îþi pune etichetã. Dacã nu eºti vãzut în mai multe ipostaze, greu obþii un rol important. Eu pot juca, am jucat ºi dramã, am jucat ºi rol de servitoare, pot juca orice dar trebuie sã fiu distribuitã.

Rep.: ªi de cine depinde acest lucru?

G.B.M.: Eu ºtiu?! Poate de regizori. Depinde de conjuncturã. Îþi mai spun ceva, eu sunt, în general, criticã cu mine însãmi, totuºi o femeie frumoasã are din start ceva de pierdut. E ºi uºor pe de o parte, dar ºi greu de distribuit. Sã nu uitãm cã ºi cochetele au o varietate de roluri. Sophia Loren, de exemplu, a jucat ºi vampe ºi roluri serioase. Roluri sunt pentru toate tipurile de actori. Depinde ºi de ºansã. Fiecare regizor are o echipã cu care lucreazã. Se încheagã o relaþie ºi e greu sã pãtrunzi acolo. Din pãcate, la noi nu prea se cultivã vedeta ci falsele valori. Uitã-te numai la emisiunile TV. Fac vedete din oricine. ªi atunci, sã mã ierte Dumnezeu, dar cel talentat cu adevãrat, dar cu bun simþ, care nu dã cu pumnul în masã, el de ce sã piardã ºi sã se piardã? Se ºtie foarte bine cã actorii nu sunt toþi de aceeaºi valoare. Dar când unul are talent, care poate face ceva deosebit, tu, cel de care depinde asta, de ce nu exploatezi acel talent? Se fac concesii pe anumite criterii ºi tocmai de asta apar falsele vedete, iar adevãratele talente se consumã inutil în cine ºtie ce roliºoare.

Rep.: Spune-mi, Giliola, ai avut vreodatã senzaþia cã-þi stã ceva în cale?

G.B.M.: Nu. Obstacole nu am avut. În meserie nu am suferit. Poate de când am venit la Bucureºti, puþin... A fost o trecere. La Brãila eram vedeta numãrul unu, iar aici, pe prima scenã a þãrii, m-am confruntat cu lucruri noi, mai mulþi actori, multe actriþe, dar aºa, tragedii, nu am avut de înfruntat. Eu sunt o fire rãbdãtoare, cred în Dumnezeu ºi sunt convinsã cã lucrurile se vor schimba în bine. Eu fac orice în aceastã meserie. Sunt ºi la vârsta la care pot realiza lucruri mari ºi frumoase. ªi apoi George, în meserie, are anumite rigori, pot spune cã este „diabolic” în sensul bun, nu are nici un fel de importanþã cã sunt soþia lui. Meseria e meserie. Eu am acumulat ºi experienþã, am zece ani de teatru, cred cã acum este momentul propice sã dau tot ce am mai bun. Pentru asta aº munci 24 de ore din 24.

Rep.: Pentru cã vorbeai de soþul tãu, spune-mi, atunci când joci alãturi de le, are vreo influenþã asupra ta faptul cã este „George Motoi”, un nume mare în teatrul românesc?

G.B.M.: Nu am fost niciodatã complexatã de cei cu care am jucat, indiferent cine au fost ei. Am încredere în mine, în forþele mele ºi aº putea juca fãrã probleme alãturi de cei mai mari actori ai lumii. De altfel ºi George are încredere în talentul meu ºi puterea mea de creaþie ºi de muncã, ºi ºtie cã nu l-aº dezamãgi vreodatã. Sigur cã e important partenerul cu care joci, ºi cu cât e mai bun, cu atât iese mai bine. Când joc cu George, nu mã simt intimidatã. Ne înþelegem perfect ºi ne completãm, aº putea spune, unul pe celãlalt. Ba chiar sunt ambiþionatã sã joc foarte bine, sã dau tot ce am mai bun.

Rep.: Eºti o fire caldã, sensibilã, e drept cã eºti ºi foarte frumoasã, crezi cã rolurile de femeie fatalã gen „Vanda” sau „Coralia” te reprezintã ca aspiraþie la cariera artisticã?

G.B.M.: Când aveam 18 ani, mi-ar fi plãcut sã joc „Julieta”. Ei bine, nu aº fi putut fi Julieta, pentru cã ºi distribuirea într-un rol þine de anumite caracteristici. Eu am alt temperament, sunt mai activã, îmi place mai multã miºcare. Nu aº putea juca o ingenuã. Nu pot din interior. A, sã fac un rol de compoziþie, da, asta se poate, dar sã fie un rol care sã mi se potriveascã. Depinde de regizor. Sunt adepta teatrului realist. Când merg la un spectacol, vreau sã simt, sã mã emoþioneze. ªi asta vine din partea actorilor. Ei aduc emoþie publicului.

Rep.: Care este relaþia ta cu publicul?

G.B.M.: Eu iubesc foarte mult publicul. Este o mare bucurie când suntem împreunã, mi-aº dori ca ºi publicul sã simtã pentru mine mãcar jumãtate cât simt eu pentru el. Vreau sã vinã la teatru, sã ne cunoaºtem mai bine, sã mã cunoascã mai bine ºi aceastã relaþie sã fie cât mai frumoasã. Un actor îºi doreºte sã fie iubit, aºteptat ºi apreciat. Eu am fost întotdeauna primitã bine de public. Este ºi motivul pentru care cred cã am convins prin ceea ce am fãcut. Indiferent de rolul pe care l-am avut, am dat totul, m-am dãruit cu totul ºi asta pentru cã îmi iubesc spectatorii ºi vreau ca sentimentul sã fie reciproc.

      Expresia latineascã „Semper idem sed aliter” (mereu aceeaºi ºi totuºi alta) este foarte potrivitã tinerei actriþe a Naþionalului. Arta, fiind un amestec de tradiþie ºi inovaþie, prima grijã a unui artist este de a fi mereu altul, aºa cum o cere rolul, rãmânând tot timpul el însuºi. Aºa este ºi Giliola Brãileanu-Motoi, seducãtoare prin talent, frumuseþe ºi sinceritate.

*

* *

      Încã de la primele pagini am tot amintit de „O scrisoare pierdutã” de Caragiale, montatã de Alexandru Tocilescu.

      Dupã ce m-am bucurat douã stagiuni de acest superb spectacol, a venit în fine vremea sã îmi pun pe hârtie impresiile.

      De fapt iubesc aceastã montare, chiar dacã la o primã vedere pare ºocantã. Dar Caragiale este el însuºi un ºoc. ªi Toca a fãcut un spectacol pe mãsurã.

      Ca orice spectacol bun, a nãscut ºi multe controverse. Critici mai pudici au acuzat regizorul de vulgaritate. Sãlile pline pânã la refuz au demonstrat searã de searã valoarea acestei montãri.

      Iar premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol din anul 2000, este încã o dovadã a valorii sale. ªi, de ce nu, gloria lui Caragiale în mileniul III.

„Tache, Tache, fii cuminte”

Motto: „Cum se poate, coniþa mea, s-o dau înapoi?... Mai trebuie ºi aldatã... La un caz, iar... pac! La Rãsboiul.”

                              - I.L. Caragiale – O scrisoare pierdutã -

      Dacã au existat sceptici în privinþa perenitãþii dramaturgiei lui Ion Luca Caragiale, timpul a contrazis orice îndoialã. Cã s-au înºelat, o dovedesc nenumãratele puneri în scenã, vreme de peste un secol, ale pieselor marelui nostru dramaturg. „O noapte furtunoasã” (1879), „Conu Leonida Faþã cu Reacþiunea” (1880), „D’ale Carnavalului” (1885), „Nãpasta” (1890),. Recordul îl deþine însã „O scrisoare pierdutã” care a fãcut sãli pline de la premiera absolutã din 13 noiembrie 1884 la Teatrul Naþional ºi pânã astãzi.

      Prima montare aparþine genialului om de teatru C.I. Nottara, care a fost atunci, în 1884, ºi interpretul lui Tipãtescu. De-a lungul timpului, reþinem memorabila realizare a lui Sicã Alexandrescu, cea a lui Radu Beligan, ori a marelui regizor Liviu Ciulei. La Teatrul Naþional I.L. Caragiale din Bucureºti, s-a dorit de multã vreme montarea „Scrisorii Pierdute”. În perioada directoratului lui Fãnuº Neagu chiar a existat o tentativã cu Petricã Ionescu. Au început ºi repetiþiile, dar s-au sistat rapid din lipsa posibilitãþilor tehnice ºi materiale, montarea fiind foarte costisitoare.

      A existat ºi intenþia de a ieºi din tiparul lui Sicã Alexandrescu, de a aduce o idee nouã, ºi astfel, intenþia lui Alexandru Tocilescu s-a întâlnit cu cea a Naþionalului. Tocilescu a propus, direcþia a aprobat ºi spectacolul a ieºit. Era momentul potrivit: stagiunea 1999/2000.

      Spectacolul în sine pare ºocant, dar numai la o primã vedere. Viziunea asupra „Scrisorii” este una deosebitã, dar care respectã în întregime textul ºi realitatea.

      Dacã ne gândim cã în primãvara anului 1884, când Caragiale a dat premiera, se revizuise constituþia, piesa însãºi fiind o satirã a alegerilor din 1883, având ca substrat folosirea unor mijloace deloc ortodoxe de a obþine mandatul de deputat, ºi asociem conflictul cu situaþia actualã, observãm cã Toca nu a fãcut altceva decât sã adapteze o realitate veche la situaþia noii Românii, în esenþã, bazatã pe aceleaºi coordonate politice ºi sociale. Desigur, Tocilescu a fãcut-o în stilul sãu personal, binecunoscut.

      Caragiale era un fin observator. Fie de la tejghea – a fost ºi birtaº – fie client la cafenea, el vedea, asculta, nota, iar când gãsea momentul potrivit, dãdea viaþã unor situaþii ºi tipuri, într-o realitate particularã. Oameni obiºnuiþi au devenit în acest fel personaje pe care astãzi le întâlnim printre noi, dupã un veac ºi ceva, în politicieni ºi cetãþeni, turmentaþi sau nu, dar toþi „români, mai mult sau mai puþin oneºti”, într-o lume nebunã din care greu mai pricepem ceva ºi de care doar ne mirãm ca ºi Tipãtescu, cândva: Ce lume, ce lume, ce lume...

      Aceastã realitate a adus-o Alexandru Tocilescu pe prima scenã a þãrii. O realitate cu sau fãrã reguli, cu morala ºi cu „prinþipurile”ei, aºa cum sunt ºi cum le trãim în fiecare zi.

      Caragiale glumea. O fãcea chiar ºi în momentele dificile, când cu o glumã bine plasatã, ieºea din situaþii neplãcute.

      Toca însã nu a glumit deloc atunci când a realizat „aceastã” „Scrisoare”. Fiind un tip extrem de inteligent,  a scos în evidenþã exact partea vulnerabilã a unei societãþi în care parvenitismul ºi corupþia sunt la ele acasã.

      Relaþia Caragiale – Tocilescu este de aceastã datã binecuvântatã.

      „Viaþa a depãºit literatura” – îmi spune Dan Puric (Brânzovenescu) -. „Caragiale nu mai poate crea terapie pentru virusul de astãzi. Este lãudabil curajul lui Toca de a se lupta cu lumea de azi, de a polemiza cu ea. Aceastã montare este reacþia violentã a unui tip sensibil”.

      Alexandru Tocilescu este o persoanã cu adevãrat sensibilã. Arboreazã însã un gen de detaºare de tot ºi de toate, un fel de mascã pe care ºi-a creat-o spre a nu da la ivealã timiditatea ºi sensibilitatea de care vorbeam. Trebuie sã-l cunoºti bine pe regizor ca sã-l înþelegi, ºi asta se întâmplã dupã lungi discuþii ºi ore de observaþie.

      Concepþia lui Toca te face sã te întrebi: oare ce este aceasta? Talent? Imaginaþie? Înverºunare? Câte întrebãri, atâtea rãspunsuri afirmative. Pentru cã Alexandru Tocilescu are ºi talent ºi imaginaþie, pe care le-a folosit în înverºunarea sa, demascând de douã ori imoralitatea: politicã ºi relaþionalã.

      Secvenþele dintre Zoe ºi Fãnicã sunt la fel de imorale ca ºi modul în care ºi Caþavencu ºi Dandanache procedeazã pentru a deveni deputaþi. ªi, fie vorba între noi, câte situaþii asemãnãtoare nu sunt în societatea actualã?!

      Cum nimic nu e mai adevãrat cã Nenea Iancu este contemporanul nostru, minunile tehnicii au intrat ºi în casa domniei sale, aºa încât Tocilescu ºi-a dotat personajele cu cele mai moderne ustensile. Prefectul are televizor color cu telecomandã, ba urmãreºte ºi telenovele din când în când, Caþavencu vorbeºte la celular ºi joacã tenis cu Tipãtescu, Cetãþeanul intrã în scenã cãlare pe un Pegas, iar Zoe se îmbracã cu toalete mini, ba chiar se ºi dezbracã.

      „Istoria” – zice Caþavencu – „ne învaþã anume cã un popor care nu merge înainte, stã pe loc...”. Ei bine, legea progresului lucreazã din plin în acest spectacol.

      Distribuþia, la fel de ºocantã, dar BUNÃ, a fost pe mãsura realizãrii. Pe afiºul „Scrisorii” lui Tocilescu figureazã nume la care nu ne-am fi gândit niciodatã cã ar putea fi personajele lui Caragiale. Regizorul, însã, a ºtiut ce face, chiar dacã ºi actorii ºi-au pus semne de întrebare.

      „Încã nu mã dumiresc ce-i cu mine în personalul ãsta (Caþavencu)” – îmi spunea ªtefan Iordache la începutul anului trecut. „ªi eu am rãmas surprins când m-a distribuit Toca în acest rol. Aveam o altã imagine asupra lui Caþavencu. Nu mi-a fost uºor, îl caut încã dupã atâtea spectacole, ºi probabil cã pe la spectacolul treizeci o sã ne ºi întâlnim”. Pare surprinzãtor, pentru cã ironia lui ªtefan Iordache, talentul sãu, dau o savoare deosebitã acestui personaj ingrat, demagog, ºantajist, pe care pânã la urmã îl ºi simpatizãm, doar a pierdut alegerile.

      Zaharia Trahanache, credulul, un alt Jupân Dumitrache, nu scapã ocazia sã-l citeze pe fiul aflat la studii la Paris, care filozofeazã: „Tatiþo, unde nu este moral, acolo e corupþie, ºi o societate fãrã prinþipuri, care va sã zicã cã nu le are”. Onoarea sa de familist este pe mâini bune, Trahanache fiind convins cã scrisoarea de dragoste adresatã soþiei sale de prefect este un fals. Rolul este interpretat cu naturaleþe ºi umor fin, chiar cu o notã de sobrietate, de un mare artist, care slujeºte teatrul românesc de peste 30 de ani, maestrul Ion Lucian.

      Soþia adulterã, Zoe Trahanache, amanta lui Tipãtescu, interpretatã în timp de actriþe celebre ca Elvira Popescu ºi Carmen Stãnescu, este aici Magda Catone.

      „Orice actriþã ajunsã la maturitate profesionalã îºi doreºte acest rol” – spune Magda. „În anii care au trecut, ºi care pentru mine înseamnã o pregãtire permanentã, lucrurile s-au copt ºi nu numai pentru Zoe, dar ºi pentru altele de talia acestuia. Sigur cã grija cu care am abordat acest rol este mai mare, dat fiind cã actriþe celebre l-au jucat, Nu m-am temut însã cã s-ar putea face comparaþii, ba pot sã spun cã am primit aprecieri chiar de la Carmen Stãnescu”.

      În alegerea distribuþiei unui spectacol, regizorul trebuie sã fie foarte atent la cupluri, de obicei EL ºi EA. Trebuie sã existe o anume armonie cerutã de text, în miºcare, în þinutã, în comunicare ºi chiar la voce. Cuplul Magda Catone – George Ivaºcu (Tipãtescu) este de naturã a satisface cele mai mari exigenþe, prin comicul de situaþie creat de Alexandru Tocilescu prin diferenþa fizicã dintre cei doi, care se adaugã celorlalte, desigur calitãþi de interpretare.

      Mircea Albulescu realizeazã cu o mare subtilitate ºi umor un Tache Farfuridi laº, demagog, care vorbeºte ºi el la celular, profitând de orice situaþie pentru a atrage atenþia. ªi mã gândesc la scena în care îºi expune ideile la tribuna electoralã, când rãspunde într-un mod original ºi plin de haz la fluierãturi, desfãcându-ºi sacoul cãptuºit cu culorile drapelului naþional. O idee care aduce de asemenea momente de destindere este aceea a lui Toca de a-l îmbrãca pe Farfuridi în costum popular, pentru a face impresie alegãtorilor.

      Mircea Albulescu s-a implicat în crearea acestui rol cu toatã seriozitatea ºi profesionalismul care îl caracterizeazã. Îmi amintesc cã la vreo douã spectacole, Vizante (Brânzovenescu) avea genunchiul în ghips din cauza unui accident la repetiþia cu „Moartea unui comis-voiajor”. A jucat aºa. Dar împreunã cu Mircea Albulescu a cãutat ºi au gãsit soluþia optimã pentru a improviza câteva miºcãri noi cu un baston pe care îl purta Vizante ºi pe care l-au împodobit. Ultimele reprezentaþii cu Scrisoarea pierdutã, domnul Albulescu le-a jucat într-un scaun cu rotile, având un picior înghipsat, A cerut regizorului ºi colegilor o repetiþie specialã pentru a-ºi adapta personajul la situaþia nou ivitã. În salã, lumea se întreba dacã aºa e rolul.

      Brânzovenescu a însemnat pentru Dan Puric, unul din interpreþii sãi, o provocare din start.

      Dan Puric: „Am încercat sã arãt cã personajul meu existã, sau mãcar baza sa caracterologicã. Brânzovenescu este recognoscibil în lumea politicã de azi. Dacã în vremea lui Caragiale emana farmec derizoriu ºi pitoresc, astãzi emanã inculturã agresivã ºi tupeu politic. Am forþat, într-un fel, mâna lui Caragiale, pentru a putea vorbi de corupþie ºi de tot ce mã mâhneºte la societatea de azi, în care suntem înconjuraþi de minciunã ºi prost gust”.

      În alternanþã cu Dan Puric, în rolul Brânzovenescu joacã ºi Marius Florea Vizante. Împreunã cu Mircea Albulescu formeazã un cuplu inedit, de tot hazul.

      Pe Ghiþã Pristanda, Tocilescu l-a transformat în poliþai, gardã de corp, jandarm ºi chiar membru al trupelor speciale, când, în actul trei, se strecoarã în sala de ºedinþe adaptându-ºi miºcãrile noii sale misiuni, aceea de a-l anihila pe Caþavencu. Rãzvan Vasilescu a înþeles intenþia regizorului ºi cu o gamã largã de tonuri interpreteazã partitura, demascând corupþia la nivel inferior, aproape insignifiantã. În fond, ce mai conteazã un steag, douã în plus, când „familia e mare ºi remuneraþia micã, dupã buget, coane Fãnica”...

      În acest context, Toca a introdus printre personaje ºi un copil de-al lui Ghiþã, care suferã alãturi de el ºi învaþã cum sã trãiascã „dacã nu curge, picã”. Fetiþa, o talentatã interpretã la vioarã, este Olivia Niþã.

      Oglinda aleºilor neamului, Cetãþeanul Turmentat este ºi el adus în actualitate, bucurându-se de minunile tehnicii. Nu are mobil ca ceilalþi, dar îºi face apariþia pe bicicletã, e drept, într-un echilibru precar ºi cu o þinutã cam dezordonatã. Ca alegãtor, el nu doreºte decât sã ºtie numele „cantindatului”: „eu pentru cine votez?”. Deºi mirosul sãu „naturel” este cel de alcool, Cetãþeanul este singurul personaj onest din acest amalgam de escroci politici. Atunci când gãseºte din nou scrisoarea, o predã „andrisantului”, Coanei Joiþica „cã e damã bunã”. Radu Gabriel este actorul care interpreteazã acest nostim personaj.

      Mai feroce decât „bampirul” Tipãtescu, pe lângã el prefectul nu-i decât un amãrât de þânþãraº, este Agamemnon Dandanache. Senilul, adormitul, gafeurul Agamiþã, este dezvãluit în toatã splendoarea sa prin incredibila idee a lui Toca de a-l face vampir. Pentru cã Dandanache, obositul, aiuritul, este mai periculos decât Farfuridi ori Caþavencu, pãstrând, în cazul sãu, scrisoarea „becherului” pentru cã „mai trebui’ ºi alt’datã, coniþa mea. La un caz, iar, pac la Rãzboiul...”

      Florin Zamfirescu este actorul pe care l-a ales Alexandru Tocilescu pentru acest rol. El creeazã un vampir delicat ºi rafinat, deºi are momente de ferocitate, mai ales în faþa damelor.

      Pe prefect, l-am lãsat pentru final, pentru cã în acest spectacol, ªtefan Tipãtescu depãºeºte graniþele, cunoscute pânã acum, ale importanþei sale ca personaj în acest conflict.

      George Ivaºcu a creat o nouã imagine acestui personaj boem, umanizându-l. Actorul a înþeles drama prefectului care, produs al societãþii cãreia îi aparþine, devine o victimã a sistemului.

      George Ivaºcu: „Tipãtescu este considerat ca fiind unul dintre cele mai ingrate personaje. Nu are nici mãcar monologurile cele mai frumoase. Este mai mult un personaj de primire. La el vin informaþiile. Toþi ajung la el acasã ºi îi spun: „aha, am aflat cã vrei sã-l alegi pe ãla... aha... aha”. Plecând de la aceastã idee, mi-am dat seama cã acest om care primeºte informaþiile este ºi cel mai dramatic din acest punct de vedere. Este motivul pentru care nu am vrut sã caricaturizez sub nici o formã. Nu am vrut nici sã-l fac „junele-prim” de pânã acum. Am vrut sã-l fac, pur ºi simplu, om. Un om care, din cauza unei iubiri nepermise, a unei înºelãtorii, probabil cã i-a venit timpul sã ºi piardã. Este, deci, momentul sã plãteascã. De asta am abordat rolul ºi din replica finalã, cea pe care eu o consider finalã, pentru cã de aici încolo nu mai am decât replici neimportante, deci replica din actul patru când el spune: „Ce lume, ce lume, ce lume...”. ªi pot sã vã spun cã sunt foarte mulþumit cã aproape searã de searã acest monolog este aplaudat foarte, foarte generos de public. Pentru cã, pe undeva, cu toþii suntem ºi ne simþim prinºi în acest carusel: ce lume, ce lume, ce lume... Am vrut deci, sã nu fac un rol de serviciu, am vrut sã scot în evidenþã un om care pierde, fãrã însã a-l face un personaj pozitiv, Tipãtescu având tarele lui”.

      Concepþia scenograficã a „Scrisorii” de la Sala Mare a Naþionalul aparþine regretatului Sever Frenþiu. Am sã redau cuvintele lui Radu Ionescu despre acest artist, la care nu se mai poate adãuga nimic.

      „De la Antigona debutului la piesele montate în þãrile nordice sau în Canada, ºi pânã la ultima scenografie pentru Caragiale, el a trãit viaþa eroilor sãi, le-a colindat locurile, s-a imaginat purtându-le hainele, ºi a transcris în elemente scenografice o lume care devenea a sa”.

      Nicu Alifantis a creat muzica, ilustrând cu umor ºi ironie, aº spune, acest moment Caragiale de sfârºit de mileniu.

      În spectacolul lui Tocilescu, Zoe ºi prefectul danseazã un tangou, Caþavencu face paºi de dans în preajma lui madame Trahanache ºi chiar Brânzovenescu trage o bãtutã româneascã, instruiþi fiind de coregrafia Ralucãi Ianegic. În contextul inovator al lui Tocilescu, costumele au o mare însemnãtate în imprimarea pe retina spectatorului a imaginii actuale a personajelor.

      Zoe este îmbrãcatã în toalete mini, decoltate ºi în rochie de searã, Tipãtescu ºi Caþavencu apar în costume sport, Farfuridi în costum naþional iar Ghiþã îmbracã toate uniformele Ministerului de Interne.

      Venind în întâmpinarea ideii regizorului, Anca Pâslaru a realizat costumele pentru acest spectacol în deplinã concordanþã cu scopul sãu.

      ªi pentru a intra perfect în atmosferã, Alexandru Tocilescu aduce în scenã elemente ale problemelor actuale de politicã externã, cum ar fi intrarea în Europa, simbolizatã de binecunoscutul drapel albastru, purtat la întrunire de o tânãrã în pantaloni scurþi, cu o ºapcã cu cozorocul la spate ºi în picioare cu patine cu rotile.

      Iar ca imaginea sã fie completã, apare ºi diversiunea, manipularea maselor, simbolizatã de pasele bioenergetice pe care le aplicã Nae Caþavencu, ºi din care ies ºi ceva dolari.

      Condimentul cel mai puternic al „Scrisorii” lui Tocilescu îl constituie însã cele câteva minute în care pe un ecran aflat în sala de ºedinþe, în actul trei, apare proiectatã o scenã din „Basic Instinct”, consideratã de unii critici mai pudici, vulgarã. Nu este greu de înþeles cã este un simbol al vulgaritãþii ºi prostului gust de care ne lovim peste tot, în fiecare zi, împotriva cãruia Alexandru Tocilescu a gãsit modul de a lupta cu aceeaºi armã.

      Desigur, ca orice noutate, ºi spectacolul de la Naþional a stârnit controverse ºi chiar atacuri la persoanã.

      Justificate sau nu, Alexandru Tocilescu a avut decenþa sã nu rãspundã acestor provocãri.

      Singura sa remarcã a fost „În fiecare searã, sala este plinã pânã la refuz. Ce rãspuns sã le dau?”

      Valoarea spectacolului o gãsim într-adevãr în mulþimea care la fiecare reprezentaþie ocupã orice spaþiu existent în Sala Mare a Teatrului Naþional: strapontine, scãri ºi chiar culoarele dintre fotolii.

      Aºa s-a întâmplat timp de douã stagiuni ºi poate cã era la fel încã douã, dacã spectacolul continua sã se joace.

      De câte ori am vãzut „Scrisoarea”, nu mã puteam opri sã nu mã întreb cu amuzatã curiozitate: Oare ce-o mai pune la cale Alexandru Tocilescu?! ªi, parafrazându-l pe Caragiale, mã adresez ºi azi lui Toca ºi îi spun: „Toca, Toca, fii cuminte!”

      Premiul UNITER pentru cel mai bun spectacol din anul 2000 obþinut de Alexandru Tocilescu justificã munca depusã pentru realizarea „Scrisorii Pierdute” de regizor, actori, de echipa tehnicã. Este cartea de vizitã a unui spectacol mare, îndrãzneþ, este gloria lui Caragiale pentru mileniul trei.

      Marele dramaturg va continua sã fie prezent pe scena Teatrului Naþionalul Bucureºti, prin premierele cu comediile sale din noua stagiune 2001/2002.

      Se îndoia cineva de perenitatea pieselor lui I.L. Caragiale?

      Dupã ce a citit acest material, scepticismul lui Toca a pierit ca prin farmec ºi el ºi-a recãpãtat faþa umanã.

      Fusese o statuie de gheaþã, acum se topise, ba chiar îmi fãcea ºi confesiuni. O adevãratã onoare pentru mine.

      *

      * *

      ªi încã o premierã la Sala Amfiteatru a pus Naþionalul pe jar.

      Felix Alexa monteazã „Nunta lui Krecinschi”.

      Mi-a plãcut întotdeauna Felix. Cu veºnicii lui blue jeans ºi aerul acela departe de tot ºi de toate. Mi-a plãcut cum vorbeºte ºi cum munceºte. Dar realizãrile lui sunt mãsura valorii ºi talentului sãu.

      „Nunta” este o adevãratã desfãºurare de forþe. Costel Constantin ºi Vali Uritescu dau adevãrate recitaluri de virtuozitate.

      Îmi amintesc cã în timpul repetiþiilor am avut aici o întâlnire cu marea doamnã a teatrului românesc, Carmen Stãnescu. A fost ºi rãmâne la fel de plinã de talent, la fel de frumoasã ºi delicatã. ªi o mai iubesc pe Carmen Stãnescu pentru cã în ziua aceea mi-a spus cu o sinceritate debordantã, privindu-mã cu cãldurã:

- Ce frumoasã eºti! Uite ce ochi superbi ai!

      Mulþumesc, frumoasã doamnã. Mi-aþi fãcut o mare bucurie ºi mi-aþi dat încredere în mine, încredere pe care o pierdusem cândva.

NUNTA LUI KRECINSKI

sau

BANUL E OCHIUL DRACULUI

Motto: „Teatrul este singura formã de educaþie moralã sau artisticã a unei naþiuni”

                                                Jean Giraudoux

      Oricât am fi de idealiºti, unii dintre noi trebuie sã recunoaºtem cã fãrã bani nu se poate. Viaþa este, pânã la urmã, o continuã cãutare de soluþii pentru a face „bani”. Mijloacele conteazã mai puþin, iar scopul scuzã mijloacele. ªi tot cãutând fie un loc de muncã, fie o afacere mai prosperã, fie cãi mai oculte de a câºtiga ceva mãrunþiº, am cam uitat sã râdem.

      Piesa lui Alexandr Vasilievici Suhovo Kobîlin, „Nunta lui Krecinski”, scrisã între 1852-1854, este o comedie, amarã ce-i drept, dar care ne aminteºte cã râsul, deºi usturã uneori, are puterea de a edifica umanitatea.

      A.V. Suhovo-Kobîlin a creat aceastã comedie aproape în întregime în închisoare, fiind acuzat de o crimã pe care nu a comis-o, la scurt timp dupã ce începuse s-o scrie. „Nunta lui Krecinski” demascã viciile unei societãþi bolnave, care ar putea fi ºi a noastrã.

      Rãmas fãrã nici un ban, plin de datorii, Mihail Vasili Krecinski, cartofor ºi împãtimit al chefurilor, decide sã-ºi rezolve problema pecuniarã prin cãsãtoria cu Lidocika, fiica unui bogat moºier provincial.

      Bãiat stilat, Krecinski ajunge la inima fetei ºi ajutat ºi de snoaba de mãtuºã, un fel de „Chiriþã” cu pretenþii, reuºeºte prin minciuni ºi ipocrizie sã-l convingã ºi pe naivul Muromski, tatãl, sã-i acorde mâna fiicei. Încercând sã salveze aparenþele, arborând stindardul opulenþei, Krecinski face o escrocherie ºi mai mare, care este datã în vileag de Nelkin, un moºier bogat care o vrea pe Lidocika de nevastã.

      Comedia, în fond, este tristã, deºi situaþiile în care sunt puºi protagoniºtii sunt de tot hazul. Lãcomia de bani ºi o anume uºurinþã de a face rãu, mergând pânã la a lua forme groteºti, creeazã un tablou de un realism dur ºi chiar ºocant.

      Tânãrul ºi talentatul regizor Felix Alexa a sesizat mesajul, esenþa acestei poveºti, ºi a pus-o în scenã la Teatrul Naþional Bucureºti.

      Nãscut la Bucureºti în 1967, Felix Alexa a absolvit IATC-ul în 1992. În 1990 primeºte premiul UNITER pentru debut cu „Pe cheiul de vest”. Urmeazã „diploma” cu „Vrãjitoarele din Salem”, apoi reîncepe sã monteze spectacole impresionante. Amintesc doar „Impressions de Pelleas” la Paris, „Casa Bernardei Alba” la TNB, „Arta Comediei” la Ploieºti.

      „Nunta lui Krecinski” este realizatã la un înalt nivel artistic, pe fondul unei cunoaºteri profunde a unor psihologii complete. Este primul spectacol pe care îl vãd sub semnãtura lui Felix Alexa ºi pot spune cã ceea ce a creat îl reprezintã. Urmãrind „Nunta” am simþit prezentã personalitatea regizorului ºi vã asigur cã e dintre cele mai puternice. Ca atare, ºi distribuþia este una dintre cele mai „grele”.

      Anna Antonovna, mãtuºa, este superba, ºi acum dupã 50 de ani de carierã, Carmen Stãnescu. La fel de frumoasã, la fel de fireascã, aceeaºi profesionistã fãrã cusur, plinã de farmec, pe care publicul o adorã. Muromski, tatãl pãcãlit, este interpretat de un alt mare actor, Matei Alexandru. Mucalit ºi bonom, inteligent ºi cald, Matei Alexandru aduce pe scenã acelaºi profesionalism ºi acelaºi mare talent cu care ne-a obiºnuit.

      Un personaj complex, eroul principal al piesei, Mihail Vasilici Krecinski este interpretat de un monstru sacru al teatrului românesc: Costel Constantin. Publicul are ºansa de a se afla în faþa unei interpretãri de excepþie. Momente psihologice de o forþã extraordinarã, treceri prin stãri de spirit dintre cele mai dramatice, de la disperarea cumplitã când rãmâne fãrã posibilitatea de a dovedi cã este un om bogat, la euforia aceea vecinã cu nebunia când gãseºte soluþia de a face rost de bani. Apoi, acele momente de ironie finã, umor de calitate, exprimat cu stil ºi eleganþã, cum numai o astfel de prezenþã plinã de fineþe poate reda. Costel Constantin este unic în acest rol.

      Un adevãrat regal este interpretarea unui alt „titan”, Valentin Uritescu. El este personajul care redã însãºi esenþa acestei piese prin ceea ce reprezintã Raspliuev în derularea acþiunii.

      Bãtut, umilit, copleºit de personalitatea lui Krecinski, protectorul sãu, se lasã pradã lãcomiei ºi, suportând cele mai grele înjosiri, participã la crearea unei situaþii false pentru a trage la rândul sãu foloase. În acest spectacol Valentin Uritescu ne oferã un adevãrat recital de virtuozitate. Vladimir Dimitrici Nelkin, cel care o vrea pe Lidocika de soþie, ºi care îl demascã la final pe Krecinski, este Grigore Gonþa. ªi în postura de interpret, „generalul” este el însuºi, cu talentul, inteligenþa ºi umorul pe care îl cunoaºtem.

      Medeea Marinescu redã cu fidelitate caracteristicile tinerei logodnice, Lidocika, naivã, snoabã – doar este educatã de Anna Antonovna – îndrãgostitã de stilatul Krecinski.

      Medeea Marinescu interpreteazã cu multã simþire personajul, poate cu prea multã în unele momente, dupã pãrerea mea, dar având în vedere temperamentul slav mai puternic, nuanþele uºor violente nu pericliteazã cu nimic talentul tinerei actriþe, care face faþã distinºilor parteneri.

      Feodor, feciorul din casa lui Krecinski, este Mihai Cãlin, care cu eleganþã ºi mult umor dã dovadã, încã o datã, de marele sãu talent, fiind un partener pe mãsurã pentru cei doi titani: Costel Constantin ºi Valentin Uritescu.

      Deºi apare în scenã pentru puþin timp, Ion Ionuþ Ciocia, în rolul Tiºka, face un joc hazos, un comic irezistibil, primind valuri de aplauze.

      Alexandru Hasnaº ºi Bogdan Muºatescu aduc un plus de culoare tabloului, completând cu umor ºi talent extraordinara distribuþie din acest spectacol, din care mai fac parte Dragoº Ionescu ºi Emil Mureºan.

      Toatã lauda pentru scenografia Dianei Roxana Ion.

      Superbã ºi adecvatã ilustraþia muzicalã semnatã de acelaºi uimitor Felix Alexa.

      „În final” – spune Felix Alexa – „ cu toate cã adevãrul triumfã peste toatã aceastã lume degradatã ºi dezorientatã, nu mai poate exista nici un învingãtor”. În „Nunta lui Krecinski” realizatã de Felix Alexa avem însã învingãtori: talentul ºi valoarea.

*

* *

      Am vorbit în aceste pagini despre munca ºi arta actorilor. Am povestit câte ceva despre minunata creaþie a regizorilor. Am scris despre premiere ºi despre reprezentaþii obiºnuite. Nu este de ajuns. Ca sã poþi înþelege ce ºi cum este teatrul, ce înseamnã un spectacol, trebuie sã ºtii cum se naºte el. Câtã muncã ºi câtã pasiune se depun pentru a ajunge la premierã, în faþa dumneavoastrã, cei pentru care, searã de searã, se aprind luminile rampei.

      Eram ºi sunt impresionatã în continuare de tot ce am vãzut cã se întâmplã în spatele scenei. Vroiam sã ºtiu mai mult.

      ªi atunci George Motoi, bunul meu prieten, m-a purtat în stilul sãu delicat ºi personal, prin culise, în spatele scenei, mi-a arãtat ºi mi-a spus cum se face un spectacol. Este ceva greu de imaginat, dar George Motoi ºtie atât de bine explice!

      Haideþi cu noi la drum ºi vã veþi minuna ºi dvs. de

MIRACOLUL DIN SPATELE SCENEI

sau

Cum se face un spectacol

Motto: „Teatrul nu este o artã, teatrul este un secret”

·                                 G. Flaubert –

   Teatrul trãieºte prin propriile valori, cele care de-a lungul timpului au rãscolit conºtiinþe ºi au încãlzit inimi fãcând sã se ridice etern cortina peste zestrea lãsatã de marii dramaturgi.

      Dar, pentru ca un text dramatic sã devinã spectacol, trebuie parcurs un drum destul de complicat.

      Teatrul este o maºinãrie complexã, în care fiecare rotiþã este la fel de importantã.

      Pentru ca o piesã sã intre în repertoriu, existã douã posibilitãþi. Una ar fi ca direcþia sã propunã un text unui regizor, cealaltã, ca regizorul sã vinã cu propunerea, sã o justifice ºi sã o susþinã în aºa fel încât sã convingã. Ar mai fi o cale, cea în care unii actori, ºi e vorba aici de cei mai importanþi, sã aducã un rol care sã se potriveascã, iar piesa sã fie acceptatã dacã rãspunde nevoilor momentului.

      Primul pas fiind fãcut, se stabileºte sala la care se va juca – Teatru Naþional având patru sãli de spectacol – ºi se deschide finanþarea.

      De acum, începe adevãrata muncã de creaþie. Ca sã se poatã ajunge la sãrbãtoarea de pe scenã, trebuie ca între regizor ºi textul dramatic sã se producã un anume impact emoþional, neapãrat necesar.

      „Marile repertorii se alcãtuiesc tocmai prin acele frumoase întâlniri între regizor ºi text”, spune actorul George Motoi, în calitate de regizor de data aceasta. „De la aceastã întâlnire începe traseul cãtre premierã. Regizorul este o naturã specialã. Textul îi mobilizeazã resursele, forþa creatoare, personalitatea. El poate pune în valoare cuvântul scris, îi dã viaþã ºi poate chiar sã surprindã puþin. Sunt secrete ale profesiei care greu pot fi explicate”.

      Mai departe, regizorul începe o documentare serioasã asupra autorului, a epocii respective ºi de aici trage niºte concluzii care stau la baza concepþiei de spectacol. Începe sã „vadã” în spaþiu, în luminã, decor, „vede” acum ºi distribuþia. Actori pe care îi ºtie ºi care pot sluji textul cel mai bine, iar textul îi poate sluji pe ei. Regizorul, fin psiholog, alege actorii care se potrivesc în rol din toate punctele de vedere: ºi fizic, ºi ca trãsãturi caracteristice, ca stil, ºi încã altele, pentru cã se pot face ºi erori punând un actor nepotrivit în rol.

      Într-un spectacol este foarte importantã armonia cuplului. „El” ºi „Ea”, ori doi actori sau douã actriþe, trebuie sã comunice perfect între ei. Dialogul, tonul vocii, miºcarea, sunt elemente în care ei trebuie sã se potriveascã, sã se completeze. Distribuþia este extrem de importantã, pentru cã în final, ea este cea care îl reprezintã pe regizor ºi chiar întreg teatrul.

      În paralel cu elaborarea distribuþiei, regizorul începe colaborarea cu scenograful. Cei doi discutã pe marginea textului stabilind detaliile. Un alt mare secret este stãpânirea proporþiilor ºi de scenograf ºi de regizor. Cromatica are de asemenea un rol deosebit.

      Începe apoi munca de rutinã în ateliere: croitorie, cizmãrie, tâmplãrie, butaforie, picturã, unde se realizeazã produsele finite dupã schiþele scenografului.

      Pentru materializarea proiectului unui spectacol se pun în miºcare o mulþime de accesorii ale mecanismului infernal care este teatrul. În acest angrenaj intrã perfect zeci de anonimi care, din umbrã, în spatele scenei, servesc arta dramaticã, veghind întreaga-i desfãºurare, având spectacolul în mânã de la prima linie trasatã de scenograf ºi pânã la ultima lãsare de cortinã.

      Coordonatorul tehnic transmite recuzitei, mecanismelor, tapiþeriei de scenã ºi celorlalte compartimente tot ceea ce au de fãcut, iar acestea respectã întocmai planul pentru realizarea tehnicã a spectacolului.

      Se începe cu marcarea scenei pentru fiecare obiect de decor în parte. Între timp, regizorul începe lectura textului cu actorii. „Eu cred cã mai bine de jumãtate din spectacol aici se coace”, spune George Motoi.

      Aici, la sala de lecturã se descifreazã ideile, sensul, psihologia personajelor, ºi abia dupã aceasta se stabileºte miºcarea cea mai autenticã, cea mai realã.

      Încep repetiþiile la scenã. Mai întâi cu marcaje, decorul aducându-se treptat. Se probeazã costumele pe mãsurã ce vin de la ateliere. „Este o întreagã nebunie care nu se poate prevedea”, îmi spunea George Motoi. „Dar regizorul trebuie sã fie acea minte limpede care leagã totul”.

      Dupã toate acestea, începe sã aibã o viziune de ansamblu a piesei în zona ei artisticã.

      De acum se pot stabili ºi manevrele tehnice.

      Teatrul Naþional Bucureºti este singurul teatru din þarã ºi chiar din Europa care are mecanisme de scenã, aceasta putând fi modificatã. Concret, sunt cinci trape care se pot lãsa individual sau toate odatã. Sunt decoruri care pot intra din culise din ambele pãrþi, cu ajutorul „culisantelor”. Se pot face multe manevre interesante cu mecanismele de scenã. Un exemplu este miºcarea decorurilor mari (casa din „Take...”) în diverse poziþii cu „turnanta rotativã”. Luminile montate pe „rivalte” sunt urcate ºi coborâte în funcþie de planul tehnic al spectacolului, tot de operatori de la „mecanisme”, care lucreazã la pupitrul de comandã cu maximã atenþie ºi profesionalism.

      Maºiniºtii podari coboarã ºi ridicã decorurile montate pe „ºtãngi”: pânze, panouri, etc.

      Comenzile vin de obicei de la regizorul tehnic, dar bãieþii sunt pregãtiþi foarte bine ºi ºtiu, la secundã, ce au de fãcut.

      În acest timp, tapiþerii de scenã primesc de la ateliere materialele finisate ºi împreunã cu scenograful cautã ºi gãsesc modalitãþile de montare a covoarelor, fundalelor ºi celorlalte componente care þin de compartimentul lor. Tot ei au în grijã feþele de masã, cuverturile, pernele, plãpumile din spectacol.

      Repetiþiile tehnice se desfãºoarã fãrã actori, dar se lucreazã la fel ca la reprezentaþie.

      Odatã începutã construcþia artisticã ºi tehnicã a piesei, se asigurã în paralel ºi luminile.

      Maestrul de lumini discutã cu regizorul ºi scenograful pe text, ºi dupã ce a participat din salã la pregãtirea spectacolului, ºtie deja cam ce ar putea sã solicite regizorul.

      Cu 3-4 sãptãmâni înainte de premierã începe sã se munceascã din greu. Se fac probele, se aduc modificãri dacã e cazul. Uneori se lucreazã ºi câte 36 de ore non-stop, dar lucrurile merg de la sine în cazul unui regizor ca Gelu Colceag ori Grigore Gonþa, care ºtiu de la bun început ce vor ºi, ca atare, ce sã cearã.

      Existã umbre ºi lumini, efecte care sugereazã anumite stãri sau situaþii. Maestrul de lumini, care cunoaºte detaliile tehnice, gãseºte unghiurile ºi centrajele potrivite, iar atunci când, uneori, apar probleme, mici incidente, cu prezenþã de spirit improvizeazã ºi salveazã scena respectivã.

      Teatrul este o creaþie colectivã. Recuzita este unul din compartimentele cu cel mai larg program de acþiune. Cu recuzita începe totul, cu ea se încheie.

      Dupã ce fac rost de materialele necesare, recuziterii se ocupã cu marcajul scenei apoi cu montarea decorurilor uºoare, cele grele cãzând în sarcina maºiniºtilor.

      Bãieþii de la recuzitã bat covoarele în cuie, le fixeazã, tot ei fac schimbãrile de decor, cum ar fi: mese, scaune, diverse obiecte etc. La replicã, sau dupã niºte repere bine stabilite, intrã în scenã, ori din culise fac diverse zgomote necesare în context, de la gãlãgie, tropãituri, o sonerie, un telefon, trag câte un cartuº sau bubuie sugerând un tunet.

      În sarcina recuziterilor intrã ºi cumpãrãturile pentru „consumabilã”, pe care tot ei o ºi pregãtesc. Recuzita consumabilã constã în: apã mineralã, cola, ceai, covrigi, fructe, o omletã, o fripturã, sarmale, ºi alte preparate culinare care trebuie aduse în scenã calde, frumos aranjate pe platouri ori tãvi. La „Take...” vin bãieþii cu o mãmãligã aburindã de mai mare dragul! ªi pentru cã sunt bãieþi frumoºi ºi talentaþi, mai fac ºi figuraþie în spectacol.

      Iuþi în miºcãri ºi exacþi, uneori lucreazã chiar pe întuneric sau la lumina lanternelor. „Aici trebuie sã meargã totul ceas”, îmi spunea Silviu Mãluþan, ºef recuziter la Sala Mare, pentru cã „dacã ai greºit, noi sau alþii, se compromite spectacolul. În teatru depindem unii de alþii”.

      În aceastã teribilã maºinãrie, piesa de rezistenþã este, însã, actorul. Jocul ºi dãruirea sa aduc în faþa publicului bucuria spectacolului, rezultatul unei mari strãdanii.

      „ªi aici nebunia începe tot de la impactul cu textul”, spune George Motoi, vorbind din perspectiva actorului, „rolul trebuie simþit. Eu stau acasã mult timp cu textul în faþã. Nu-mi place sã vin nepregãtit la teatru”.

      Ajuns pe scenã, actorul trebuie sã fie preocupat de miºcare, de dialog, de angrenarea în acel mecanism complet, cea ce este realizabil doar cu textul bine ºtiut.

      Creaþia unui rol este grea ºi delicatã. Ca actor, trebuie sã surprinzi de fiecare datã. Fiecare rol este un personaj diferit ca fire, ca personalitate. Una e un rol de comedie, alta un rol de dramã. Una e un personaj istoric ºi alta unul de actualitate. Dar fiecare îºi are complexitatea sa.

      „Dacã actorul ºi regizorul se înþeleg unul pe celãlalt, în arta aceasta se poate ajunge la realizãri de mare rafinament”, îmi spune George Motoi.

      Am ajung la momentul în care avem decoruri, avem costume, muzicã, lumini ºi miºcare. Pot începe „generalele”, repetiþiile care pun cap la cap fiecare scenã, fiecare tablou repetat separat, iar asemenea repetiþii sunt o noutate chiar ºi pentru regizor, care abia acum îºi vede rodul creaþiei. Dar spectacolul tot nu este gata! Urmeazã o primã întâlnire cu publicul. Este o avanpremierã la care participã prieteni, colegi, apropiaþi. De reacþia lor depinde pregãtirea finalã, în cele mai mici detalii, a superspectacolului. Abia dupã aceastã primã testare, dupã ultimele retuºuri, iatã cã a sosit ºi seara premierei.

      Emoþii, priviri aruncate pe furiº în salã, ultimele indicaþii ºi... gong!!!! Începe spectacolul.

      Dincolo de ce se vede din salã, este o lume diferitã de tot ceea ce cunoaºtem. O armatã de oameni se agitã în jurul actorilor, cei care duc greul acolo în luminile rampei.

      Cabiniere, macheuze, coafeze, peruchieri, apoi echipele de tehnicieni, aleargã de colo-colo cu þintã precisã. Jos, la recuzitã se pregãteºte consumabila, tapiþerii aduc feþele de masã, unul încarcã pistolul, altul umple paharele pentru scena din lojã. Actorii, cu urechea la difuzor pentru anunþurile regizorului tehnic, îºi trag sufletul, între douã intrãri în scenã, fie la cabine, fie în regrupare, la fotolii.

      În culise se schimbã costume, se finiseazã machiaje. Sss! Liniºte! Difuzoarele din regrupare, din cabine sau de jos sunt cu sonorul la maximum pentru ca toþi sã audã indicaþiile regizorului tehnic. Dar se mai aud ºi aplauzele. Deci e bine.

      Toþi stau ca pe arcuri, gata sã sarã la prima chemare. Pauzã. Fuga la cabine, o þigarã aprinsã din mers. „Cum a fost?” Actul doi. Mai este puþin. Replica finalã. Aplauze. Gata. Toatã lumea rãsuflã uºuratã. Sunt obosiþi dar fericiþi. A ieºit bine. E liniºte. Se mai aud doar bãieþii de la recuzitã care au rãmas la demontare.

      În regrupare se bea ºampanie, se primesc felicitãri.

      Urmeazã de acum reprezentaþiile obiºnuite, fiecare cu farmecul ei, cu publicul ei, mereu altul, partener minunat al celor ce cu trup ºi suflet slujesc scena româneascã.

      Desigur, în urma unei premiere se nasc ºi comentarii. Laude, înjurãturi, se mai umblã ºi la viaþa personalã, critici, totul trece însã atunci când spectacolul are succes.

      De fapt, acesta este destinul unei premiere. Urmeazã o alta. ªi o alta....

      Traseul este acelaºi de fiecare datã, cu mici deosebiri în funcþie de textul dramatic în pregãtire.

      Criteriul valoric cu adevãrat sigur rãmâne acel adaos de frumuseþe ºi emoþie nãscut din concepþia regizoralã ºi marcat de harul actorilor, susþinuþi din umbrã de echipa tehnicã, cea care face minuni în spatele scenei.

      Pentru cã pe scenã ºi în spatele ei, s-au întâmplat ºi se vor întâmpla întotdeauna MIRACOLE.

*

* *

      Dacã vrei sã afli vreo noutate sau sã mai schimbi o vorbã cu cineva din teatru, vino în bar la Coco, personaj deja celebru la Naþional.

      Aici vine fiecare la un suc, o bere, o cafea sau chiar sã-ºi astâmpere foamea. Coco gãteºte, pregãteºte cafele, serveºte ºi din spatele tejghelei mai trage cu urechea, mai aruncã o poantã.

      Are un suflet bun Coco, dar ºi când se supãrã, sã te fereascã sfântul! Mai bine îl ocoleºti.

      Are toane Coco, dar are ºi un frate.

      Luþu este ºi el regizor tehnic la Naþional. Cum spuneam, este fratele mai mic al lui Coco. Insist pe aceastã relaþie, pentru cã grija aproape pãrinteascã pe care Coco o are faþã de Luþu m-a impresionat foarte tare.

      Deºi fraþi, Luþu nu-i seamãnã. Este o alt fel de personalitate.

      Îmi place sã lucrez cu Luþu. Este un bun camarad ºi un bun prieten.

      Îmi place ºi sã stau de vorbã cu el. ªtie sã fie serios când e cazul, dar ºi glumeºte cu farmec, când este bine dispus.

      Deºi Coco iese mai rar „la rampã”. pe amândoi, te poþi baza la nevoie.

ÎNCHEIERE

      Stagiunea 1999-2000 s-a încheiat. S-a încheiat ºi stagiunea 2000-2001.

      Viaþa în Teatrul Naþional este, cu mici deosebiri, aceeaºi.

      S-au schimbat unele lucruri. Probabil în bine. ªtiu ºi eu?

      Oricum, regruparea, aºa cum am cunoscut-o eu, nu mai este. ªi nici bufetul lui Coco de la etajul doi.

      S-au mai înlocuit ºi oamenii. Tot cu valori, dar parcã nu mai e ca atunci când, cu sufletul la gurã am intrat prima oarã în Teatrul Naþional, intrarea de la Benzinãrie, pentru cã aveam interviu cu maestrul Fotino.

      Am urcat atunci la etajul doi.

      Erau acolo oameni pe care nu-i vãzusem decât în filme, pe scenã ori la televizor.

      Acum sunt prietenii mei.

SFÂRªIT